Târgul de Bijuterie Contemporană - AUTOR adună de două ori pe an toată crema creatorilor de bijuterie contemporană românească, sub cupola unui singur eveniment. Bijuterii minimaliste sau inspirate din natură, din folclor, din cultura pop sau din istoria artelor plastice - găsiți atâtea stiluri și expresii, câte vibrații ale sensibilității vă puteți imagina.
La 34 de ani, Dan Perșinaru este figura-cheie, când vorbim despre bijuteria contemporană de autor. "Sunt un organizator", spune Dan, atunci când îl întrebi care e rolul lui în peisajul bijuteriei românești. Pasiunea lui pentru frumos l-a purtat din școală în școală, din natalul Târgu Jiu, la Deva, apoi la Timișoara și Cluj-Napoca și apoi, pentru un an, la Nantes (Franța). De câțiva ani s-a întors în țară, hotărât și pus pe fapte.
- Povestește-ne cum a început AUTOR.
- Am început prin a organiza o expoziție de bijuterie contemporană. Fiind doar expoziție, însemna că nu puteai cumpăra ceva dacă îți doreai asta. Am fost uimit cât de multă lume a venit atunci: galeria era plină-ochi, constant, și auzeam în stânga și-n dreapta laude și exclamații. De altfel, pe bună dreptate. Avem autori de bijuterie contemporană de o creativitate extraordinară. Unii dintre ei ar putea vinde obiectele lor la Paris sau New York - fără să exagerez - pe mii de euro. Apoi, am ajuns repede la concluzia că fără un târg, fără o platformă de vânzare, interesul pentru bijuteria contemporană nu poate fi susținut. Așa am ajuns să organizez, în 2009, primul Târg de Bijuterie de Autor, care, în timp, a devenit un eveniment bianual.
- Cum te raportezi la bijuteriile de autor? Când știi care e bijuteria ta?
- În general, nu te poți apropia de bijuteriile astea, dacă ceva din tine nu le cheamă. N-o să le poți purta "de nevoie" sau forțat, pentru că niciodată n-o să te simți lejer cu adevărat. Iar apropierea de bijuteria de autor nu se face "zbang, vin la târg și mă fac pom de Crăciun". (râde) Nu... Vii și cauți. Le privești, le încerci, rezonezi, te bucuri, trăiești o stare, vezi cum te simți privit purtând-o... Trăiești o experiență, până la urmă. Cred că, atunci când am lucrat cu Doina Levintza, am devenit eu prima oară conștient de accesorii. Ea, când îmbrăca un manechin și îi asorta hainele, până nu-i găsea bijuteria potrivită, era nemulțumită. "Accesoriile", îmi zicea ea, "sunt sarea și piperul la o ținută: ele fac diferența între corect și desăvârșit". În mod normal, când cumperi bijuterie de autor, ea devine un fel de prelungire a personalității tale. Fie că e mare, fie că e mică, fie că-i abstractă, fie că-i minimalistă, fie că-i romantică, ea comunică ceva despre natura sensibilității tale. Fiecare bijuterie e creată până la urmă pentru cineva: când o faci, nu știi pentru cine o faci. Întotdeauna creezi pentru altcineva, chiar dacă, pentru un timp, identitatea acelei persoane îți e necunoscută. Creezi și aștepți să se producă întâlnirea. Abia când vezi cum i se luminează cuiva chipul, văzând bijuteria ta, ajungi să îl întâlnești pe cel pentru care ai creat-o de fapt. Iar momentul ăla e... dincolo de cuvinte. Și doar pentru a trăi asta, merită efortul.
- Târgul Autor reunește mulți tineri creatori. Având acest rol privilegiat din care le poți urmări parcursul de la an la an, sunt tentată să te întreb: poți trăi în România doar făcând bijuterie?
- În general vorbind, viața de artist nu e deloc ușoară. Nu poți fi artist după ce muncești altceva 8 ore pe zi. Asta e o chestie neconformă cu natura meseriei. Pe vremuri, exista măcar acea formă de sprijin prin care Uniunea Artiștilor Plastici putea acorda spații de lucru artiștilor. Acum, asta nu se mai întâmplă. Dar poate cea mai mare problemă - mi-am dat seama de vreo doi ani încoace - e lipsa școlilor de bijuterie. Școala de arte nu produce designeri de bijuterie. E un fenomen foarte interesant, cu oarecare rădăcini în comunism: dacă erai artist înainte, bijuteria de autor era privită cu multă naivitate. Erai un artist care făcea un fel de jucării pentru oameni mari. Prin anii '80, se pare că a existat chiar o directivă prin care designerii vestimentari nu mai aveau voie să completeze ținutele cu bijuterii la prezentările de modă. "Să promovăm modestia", cică. Dar, de fapt, ce încurajau prin asta? Încurajau uniformizarea. Spun asta pentru a semnala că nu există niciun fel de tradiție în bijuteria românească, de 30 de ani încoace. Cultura bijuteriei de autor e un fenomen relativ recent. Așa că, dacă nu ai alt mod de a te autosusține, e foarte greu să supraviețuiești făcând asta. Dar se întâmplă să existe câțiva designeri care, venind încă de la prima ediție la târg, hotărâți că asta vor să facă, au ajuns, pas cu pas, ediție de ediție, să-și creeze un nume, să aibă mereu comenzi și să trăiască făcând doar asta. E cazul Clarei Szabo, de pildă.
- De două ediții încoace, Târgul Autor e și gazda designului de produs, de la mobilier, la corpuri de iluminat și obiecte decorative unice. Cum arată acest segment profesional în România?
- Producția de mobilă de design e aproape inexistentă la noi. Slabe șanse să creezi un obiect, ca apoi el să fie preluat și fabricat într-o serie. Iar să te apuci să faci tu o serie, te costă foarte mult. Dar depinde foarte mult de idee. Unele piese de mobilier sunt mai ușor de făcut decât altele; unele necesită - să zicem - câteva bucăți de bambus, pe care poți să le îmbini tu în spatele curții și să iasă un scaun extraordinar de comod, de trainic și de frumos; altele, din contră, necesită mașini industriale. Cine îți face ție producția, ca tu să poți să te concentrezi pe crearea de prototipuri și să mergi cu ele la târguri? Dar cine îți asigură ție participarea la târgurile internaționale, pentru că asta costă foarte mult, deplasarea, cazarea, mâncarea, taxa de participare (care de obicei e foarte mare)? Suntem într-un cerc vicios, cumva. De fapt, asta e realitatea: nu avem niciun fel de sprijin pe zona de design, indiferent că vorbim despre obiect sau despre bijuterie. E adevărat, pe de altă parte, că artiștii au început să se coaguleze în ultimii ani în asociații - ceea ce este bine. Încep să apară și website-uri dedicate. Dar față de polonezi, ca să ne comparăm cu unii care au demarat în capitalism odată cu noi, suntem departe. Ei sunt de mult în stadiul în care creația de mobilier ajunge de pe foaie, prin fabrici, în casele polonezilor, ba și exportă mult.
- Ce fac ei de au ajuns la asemenea performanță?
- Am fost la târguri internaționale, tocmai ca să văd ce se întâmplă în lume și să mă lămuresc unde e problema la noi. Artiștii polonezi au susținere de la stat. Abordarea lor în ceea ce privește fondurile europene, de pildă, a fost următoarea: vrei bani europeni? Te susținem, dar producția o faci în Polonia. La noi lipsesc programele de susținere a oricărui domeniu creativ, plecând de la politicile de stat și terminând cu producția. Când mai apare câte o inițiativă de stat de susținere a acestui segment, nu ne putem baza că e ceva pe care putem clădi un viitor, o strategie pe termen lung, pentru că susținerea e repede retrasă. Nu există nicio coerență. Aici au câștigat polonezii: prin atenție la strategie și coerență în programe. Așa ajungi, în 22 de ani, să ai și producție, și performanță. La noi nu e problema de creativitate, la creativitate suntem FOARTE bine. O spun fără nicio ezitare. Bijuteriile care se fac la Autor s-ar vinde ca pâinea caldă, oriunde. Cu 80% din ele m-aș duce cu fruntea sus oriunde în lume.