Salutări din Mangalia

România interbelică

- A fost, între cele două războaie, cel mai iubit loc de vacanță al artiștilor și al protipendadei. Un orășel cosmopolit și plin de farmec, pe care ultimii supraviețuitori se încăpățânează să nu îl uite -

Închide ochii și vede aievea seara aceea în care au plecat de acasă târând în nisip galenții de lemn. Erau toți, toată gașca de prieteni. Duceau cu ei patefonul, cât un catafalc, și o pâine caldă, abia scoasă din cuptor. De sus, de la casa părăsită a lui Dumitrașcu, se vedeau plaja și ulițele strălucind de nisip. Pa­te­fonul l-au pus pe terasă și pâinea pe el. Cineva a învârtit manivela și melo­dia a pornit - lină, unduitoare, ca o promisiune a unei fericiri nesfârșite. Odată cu muzica, a coborât și noaptea peste ei. Au dansat fără oprire, cu mi­ro­sul de alge în nări, au dansat cu o fre­nezie pe care n-au mai simțit-o apoi niciodată. Undeva, în lume, era răz­boi, dar viața lor părea că abia începe. Atunci, la 18 ani, cu noap­tea aceea care i-a învățat ce e prietenia și ce e li­ber­tatea. Și care, spre final, abia pre­simțit, le-a arătat și ce e dragostea: o cămașă de noapte roz, ochii închiși și un obraz lipit de celălalt, un dans încet și tulburător, care i-a lăsat muți și fâstâciți de uimire. Frumoși, îndră­gostiți și des­culți, veniseră în mijlocul lor și actrița Ma­nia Antonova și Bâzu Cantacuzino. Au dansat puțin și au dispărut în întu­nericul din care apăruseră, lăsând în urma lor o tăcere grea. Când s-au trezit din visare, puș­tii au râs, și-au prins mâinile și au făcut legământ: vor ține minte noaptea aceea oriunde ar merge și orice ar fi.

Viața pe cartelă

În anii care au urmat, Mangalia a fost bombardată, au murit oameni și au fost distruse case. Foametea s-a întins ca o molimă, iar pâinea și carnea s-au împărțit pe cartelă. Rușii au ocupat Pre­fectura și cele mai fru­moase locuințe, cu forța. Au furat și au vandalizat tot ce au găsit, lăsând în urmă doar dezastru și ură. Pe cei mai mulți dintre ei, finalul războiului i-a prins la Bu­curești. Erau cei mai buni copii ai Mangaliei, trimiși să studieze în capitală. Nu s-au mai întors acasă, fiindcă nu mai aveau unde. Orășelul cosmopolit de altădată fusese desfigurat de război și declarat zonă interzisă. Peste un an, s-a instalat guver­nul Groza și totul s-a schimbat pentru totdea­una. Au dispărut cafene­lele și ceasornicăria, su­giucul și baclavalele tur­cului Bahli. S-au topit în uitare rochiile foșnitoare și valsurile domoale sub clar de lună. Și s-au pier­dut și ei, risipiți prin lume de întâmplările vieții.

Ocru și brun

Doamna Cruceru des­chide ochii. Sub lumina searbădă a apartamentului din Constanța, amintirea de-atunci și-a pierdut stră­lucirea. De vină nu-i nici vârsta, nici oboseala care o încearcă uneori. N-a vrut, dar a trebuit să ac­cep­te că orașul în care ea a copilărit, pur și simplu, nu mai există. Într-o zi, prin anii '60, când s-a în­tors de la Panciu, de unde se refugiase în timpul răz­boiului, a trecut prin Mangalia întâmplător. A văzut cum i se demola casa, bucată cu bucată. Era o casă înal­tă, ridicată de tatăl ei peste drum de gară, aproape de casa lui Giurăscu și a lui Iorga, pe-același câmp care cobora la mare. Au dărâmat apoi și biserica grecească, cu vegetația ei impresionantă și pietrele vechi de sute de ani. Au dărâmat casa lui Iorga, statuia eroului, moara lui Brussalis și casa veterinarului Mo­tăș. La final, buldozerele au ras și ultimele redute: casele tăta­rilor, cu lut și iarbă deasupra, și casele văruite ale grecilor, din fe­restrele cărora fluturau vara perdele albastre. În locul lor au răsărit, pătrate și sure, blocurile. Un oraș tras cu rigla, care a smuls Mangaliei tot farmecul de altă­dată. Un oraș care și-a pierdut culorile și lumina, în acea ultimă zi a vacanței, la 18 ani.
Și-apoi s-a întâmplat așa: a mai trecut un timp și i s-a făcut dor de Mangalia. A tocmit o mașină și a plecat la plimbare. A ieșit din raza bulevardelor zgomotoase și s-a strecurat pe străduțele înguste din jurul Sanatoriului Balnear. Era primăvară și caprifoiul înflorise în porți. A privit cu răbdare casele, în căutarea vreunei rămășițe sau a vreunui însemn vechi, pe câte-un gard de piatră. Lumina amiezei era prea aspră. Strălucirea ei cădea violent peste atâta ciment. A mers și pe plajă și s-a uitat cum valurile se lovesc de țărm. A așteptat seara, dar asfințitul soarelui i s-a părut trist. Nimic nu mai era la fel. La finalul zilei, s-a întors acasă, îngreu­nată de melancolii. Știa ce avea de făcut. Era de un an de zile directoarea Muzeului de Artă din Constanța și moștenise, odată cu titulatura, și 400 de mostre de realism-socialist. 400 de tablouri dezgustătoare pe care, în zilele următoare, a înce­put, discret, să le împacheteze și să le dosească. A organizat o comisie, a cerut bani de la București și a început să cumpere tablourile pictorilor inter­belici: N. Tonitza, F. Șirato, L. Grigorescu și Șt. Iser. A mers din casă în casă, la toți marii colecționari: la Mehedinți, la Siligeanu, la Avramescu și la Moșescu. A căutat de fiecare dată același lucru: măcar un petec din Mangalia de altădată, cu lumina ei stranie, care te făcea să umbli amețit pe sub streșini.
Întâi, a regăsit culorile orașului, tușele care se to­peau de prea multă căldură. Străluceau în toate tablou­rile lui Miracovici. La Petrașcu, a găsit tătăroaicele as­cunse sub feregea. La Tonitza, plaja Mangaliei, care sclipea altădată în ocru și brun. Într-o grafică, a desco­perit Brutăria Chiriac. În alta, casa lui Delureanu, prie­tenul ei de demult. A găsit și moara lui Brussalis, pitită într-un tablou de Steriadi. Cunoștea Mangalia din toate unghiurile și nu-i scăpa nimic. Dar cel mai mult s-a băt­ut pentru tabloul lui Dimitrescu, o fereastră decu­pată chiar din cartierul în care locuise. Un colț de deal, și pe deal o turcoaică șezând. I-au trebuit doi ani de zile să îl convingă pe proprietar să îl vândă muzeului. Când l-a văzut pe biroul ei, împachetat în ziare, a știut, pur și simplu, că misiunea ei s-a sfârșit.

***

Doamna Cruceru se ridică de pe fotoliu și îmi arată o parte din cărțile pe care le-a scris. Este doctor în arte plastice, are 86 de ani și o vioiciune pe care rar o întâl­nești la vârsta ei. Ar fi în stare să vorbească despre Man­galia o zi întreagă. Despre Mangalia de atunci, de dinainte de război, când lucrurile erau atât de firești. Și despre prietenii de altădată, cu care a dansat în noaptea aceea, care toți au ajuns oameni mari. Gheorghe Vita­nidis a terminat Institutul de Artă Teatrală și a devenit regizor, frații Galateea și Romilo Lemonidis au emigrat la München și au fost o viață întreagă crainici la Euro­pa Liberă; Romeo Hagiac s-a făcut comandor de mari­nă, iar Ștefan Elefteriade, pictor și arhitect, în Brazilia. Ștefan Delureanu e autor de cărți și-un italienist cunos­cut. Cât despre ea, e liniștită și împlinită. A iubit mu­zeul ca pe propriul copil, adunând acolo, decenii la rând, cele mai frumoase picturi. Și-a luat revanșa pen­tru tinerețea furată, recuperând, tablou cu tablou, un oraș dispărut.

La Delureanu...

... nu e cârciuma celebră a Mangaliei interbelice, unde se adunau să pună șprițul în baterie Tonitza și Șirato. Și nici cofetăria faimoasă cu eclere în galantar, în jurul căreia roiau armeni mustăcioși și greci încinși de mijloc. La Delureanu e azi un simplu apartament bu­cureștean, în care vuietul străzii pătrunde greu. Înăun­tru locuiește și scrie fiul marelui întreprinzător al Man­galiei de odinioară. "La Delureanu", cel mai cele­bru local din Mangalia, pe care nu-l rata niciun sezo­nist, l-a numărat printre clienții săi chiar și pe Rege.
De la Moșuc, cum obișnuiau să-i spună apropiații tatălui său, domnului Ștefan Delureanu nu i-a mai rămas însă aproape nimic. După ce comuniștii i-au na­țio­nalizat casa și i-au confiscat averea, bătrânul Delu­reanu s-a întors la Muscel, locul de unde se trăgea. Și-a încheiat viața modest, fără să-și piardă simțul umo­ru­lui, mulțumindu-le în gând "tovarășilor" că-l ajutaseră să slăbească. Putea, în sfârșit, să se încheie singur la pantofi. A pierdut tot, dar nu s-a plâns niciodată. Cum nu s-a plâns nici fiul lui, pe care naționalizarea l-a prins la Predeal, într-o excursie. Când s-a întors la Mangalia, n-a mai găsit nimic. Nici n-a avut unde dormi. A plecat scârbit de noul regim și s-a înscris, la scurt timp, în Tine­retul Național Liberal. Pentru preferințele lui poli­tice și pentru că era dușman al poporului și fiu de chia­bur, a fost arestat și a stat întemnițat doi ani de zile. După eliberare, Ștefan Delureanu s-a hotărât să șteargă din amintire umilințele și asupririle și să ia viața de la zero. Cofetăria, bodega și restaurantul familiei au dis­părut. El însă a supraviețuit, dedicându-se studiului și lecturii. E încă aici, la o masă de lemn, lângă o biblio­tecă înțesată de cărți. Între noi: ceștile de ceai, un vraf de poze și multă tăcere.

Sub vipia amiezei

Ștefan Delureanu tace, de parcă orașul de care-l întreb s-a spulberat pur și simplu din amintiri. Pe pere­te, salcâmii galbeni ai lui Miracovici par că foșnesc în liniștea amiezii. E primăvară în București, dar el n-a mai ieșit de mult să vadă cerul. Îl pri­vește acum nemișcat, în instantaneele de pe masă. I-au reîmprospătat în minte mirosul Mangaliei de altădată, pe care nu l-a mai întâlnit nicăieri, nici în lungile călătorii din Italia. Mi­rosul amestecat al sării de mare, al leandrilor înăbușiți de soare, al sal­câmilor și teilor scuturați de briză. Acolo, printre imaginile îngălbenite de timp, e și fotografia casei lor mari, cu opt ferestre, la stradă. E opera părinților lui, care-au muncit o viață întreagă. Bodega e în stânga, cofetăria în dreapta. În spate, nu se vede, e un salon mare, numai cu mese. În piv­niță, ghețăria. Afară, o grădină de vară, unde grataragiii rumenesc mititei. Mai jos, cămările cu bu­nătăți. Cuvintele ies greu, șchioa­pe și pline de-amărăciune. Nu, n-a uitat nimic, anii aceia continuă să-l bântuie și acum.
Pe atunci, la Mangalia ajun­geai cu mașina. O șosea prăfuită și albă te ducea, șerpuind, pe ma­lul lacului Techirghiol și te scotea în câmpul deschis, unde printre coline sticleau scaieții acoperiți de nisip. Era cumplit de cald și vipia amiezei, neiertătoare, te îmbia la leneveală. Orașul, cufundat într-un somn prelung, strălucea orbitor în lumina verticală a soarelui de prânz. Negustorii moțăiau în fața prăvăliilor, doar câte-un turc rătă­cit se grăbea să-ți ofere cafea. O stațiune care te surprindea, de când începeai să o iei în primire. Turla unei bi­se­rici ortodoxe se învecina cu mi­naretul unei mos­chei, cafe­ne­lele turcești cu bodegile ar­me­nești și gră­di­nile românești. În centru, răsă­reau casele mari și impunătoare ale protipen­da­dei, care făcuse­ră din Mangalia un oraș de bon-ton. La margi­ne, se-nghesuiau case mai joa­se, de cărămidă, ale căror curți umbrite de viță de vie ascundeau mai mereu și-o fântână. La dig, acostau corăbiile de la Sulina și Constanța, cu lemn de foc, cărbuni și petrol, iar pescarii, treziți seara la viață, se întorceau din larg cu bărcile-ncărcate de scrumbii. Dar mai presus de toate era plaja, o întindere nesfârșită de nisip, cu răsăritul în față și faleza la nord, ferită de vânt și îmbălsă­mată de soare.

În barca lui bai Riza

Pentru Ștefan Delureanu, Mangalia e ca bla­turile de tort ale tatălui său. Deasupra, un oraș auster și cenușiu, făcut din muchii drepte și colțuri tăioase. Orașul de azi, în care nu mai are curaj să se întoarcă. Orașul în care i-a fost silă să revendice după revoluție vreo proprietate. La mijloc, ca o cremă parfumată, e Mangalia copilăriei și tinereții lui. Orașul cu dealuri domoale, pe care Tonitza își așeza șevaletul, pe care el a văzut zile în șir cum se nasc mai multe ceruri, în toate nuanțele de gri și albastru, niciodată la fel, cum salcâmii înfloresc, se usucă și se risipesc. Orașul din care într-o seară, amețit de șpriț și de dulceața unei romanțe, To­nitza a luat o pisică și-un lăutar, s-a suit în barca lui bai Riza și a plecat la Balcic.
Jos de tot, ultimul blat, acoperit de ape și de pământul adus de vânt, e Callatisul de altădată, cu chiupuri vechi și colonade. E istoria celei mai vechi așezări românești, îngropată nu doar de mare, ci și de neglijența unor conducători.
Au trecut anii, iar Ștefan Delureanu se mișcă tot mai greu. Nu se mai poate deplasa la Mangalia și nici nu vrea. N-a mai părăsit de mult Bucureștiul, iar prie­tenii vechi s-au stins, unul câte unul. Celor care au rămas, le scrie scrisori, când și când, sau le telefonea­ză, cu vocea lui gravă și austeră, care ascunde în ea toată afecțiunea din lume. Nu mai trăiesc decât el, Ște­fan Elefteriade și Florica Cruceru. Sunt ultimii mohi­cani ai unei lumi prăbușite.

Cu ochii larg deschiși

Se spune că visele sunt întotdeauna bune la ceva. Când nu lucrează, Ștefan Delureanu visează. Ia din raft albumul de grafică al prietenului său emigrat în Bra­zilia, marele pictor și arhitect Ștefan Elefteriade, se pune într-un fotoliu și începe să dea paginile foarte, foar­te încet. Înăuntru, pe filele aspre și albe, sunt cele mai frumoase case ale Mangaliei. N-au culoare și n-au nici personaje, dar el le umple răbdător cu detalii. Le colorează în minte, alegând culori de pe paletă, cum făcea odinioară Tonitza. Le pune perdele și pantofi la intrare, flori la poartă și oameni în prag. Într-una, o vede pe bunica Florica, mărunțică și râzând în hohote. Pe treptele bisericii, așează grijuliu silueta bărboasă a preotului Chiorpec. Sus, pe terasa lui Dumitrașcu, ră­su­nă foșnitoare muzica unui patefon. O femeie îndră­gostită dansează tandru, în cămașă de noapte. În jurul ei: câțiva tineri veseli și fâstâciți. Au 18 ani, în lume e război, dar viața lor pare c-abia începe.