Nu pot să spun că l-am cunoscut pe părintele Cleopa. Doar l-am zărit o singură dată, când, bolnav și ostenit, se grăbea cu o rară dârzenie să iasă în fața chiliei unde o mulțime de credincioși așteptau cu sufletul la gură să-l asculte vorbind. Cine crede și se laudă că l-a văzut pe părintele Cleopa nu știe ce spune. Pe părintele îl puteai vedea numai acolo unde voia el să se arate, în ușa bordeiului de sub Piciorul Crucii sau la chilia din livada Sihăstriei, așa cum apărea el după slujba vecerniei - impunător, ca un împărat al simplității. Încins cu brâu lat de lână și cu pieptar moldovenesc pe umeri, umplea zările cu prezența sa, în timp ce vocea lui de tunet transforma într-o singură clipă asprimea într-o mângâiere, atunci când le spunea oamenilor, cu un regret de moldovean hâtru și blajin: "Dacă aș putea, v-aș lua pe toți în traistă și v-aș duce în Rai".
Adevărul este că pe părintele Cleopa nu trebuia să-l cauți nicicum. Te găsea el. Te alegea din mulțime și îți turna în suflet un dor nelămurit să iei calea Sihăstriei. Acolo, în livada mânăstirii, puteai să-l aștepți o oră, trei zile sau mai mult. Niciodată însă nu plecai fără să-ți primești răsplata. Mai devreme sau mai târziu, părintele apărea în pragul chiliei - simplu, neclintit, memorabil, revărsând asupra mulțimii cuvintele lui neașteptate, năucitoare: "Ia să-mi spuneți mie unde erați voi cu 100 de ani în urmă? Să-mi spuneți acum, repede! Să vedem... Dar unde o să fiți peste 100 de ani? Vedeți că nu stiți nici unde erați, nici unde mergeți?... Să cugetăm deci la cele sfinte și să nu uităm niciodată pe cei trei mari duhovnici care ne pot mântui: Dreapta Credință, Smerita Smerenie și Sfânta Simplitate".
Pe părintele Ilie Cleopa era suficient să-l vezi doar o dată. Imaginea lui îți rămânea imprimată pe retină pentru tot restul vieții, dimpreună cu dorința să revii, să-i stai aproape. Să auzi ce spune și să respiri același aer pe care îl respira și el. Indiferent cine erai și ce păcate ai fi tras după tine, lângă părintele te simțeai mai bun, mai ușor, mai aproape de Dumnezeu. Lângă părintele, totul îți părea lesne, ușor, elementar, limpede și fără pic de îndoială. Dintr-o singură despicătură a gândului, părintele simplifica tot - de la încâlcelile lumești, până la complicate și subtile probleme teologice, încât, de multe ori, aveai impresia că în locul lui vorbeau chiar Apostolii din catapeteasmă.
*
Abia acum, în aceste vremuri tulburi și pline de ispite, ne dăm seama cât de important a fost părintele pentru liniștea și credința noastră. Abia acum, când părintele s-a mutat la cele sfinte, începem să vedem și să înțelegem că toate cărțile și evocările noastre nu duc, de fapt, nicăieri. Amintirile despre părintele Cleopa rămân mereu într-un minunat și prelung început.
În căutarea Duminicii și a Liturghiei cosmice
Mai avem încă multe de aflat despre părintele, despre cum ținea aprins șirul de candele pe peretele de la Răsărit, lângă altarul de icoane, și, sub pat, păstra întreaga lui agoniseală de călugăr neclintit: sumanul, traista și bâta cu care, vreme de nouă ani, a păstorit oile mânăstirii și a absolvit singur cele mai înalte studii teologice, citind cu nesaț Filocaliile sau observând mersul și alcătuirea firii, foșnetul păsărilor de seară și cumințenia copacilor din jur, pe care avea grijă să-i alinte cu nume inspirate chiar de unduirea și forma lor - care stufoși, care drepți, care singuratici, meditativi sau triști, ca niște sălcii.
Uneori, când nu mai putea să rabde întrebările și iscodirile insistente ale oamenilor, se refugia în livada din spatele mânăstirii. Trăgea aer în piept și rămânea nemișcat, un timp. Privea în jur și asculta cum crește iarba și cum copacii discută între ei. Părintele Cleopa le știa limba. O învățase în cea mai grea perioadă a vieții sale - cei șase ani de prigoană comunistă, petrecuți departe, în inima pădurii bucovinene de la Piatra Tăieturii, unde, împreună cu prietenul său, părintele Arsenie Papacioc, săpase un gropan umed și răcoros, chiar la rădăcina unei brădănci uriașe. E perioada când, hăituit de oamenii Securității, părintele s-a trezit deodată încercat de o tulburare mai dureroasă și mai grea decât teama de a fi prins și aruncat pe nedrept în temnița comunistă. Era îngrijorarea difuză, rea și sâcâitoare a gândului că, rupt fiind de lume, va pierde noțiunea timpului; că se va sălbătici și va încurca rânduiala zilelor - acel calendar fără de care nu ar mai fi fost nicicum posibilă aflarea Duminicii, aflarea Liturghiei și, mai ales, pregătirea Paștilor din Postul cel Mare, cu suita sa minunată de cântece, canoane și denii luminate în nădejdea Învierii.
Așa cum s-a petrecut ea, scena în care părintele a aflat ziua de Duminică, trebuie să fi fost apoteotică și copleșitoare. Scenă de Pateric sau de icoană bizantină, în care părintele stă singur sub o ploaie înceată și fără oprire, ce i se prelinge prin haine, pe păr și pe obraji. Nu-i este frig și nici foame. În pustnicie, simțurile auzului se subțiază, în timp ce foamea și setea se sting miraculos, stârnind o inexplicabilă și minunată liniște sufletească. În pustnicie, nu auzi decât ce este important - ritmul sacadat al ploii și bătăile molcome ale inimii. Nu auzi și nu simți decât ce trebuie și-ți este de folos. Cu hainele jilave, mirosind puternic a humă, părintele încă se mai gândește că e ostatic în groapă, ca profetul Ieremia, din Vechiul Testament. Suferă de frig și continuă să strige după ajutor de la Dumnezeu, simțind că în pădure timpul își pierde treptat măsura și lungul șir de zile, când, deodată, se întâmplă ceva minunat. Pe crengile copacilor din preajma bordeiului observă că se așează niște păsări. Observă că, brusc, pădurea se trezește la viață. Întrecându-se în zboruri rapide și în triluri, păsările se adună în jurul altarului improvizat sub brădancă și, într-o armonie aproape cosmică, imensul copac prinde a se îmbrăca în veșminte vii și multicolore de vrăbii, rândunele, ulii, bufnițe, ciori, codobaturi și mierle. Jos, de jur împrejurul copacului imens, fără ceartă sau război, încep să apară și alte animale. La început, se ițește un șoricel de pădure, singur și vioi. Apoi, îi urmează spaima pădurii, lupul, iar lângă el vine un urs și, ceva mai departe, un cerb cu trei căprioare, o veveriță și o vulpe - spectacol ce îl face pe părintele să cadă în genunchi și să se cutremure de emoție. Cu o simplitate de neegalat, Dumnezeu îi arăta frumusețea zilei de Duminică. Frumusețea Liturghiei și a împăcării celeste între toate făpturile pădurii, de jur-împrejurul celui care se roagă și invocă pogorârea Duhului Sfânt.
Înveșmântat în vrăbii
La Piatra Tăieturii, părintele Cleopa a devenit preotul păsărelelor, pentru tot restul vieții. Preot al copacilor și al paingului, pe care, asemenea Sfântului Vasile cel Mare, îl admira pentru tăcerea lui înțeleaptă, pentru răbdarea cu care știa să-și țeasă pânza lui atât de ușoară și delicată. Nu a făcut minuni de vindecare, asemenea Cuviosului Ilarion Argatu și nu a proorocit, asemenea starețului Daniil de la Rarău. Nu a scris opere teologice înalte, ca Dumitru Stăniloae, și nici nu a pictat biserici, ca părintele Sofian Boghiu. Arhimandritul Ilie Cleopa doar a vorbit oamenilor și a încreștinat păsările pădurii, săvârșind slujba Liturghiei pentru rândunici și ulii, ciute și mistreți, iepuri și vulpi - alăturate toate în același loc, fără pic de ură sau de vrăjmășie între ele. Trăind ani la rând printre animale sălbatice, marele Cleopa a luat aminte și a înțeles că limba pădurii nu e nici grea și nici complicată. Important e să stai nemișcat și să asculți. Până la urmă, înțelegi. Fiecare animal e bun la ceva și are o poveste a lui să-ți spună. Cu zâmbetul pe buze, părintele își amintea cum o căprioară, scurmând cu copita într-un loc, i-a descoperit o rădăcină de ferigă, care l-a salvat de scorbut și anemie; un viezure l-a îndemnat să guste și să se sature cu nicoreții care creșteau sub frunzele unui tufan bătrân, iar un erete l-a salvat de securiști, anunțându-l cu glas ascuțit despre sosirea lor.
Cei șase ani petrecuți în groapa întunecată și mucedă de la Piatra Tăieturii nu l-au sălbăticit, cum se temea el. Dimpotrivă, l-au întărit în iubire, făcându-l să trăiască, la modul cel mai real, acea stare adamică de împăcare cu întreaga creație - de la furnici la păsări și animale răpitoare, asemenea Sfântului Francisc, de care l-au legat, biografic vorbind, multe și ciudate asemănări: amândoi au fost la început disprețuiți de oameni (lui Francisc i se spunea idiota, iar lui Cleopa, prostul de la oi) și tot amândoi au reușit să îmblânzească printr-o simplă rugăciune un animal fioros și însetat de sânge - lupul din Gubbio sau ursul râncău (mâncător de oameni) de la Poiana Tăieturii.
Altcumva, în sihăstririle lui (trei la număr), părintele Cleopa a trecut prin multe greutăți și ispite. Dincolo de bucuria rugăciunii și neuitatul spectacol al împăcării animalelor, părintele s-a trezit, la un moment dat, că retrăiește cuvânt cu cuvânt "Plângerile lui Ieremia", în ziua în care a izbucnit din senin o ploaie apocaliptică, de credea, împreună cu fratele lui de pustnicie, părintele Arsenie Papacioc, că nu va mai fi posibil să scape cu viață. Deci, cei doi părinți stăteau în bordeiul lor și priveau îngroziți cum apa deja le ajunsese până la brâu, încât au trebuit să iasă afară, gândind că sunt pierduți; că va trece cineva prin preajmă și, astfel, li se va descoperi ascunzătoarea, când, deodată, părintele Papacioc a venit cu ideea: "Ce-ar fi, frate Cleopa, să strigăm amândoi la Dumnezeu?". Și asta au făcut - au strigat disperați, implorând întărire și ajutor de la Dumnezeu, pentru ca în clipa imediat următoare să se producă minunea și un grup de oameni să apară printre copaci, făcându-le semne prietenești și pline de bucurie: "Gata, părinților! Veniți, că s-a dat amnistie pentru cei care au fost condamnați politic". Era primăvara lui 1964 - o primăvară care i-a salvat pe mulți de la moarte... Purtați pe brațe de săteni, cei doi duhovnici au coborât în vale, la Dorna, și apoi s-a dus fiecare la mânăstirea lui. Părintele Papacioc a luat-o spre Turnu, iar părintele Cleopa a ajuns la Sihăstria, dar nu singur, ci însoțit de un întreg "trib" de vrăbii. Aceleași păsări de care nu se va mai despărți niciodată.
Există chiar o fotografie din acea perioadă, când părintele, "îmbrăcat" cu o mantie de vrăbii, râde fericit. Râde, cum puțini oameni l-au văzut vreodată râzând - din toată inima.
Fugea de lume, ieșind în întâmpinarea ei
Cum spuneam, pe părintele Cleopa l-am zărit o singură dată, când, bolnav și ostenit, se grăbea cu o rară dârzenie să iasă în fața chiliei și să vorbească în fața mulțimii de credincioși. De cum am ajuns la Sihăstria, ucenicul părintelui (Cleopa cel Mic) m-a avertizat că părintele e bolnav, obosit, fără vlagă. Chiar dacă oamenii știau asta, am văzut cum lumea continua să tragă de el. Continua să-i ceară să iasă în fața chiliei, să-i atingă straiele și să-i sărute mâna. De cele mai multe ori, arhimandritul Ilie Cleopa ieșea mereu în întâmpinarea oamenilor, iar când nu mai putea, se așeza pe un scăunel în fața cerdacului și ținea cuvânt despre Dumnezeu și credință, despre tâlcuirea Scripturilor și imensa virtute creștină a răbdării, neuitând niciodată să-și îndese pe umeri cojoaca grea a umilinței, atunci când se făcea pe sine fie Moș Putregai, fie prostul de la oi. Se făcea anume așa, ca tu să iei seama și, oprindu-te la vreme, să nu-l arunci în ispita slavei deșarte, numindu-l după cum se obișnuiește, naiv sau cu emfază pravoslavnică: Sfânt, Sfințit, Preacuvios.
Cine a stat un timp în preajma lui a văzut că părintele era în stare să fie orice: țăran, filosof, teolog sau poet - dimpreună sau pe rând, așa cum mergea cursul discuției și omul din fața lui aștepta să se întâmple. Orice puteai discuta cu el - mai puțin întâmplări despre sine, despre încercările și aspra pustnicie prin care trecuse, urmărit fiind de Securitate. Când venea vorba despre călugăria lui, despre bucuriile și încercările monahale pe care le-a trăit de-a lungul timpului, părintele se făcea mic, devenea mohorât și aspru, retrăgându-se puțin speriat în spatele unui zid de pândă și tăcere duhovnicească. Nu-l puteai preamări sub nicio formă, căci se supăra cumplit. Nu-i puteai aduce laude, oricât de meritate ar fi fost ele. Slava și vorbele mărețe erau jignire pentru părintele. Abia se abținea să te întrerupă din vorbă și să te întrebe de-a dreptul cine te-a trimis. Cine ți-a dat misiunea să-i strici liniștea și rostul rugăciunii, ispitindu-l cu gânduri care nu-i aparțin.
La un moment dat, fără niciun efort din partea lui, părintele ajunsese atât de vestit, încât oamenii veneau la el ca la un obiectiv turistic, în autocare și grupuri organizate. Renumele lui devenise atât de mare, încât nici chiar el nu-l mai putea duce pe umerii lui obosiți de boală și îndelungă priveghere. Vorbea tunător despre răbdare și smerenie, dar, în sinea lui, suferea cumplit, lăsându-se în fiecare zi crucificat de curiozitatea și insistența oamenilor de a-l vedea și de a-i pune întrebări - unele din ele stupide sau de o rară naivitate. Părintele trebuia să răspundă la toate, fără să supere pe cineva și, în egală măsură, fără să încalce cu nimic adevărul. Neclintit și atent, trebuia să pândească orice urmă de ispitire sau posibilă sminteală abătută asupra lui. Erau momentele de maximă încordare - momente de luptă sufletească aprigă, când se schimba la față și, aproape strigând, le cerea oamenilor să nu se uite la el ca la un prooroc sau înger înaripat al lui Dumnezeu. Bătea cu ciomagul lui de păstor în pământ și repeta că e doar om simplu și păcătos; că are 14 operații și, în curând, va muri sărac și fără fală, așa cum moare orice om trecător pe acest pământ.
Voia părintele să-i zguduie puțin pe oameni și să le deschidă ochii. Nu el trebuia să fie important, ci cuvântul lui Dumnezeu. Nu el era drumul. Rostul lui era doar să-l arate, așa cum putea el mai bine și cum învățase singur, din cei câțiva ani de prigoană și însingurare în munții Neamțului sau ai Bucovinei; în Râpa lui Coroi sau la Piatra Tăieturii.
*
A fost mare părintele Cleopa. Abia acum, când nu mai este printre noi, ne dăm seama cât de important a fost pentru liniștea și credința noastră, constatând cu mirare că, oricât de puțin am stat la ușa chiliei lui, încă îl mai așteptăm să iasă în cerdac să ne vorbească. Încă ne mai este dor de glasul lui tunător, cu care ne cerea să fim copii ascultători și să intrăm în straița lui de cioban, pentru a ne duce pe toți la Rai, la viața cea veșnică și adevărată. Trecerea timpului nu l-a atins cu nimic. Să nu-l dăm uitării. Să-i pomenim mereu numele și să-l căutăm, când avem ocazia, la chilia lui din livada Sihăstriei sau într-o carte. Chiar și acum, părintele are încă multe să ne spună. Cuvinte puternice și memorabile. Cuvinte spuse simplu și direct, pe neuitata lui "limbă de țărână", despre Dumnezeu, despre dragoste și răbdare. Cât mai multă și statornică răbdare.