Unde vă simțiți acasă FELICIA FILIP? - "Peste tot unde suntem împreună"

Bogdana Tihon Buliga
365 de zile pe an fac vocalize

- Stimată doamnă, sunteți în vârful muzicii lirice românești, iubită în țară și peste tot în lume. Reversul medaliei este că sunteți mereu pe drumuri și tocmai din acest motiv se spune că marii artiști nu au casă... e adevărat?

- Cred că este adevărat, însă nu și pentru mine, fiind­că în ceea ce privește familia noastră, este vorba de ceva mai special. Acasă pentru noi (eu și soțul meu, Cristian Mihăilescu) este unde suntem împreună, iar prin natura meseriilor noastre (eu, solistă, Cris­tian regizor de spectacole de operă), casa noastră este scena, poate mai mult decât pen­tru alți artiști. Iar când nu lucrăm împreună, ne facem timp să ne însoțim unul pe celălalt. Și atunci ne simțim acasă, pentru că suntem îm­preună, iar publicul și scena devin acoperișul protector al casei noastre.

- Chiar pot da cabina de machiaj, culi­sele, scena, rochiile acelea fabuloase, aplau­zele, sentimentul atât de intim de cămin?

- Categoric, da! Dar asta și pentru că în ceea ce ne privește, viața profesională și cea per­sonală se combină într-o armonie desăvâr­șită. Toată viața noastră este echilibrată dum­ne­zeiește, aș zice, între preocupările de zi cu zi ale unui om oarecare și cele ale unor oameni care studiază permanent, care citesc înconti­nuu pentru a învăța un rol, pentru a fi tot mai buni în ceea ce fac. Meseriile noastre nu au condică, sunt continue, chiar și în somn repet rolurile. Nu este obositor, este natura noastră. Eu asta sunt: 365 de zile pe an fac vocalize. De aceea, casa noastră este teatrul, scena, iar acasă ne simțim acolo unde este armonie. Spre fericirea mea, marea casă a artiștilor clasici este altfel decât a altora. Faptul că un specta­col implică foarte multă lume - artiști, orches­tră, asistență tehnică, costumieri - armonia e obligatorie. Am învățat și eu acest lucru de-a lungul timpului și acum îl transmit cu toată dragostea peste tot pe unde merg. De exemplu, când stai ore și ore nemișcată la probele de costume - un lucru foarte obositor și în apa­rență mâncător de timp -, este foarte, foarte important să fii într-o atmosferă deosebită. Este minunat să fii așteptat cu iubire și respect, să petreci acele momente în veselie și drag, iar eu am avut parte de multe astfel de clipe. Am învățat din ele, iar pe unde nu le-am întâl­nit, am încercat să dau eu tonul acestei armonii, să învăț eu, la rândul meu, pe alții.

Fulgerul dragostei

- Când nu sunteți pe scenă, mergeți, totuși, acasă. Unde este ea?

- Ne place să spunem că noi avem mai multe feluri de casă. În primul rând, este "cartierul general" din București, într-o casă extrem de frumoasă, moștenită de soțul meu în cartierul Cotroceni. Apoi este Brașo­vul. Eu mi-am început cariera acolo, după terminarea Facultății acolo am lucrat până în 1990 și, precum nimic nu este întâmplător, din 2000 i-am predat ștafeta lui Cristian, care e directorul Operei din Brașov. Ei, de atunci pendulăm între aceste două case, dar glumim mereu că de fapt casa noastră este și avionul, și trenul, și mașina. Cristian râde că mașina lui știe deja singură drumul București-Brașov, nu mai trebuie condusă. O bună bucată de timp, am stat și în Constanța, așadar și acolo spunem că mergem acasă, acasă e și Slatina copi­lăriei mele, și Buzăul natal al lui Cristian. Dar mai știți de ce numim aceste locuri pe unde am călătorit sau locuit, acasă? Pentru că în urma plecării, am lăsat mereu prieteni. Prieteni foarte buni, care ne așteaptă "acasă" și care ne îmbogățesc viața noastră deja bine­cuvântată de Dumnezeu. Evident că avem și locuri pre­ferate, locuri pe care le numim "casă" din toată inima, chiar dacă nu sunt cu adevărat casa noastră. Unul dintre aceste locuri este Barcelona, al doilea e Van­couver. Cred că Barcelona e pe primul loc, datorită frumuseții sale, datorită lui Gaudi, datorită faptului că acolo am câștigat primul concurs internațional, studen­tă fiind, apoi am avut concerte extraordinare pe scena Teatrului Liceo și pe Stadionul Olimpic (unde am cân­tat Traviata). Iar în Vancouver, un oraș absolut superb, ține Cristian cursuri de regie. Așadar, din nou vă răs­pund cu mai multe răspunsuri la întrebare, dar acesta este adevărul: casa noastră este peste tot unde ne place și unde suntem împreună.

- Credeți că ați fi reușit să păstrați echilibrul și dragostea aceasta așa de puternică și dacă ați fi avut meserii cu totul diferite? Ați fi vorbit cu aceeași ușu­rin­ță despre lumea întreagă ca fiind casa dvs.?

- Eu am lângă mine un om care chiar dacă nu ar fi fost regizor de operă, ar fi găsit, fără nici un dubiu, acel liant care să unească profesia mea cu cea de cos­monaut sau magician sau orice altceva ar fi fost el. Ar fi găsit soluția să demonstreze că orice profesie se poate maria perfect cu arta. Am știut asta din prima clipă când ne-am cunoscut. Eram parteneri de scenă, jucam în Povestirile lui Hoff­mann, de Offenbach. Actul doi al acestui minu­nat spectacol a fost mo­men­tul vieții noastre. Deși era actul în care străluceam amândoi și ne disputam "cu rivalitate" aplauzele, era, de asemenea, momentul când eu tre­buia să inter­pre­tez ceva din culise. Apoi re­gia spunea că trebuie să tra­versez în viteză spatele sce­nei și să reintru sub reflec­toare din par­tea opusă. Ei bine, de fieca­re dată, abso­lut de fiecare dată când go­neam prin cu­lise, calea îmi era barată de ochii aceștia albaș­tri, lumi­nați de o privire care mă împietrea de iubire. După ful­gerul acesta de la fiecare reprezentație, cân­tam mai bine decât credeam că o pot face vreodată. Apoi Cris­tian și-a dat licența cu Bărbierul din Sevilla, iar eu am fost solistă. După repetiții, făceam plimbări inter­mi­nabile pe străduțele Brașovului, până târziu de tot, când pleca ultimul troleibuz nr. 6 care mă ducea pe mine acasă. Cum să nu fie scena casa noastră, când aici a început totul, aici a început o iubire care nu a scă­zut din intensitate nici măcar o clipă de atunci?! Nu ne-am certat niciodată, nu contenim să ne îndrăgostim și să ne reîndrăgostim unul de celălalt, mereu.

- Mai colindați și azi acele străduțe brașovene?

- Siiiigur! Avem traseele noastre, admirăm oameni, case. Chiar una dintre plăcerile noastre se potrivește perfect cu tema discuției de azi: privim case frumoase și ne imaginăm că sunt ale noastre. Facem asta și la Brașov, și la Barcelona, și la Lon­dra, peste tot. Ne jucăm precum doi copii, ne ima­ginăm cum am sta în mansarda respectivei case, cum am ame­naja-o (râde). E foarte important pen­tru noi să ră­mânem copii. Chiar credem că, odată ce am înce­tat să fim copii, murim. Bucuria copilă­riei vine dinăuntrul nostru, o avem cu toții, secre­tul este că trebuie întreținută. Nimeni nu e născut numai can­did, numai bun sau numai rău. Trebuie să alegi, să te lupți pentru inima ta și nu e ușor. Dar nouă ne place mult joaca asta, cu replici slobozite în ace­lași timp. Foarte des ni se întâmplă să spunem ace­lași cuvânt în același timp. Noi doi suntem ca un întreg, putem vorbi unul despre celălalt ca și când am vorbi de noi înșine separat.

- Pot confirma acest lucru, pentru că îmi stați de-a stânga și de-a dreapta pe banca aceasta din Ciș­migiu, suntem chiar sub un tei, la 15 iunie, lângă statuia lui Eminescu, și s-a întâmplat deja în câteva rânduri să răspundeți deodată, cu aceleași cuvinte...

(Râd amândoi) - Chiar l-am salutat pe Eminescu înainte să ne întâlnim, și mă bucur că ați pomenit teiul, pentru că acest copac minunat face parte din casele noastre și "viețile" noastre de peste tot. Casa din Bucu­rești e înconjurată de tei, deschizi fereastra și e îmbă­tător. La Brașov, când ne-am cunoscut, era tot această perioadă din an și nu voi uita nicicând aroma teilor sub care ne plimbam și care ne însoțea dragostea. Nu de mult am fost la Iași și nu ne-am putut abține să nu urcăm Copoul pe sub tei și să nu-i salutăm pe Mihai și Veronica Micle, la ei acasă.

Clipele trăite ale vieții

- Poate pentru că sunteți mai mereu împreună, tocmai lipsa dorului unuia față de celălalt face ca peste tot să vă simțiți acasă. Fiind mereu pe drumuri, nu simțiți, totuși, nevoia să duceți cu dvs. amintiri de acasă, fotografii, obiecte?...

- Nu, deloc. Dar eu fac un lucru de fiecare dată când ajung la un hotel: reamenajez. Imediat ce intru, unesc paturile, dacă sunt separate, rearanjez unghiurile în care stau așezate noptierele, televizorul. Cristian se distrează teribil, mă numește lăcătușul casei. E adevă­rat că anii de vioară, anii de cântat sub ro­chiile acestea foarte grele mi-au dat o forță ne­spe­­cifică femeilor. Eu repar totul în casă, eu des­fac capacele dificile ale borcanelor (râd amândoi).

- Poate va suna dur, dar nu vă plictisiți nicio­dată?

- Dintre toate sentimentele lumii, două nu le cunoaștem: plictiseala și invidia. Apreciem mult succesul altora, învățăm din el, dar nu suntem niciodată invidioși. Iar plictiseala..., sincer, nu am cunoscut-o niciodată. Aud tineri azi care spun că se plictisesc. E groaznic. Viața nu constă în numărul de ani care trec peste tine, ci în numă­rul de ani trăiți. Sunt clipe trăite și clipe netrăite. Or, noi ne străduim din răsputeri să ne umplem viața cu clipe trăite. Pentru asta trebuie să nu trăiești pe fugă, așa cum des se întâmplă azi. E o goană după mâine, ce fac mâine?, ce fac mâine?, în loc să ne bucurăm de azi. Timpul trebuie să treacă prin noi, nu pe lângă noi! Eu, indiferent în ce casă sunt, primul lucru pe care îl fac dimi­nea­ța deschid fereastra. Învăț să cânt de la natu­ră. Vara, primăvara, mă învață păsările, dar și iarna are melodia ei. Păsările sunt singurele fiin­țe care cântă de dimineața până sea­ra, fără să obo­sească. O fac în mod natural. Tocmai spre acest na­tu­ral tinde mereu un artist, și tocmai acest natural este cel mai greu de găsit atât în artă, cât și în viață. Vă pot spune ce păsări au cântat cât timp am stat noi, aici, de vorbă. În primul rând a fost o cioară. Da, o cioară și-a cântat în felul ei dragostea chiar deasupra noastră, în tei. Apoi sunt mierlele din spate, multe de tot. Jur că aud porumbei undeva, departe. Mă bucur de ele, mă bucur să-i atrag atenția lui Cristian să le as­culte, să vă spun dvs. Cum să ne plictisim?! Totul e plin de iubire...

- Nu mai pot adăuga nimic la această lecție de sensibilitate și bucurie. Vă mai pot doar invita, la final, să le spuneți cititorilor noștri cu ce urmează să îi încântați muzical în viitorul apropiat.

- Pentru că iubesc revista dvs., pentru că a fost o în­cântare să vă putem vorbi atât de deschis, vă voi ofe­ri o informație în premieră: pregătesc un album care va cuprinde toate succesele rock românești de-a lungul vremii. De la Roșu și Negru la Compact, de la Semnal M la Direcția 5. Probabil se va numi Fata din vis, pre­cum celebra melodie. Chiar acum venim de la înregis­trări, sunt încântată, emoționată, nerăbdătoare să lu­crez și să termin. Așadar, în premieră la "Formula AS", urmează rock și operă!