MARIUS CONSTANTINESCU - "Am crescut într-o familie «de muzică»"

Ines Hristea
TVR 2

- Marius, te-am urmărit de-a lungul timpului pe TVR Cultural, și acum, pe TVR 2, în emisiunea "Ro­mânia frumoasă" (de luni până vineri, în direct, de la ora 19), pe care o prezinți îm­pre­ună cu Andra Gavril. După atât timp pot să spun cu mâna pe inimă că programele în care ești implicat au întotdea­una o calitate excepțională. O do­vadă re­centă: celebrarea pe micul ecran a cincizeci de ani de exis­tență a corului Madrigal. Mu­zica corală, cu tot respectul pe care i-l datorăm, nu este, to­tuși, un subiect palpitant, doar că tu ai reușit să transformi ceva monoton într-un eveni­ment plin de nerv și de dina­mism...

- Mă bucur mult de tot dacă așa s-a văzut! Mie nu-mi prea place să mă uit după la ceea ce-am făcut. Procedez așa numai dacă sunt obligat să intru la mon­taj, dar cu ediția asta am făcut o excepție și am privit înregistra­rea, pentru că a fost prima emi­siune din formula "România frumoasă" în care am fost singur, fără Andra, și pentru că, de da­ta asta, implicarea mea a mers până la ni­vel de concepție, adică, împreună cu cole­gele mele Bianca Florea, editorul acelei zile, și Miruna Moraru, am gândit această ediție cap-coadă. În mod normal, pentru "Ro­mânia frumoasă" lucrează o echipă în­treagă: există un producător general, edi­tori de zi etc. Sunt mulți oameni care se stră­duiesc să-și concentreze energiile ar­mo­nios, astfel încât să iasă o emisiune cu o identitate clară și coerentă. Ceea ce se și întâmplă, de cele mai multe ori. Firește, mai intervin și sincope, dar asta probabil tocmai pentru că sunt prea multe minți adu­nate în același loc și, în zilele res­pec­tive, ele nu reușesc să cânte pe aceeași voce. În cazul ediției cu Madrigalul, am funcționat într-o echipă mai restrânsă, iar eu am avut un pic mai multă libertate din partea Lianei Săndulescu, directorul TVR 2, care mi-a spus: "Ocupă-te! O gândești și o faci cum crezi tu de cuviință". Ceea ce mi-a plăcut grozav, fiindcă, pentru mine, asta reprezintă "normalitatea" - de-a lungul timpului, emisiunile în care am apărut au fost gândite de mine și făcute de mine de la A la Z. În plus, a contat și faptul că eu mai colaborasem cu Ma­drigalul, deci eram familiarizat cu zona către care le place lor să meargă, știam ce le pot oferi, fără să renunț însă la personalitatea mea profesională...

- Oricum, muzica este o a doua natură a ta.

- Asta cam așa e. Am crescut într-o familie "de mu­zică". Mama, Luminița Constantinescu, a fost realiza­tor muzical aici, în Televiziunea Română, mulți, mulți ani. A fost poate cel mai important realizator de emi­siuni de operă de aici. Iar tata, Nicolae Constantinescu, a fost, timp de 25 de ani, bariton la Opera Națională din București. Așadar, eu am zburdat toată copilăria și adolescența prin culisele Operei și pe platourile de filmare din TVR. De pe la 3 ani, astea au fost coor­donatele fixe ale vieții mele. Și mă bucur că a fost așa, pentru că nu puteam să am o copilărie mai frumoasă.

- Firescul, lejeritatea ta pe micul ecran, dezin­hibarea cu care îți realizezi interviurile sunt daruri înnăscute sau ți le-ai cultivat?

- Sunt rezultatul unor acumulări. Dar să-ți explic: toată lumea știe cât de tulburate au fost aceste ultime luni în Televiziunea Română. Pentru noi, toți, cei angajați aici, a fost o perioadă de evaluare, inclusiv la nivel personal. Fiecare a încercat să se lămurească unde-i e locul. Și, evident, locul fiecărui om este acolo unde el poate să fie firesc și convingător, în sensul de netrucat. De pildă, eu am fost învățat acasă să fiu un om respectuos, să nu fiu agresiv nici în atitudine, nici în limbaj, să nu întrerup o persoa­nă care vor­bește - când cineva îmi vorbește înseamnă că are suficientă încre­dere în mine încât să-mi spună niște lucruri care pot fi intere­sante, ca atare, un minim gest de respect este să-l asculți pe omul respectiv până la capăt și să fii atent la ceea ce-ți transmite. Indi­ferent de zonele pe care le abor­dez - film, arte vizuale, fashion sau unele specii de lite­ratură - nicăieri abordarea mea nu ar pu­tea să fie altfel decât de­centă și respectuoasă. Pe de altă parte, mă simt confortabil în zo­nele astea, pentru că acestea sunt "spațiile" pe care le cultiv cu asi­duitate. Nu pot să fac politică, jur­nalism poli­tic, pentru că politica nu mă interesează, după cum nu pot să fac jur­nalism economic, pentru că economicul nu mă interesează. În esență, după ani de expe­riență am observat că atunci când faci ceea ce te interesează, crești profesional ca Făt Fru­mos din poveste - într-o zi, cât alții în șapte ani.

- Emisiunea "România frumoasă" este definită ca "un magazin de arte și industrii", care promovează informații din actualitatea culturală. În această lume, care e, mai curând, aplecată spre vul­garitate și cancan, câtă apetență mai există pentru informația cultu­rală?

- Eu zic că destulă. Hai să ne uităm la câtă lume vine la Festivalul Enescu! Deja a ajuns la nivel de "sold out" (n. red. biletele au fost epuizate)! Și asta, de peste două luni! Ceea ce înseamnă că există niște zeci de mii de oameni care gustă acest tip de informație: muzica simfonică. Hai să ne uităm la câtă lume umple teatrele din București! Dacă vrei să te duci la un spectacol mare, știi foarte bine că trebuie să mergi azi ca să-ți cumperi bilete pentru peste două luni. Hai să ne uităm la ce se întâmplă în cinematografe, atunci când avem un film românesc premiat afară! Bine ar fi să mergem la filmele românești nu pentru că sunt premiate în străi­nătate, ci pentru că sunt ale noas­tre și pentru că sunt foarte bune. Așadar, eu zic că exis­tă un public pentru informația culturală, dar care nu trebuie să se măsoare cantitativ, ci numai calitativ. Asta e o discuție pe care o purtăm deseori și în TVR: ne inte­resează, în primul rând, audiențele, sau ne intere­sează cine se uită la noi, pe cine vrem să aducem aproa­pe de noi? Sigur că pu­blicul cu apetit cultural nu are o voce atât de prezentă precum celelalte categorii, dar el are totuși o voce și e păcat să nu i-o asculți. Pentru că vocea aceea are ceva important de spus.

- Cui i-a aparținut ideea acestei emisiuni?

- A fost o cerere venită din partea conducerii pos­tului TVR 2, iar eu, împreună cu un grup de colegi, am zis că ar trebui să răspundem... cumva. Noi eram un nucleu din fostul "Jurnal Cultural", și cum TVR 2-ul urma să preia o bună parte din ceea ce se întâm­plase pe TVR Cultural, ni s-a părut că respectiva cerere ni se adresa. De aici a pornit totul.

- Dar ideea ca tu să pășești pe calea jurnalismului cui i-a aparținut?

- Mie, în totalitate! După cum ți-am povestit, mu­zica s-a insinuat în viața mea firesc, datorită contex­tu­lui familial, dar asta n-a însemnat că drumul a fost me­reu lin. În perioada adolescenței, am avut și eu o fază rebelă: am anunțat că nu vreau să mai aud operă și muzică clasică, în general, cât o să trăiesc! Mi se părea că fusese deja prea mult! (râde) Părinții mei au fost atunci foarte înțelepți și m-au lăsat într-ale mele, mi-au permis să ascult orice-am poftit eu. Ceea ce n-a fost rău, pentru că în felul acesta am putut să-mi diversific paleta de gusturi și să mă lămuresc ce-mi place mie cu adevărat și ce nu. Iar la capitolul Nu intră muzica popu­lară, romanțele și opereta, dar asta nu pentru că genu­rile acestea n-ar avea valoare, ci pentru că sunt eu încu­iat. În orice caz, după o vreme, mai mult sau mai puțin clandestin, am revenit singur către muzica clasică. (râde) După care, în clasa a IX, mi-am dat seama că eu asta vreau să fac: jurnalism pe artele spectacolului, pe arte vizuale. Adică pe ce văzusem și eu acasă. Unde mai pui că exemplul mamei fusese mai mult decât eloc­vent! Că modelul tatei nu l-aș fi putut urma oricât aș fi dorit: am fost testat și am ureche muzicală bună, dar cu vocea stau prost. Ce se aude la televizor, aia e tot ce pot! (râde) Și - sincer - nici apetit pentru buchiseala notelor n-am avut. Și nici n-am fost căutat de vreun instrument. Acum, sigur că-mi pare rău, dar, în peri­oada aceea, n-aveam nici un fel de tresăriri, așa că alegerea a fost simplă. Atât doar că atunci când am dat la facultate, la Jurnalism, am ales secția de Comu­ni­care. Pentru că, în momentul acela, mi s-au deschis laaarg ochii asupra universului publicității. (râde) Și fascinația pentru publicitate a fost atât de mare, încât, o perioadă, am și lucrat în domeniul ăsta. Până când, finalmente, am realizat că, deși continuam să iubesc publi­citatea, chemarea mea adevărată era către jurnalism. Instinctul inițial fusese corect.

- Ai două masteruri, unul în Consul­tanță și Expertiză în Publicitate și altul în Istoria și Teoria Artei...

- Am făcut două masteruri pentru că mi-era frică să nu mă ia în armată! La unul am dat fiind convins c-am să intru, pentru că era pe domeniul meu, la cel pe Istoria Artei am dat mai mult din spirit de aven­tură, fiind mai mult ca sigur c-am să pic. Dar am fost admis și-atunci am zis că n-o să mor dacă le duc pe-amândouă în paralel. În plus, puteam să răsuflu ușurat în ceea ce privea armata! (râde)

- Cea mai marcantă noutate din viața ta este că te-ai căsătorit. Ești însurat din 2010. Cum te descurci în calitate de soț? Se spune că presa este unul dintre acele domenii profesionale care nu prea fac casă bună cu viața de familie, fiindcă acaparează și consumă peste măsură.

- Din fericire, și eu și soția mea suntem jurnaliști. De altfel noi chiar la serviciu ne-am cunoscut. Așa că am avut vreme să ne cunoaștem foarte bine, să desco­perim ce avem în co­mun, să ne dăm seama ce ne place, ce ne emo­ționează și ne entuzias­mează la unison. Așadar, automat am fost scutiți de unele dificultăți de co­municare și ne-am construit și un sistem de înțelegere comun. Ori­cum, secretul unei astfel de căsnicii cred că rezidă în păstrarea echilibrului. Ceea ce - recunosc - e greu câteodată. Mai ales că - uite! - de doi ani și o lună trebuie să jonglez și cu rolul de tată. Fetița mea se supără uneori pe mine, pentru că mă vede doar o oră dimineața și, în perioadele bune, încă o jumătate de oră seara, înainte de culcare. Și su­părarea o poate ține și câteva zile! Timp în care refuză s-o ia tati din pă­tuț. Lucrurile se dreg de obicei în week-end, când ieșim împreună pe-afară și facem tot soiul de năz­bâtii, fără să știe mami. Iar recompensa mea este că primesc câte-un pupic nesolicitat. Ce bucurie! Repet, nu e ușor, dar, până la urmă, viața de familie este ceea ce contează în pri­mul și-n primul rând. De asta, de pildă, eu încerc, pe cât posibil, să separ pro­fesia de familie. Ca să nu risc întinarea cu efecte negative a aces­teia din urmă. Tot ceea ce se întâmplă rău sau greu sau frustrant în profesie în­cerc să las la ușa "bârlogului" nos­tru, niciodată nu mun­cesc acasă - pre­fer să stau în televiziune vineri până târziu, dar week-end-ul să fie doar al nostru, al familiei... Mi-am impus niște reguli "de igienă" pe care le res­pect. Ceea ce, în fond, e benefic și pen­tru profesie. Că dacă acasă e ar­monie și la serviciu ai alt aplomb.

- Ce mai înseamnă viața ta, în afară de profesie și familie? Ce te bucură, ce te întristează, ce te moti­vează...?

- Hai să-ncepem cu alea rele, ca să rămânem cu alea bune la post-gust! (râde) Mă întristează foarte tare răutatea gratuită, superficialitatea, violența fizică, de limbaj sau de idee... Cu toate mă întâlnesc la nivel cotidian! Mă descumpănește lipsa de profesionalism, spoiala, semidoctismul... Văd astfel de exemple din ce în ce mai des în jurul meu. Și ar trebui să le pun un­deva, aici, la spate, dar nu pot, pentru că munca mea depinde de munca altor oameni. Mă întristează lipsa de speranță - pe care o remarc la alții, dar uneori chiar și în mine. Atunci când nu mai ai un punct luminos spre care să te îndrepți, e foarte greu... Mă descumpănește prostul gust, dar nu mă iau la trântă cu el, fiindcă, din fericire, știu că sunt și destui oameni care pot să cultive antidotul. Trecând la capitolul pozitiv, în afara familiei, îmi trag "seva" din relația cu cei câțiva prieteni pe care-i am. E foarte greu să-ți păstrezi prieteniile, când ai o asemenea me­serie, pentru că - așa cum spu­neai și tu mai de­vre­me - ea acaparează, con­sumă, de la energie la timp. Deseori îmi doresc să mai ies la o bere sau la o cafea cu prietenii, dar, de cele mai multe ori, re­nunț, pentru că nu am vreme. Totuși, găsesc în preajmă câțiva oameni alături de care am mers pe firul anilor și realitatea asta îmi asigură un con­fort interior extrem de prețios. Apoi... ador că­lă­toriile. N-am avut parte de prea multe sau nu de atâtea câte mi-aș fi dorit, dar ideea de călătorie mă animă instantaneu. Călă­toriile sunt cea mai gro­zavă modalitate de a chel­­tui bani, pentru că-ți răsfață și ochiul, și su­fletul. Călătoriile te ajută realmente să crești pe dinăuntru... Și muzica mă hrănește, deși, para­doxal, ascult din ce în ce mai puțină... Cărțile sunt o altă sursă de "hrană". Din păcate, în ultima vreme, am înce­put să le aleg în funcție de dimensiuni. Le iau din bibliotecă pe cele mai sub­țirele, zicându-mi "Lasă c-o să am timp mai încolo și pentru alea mai groase!". Doar că nu știu când o să vină acel "mai încolo". Totuși, mă în­căpățânez, în continuare, să citesc în metrou - eu sunt pietonul universal - și măcar câteva pagini seara, înainte de culcare... Și pentru că tot vorbim de hrană, trebuie să mărturisesc că sunt un gurmand. Îmi place mâncarea bună. De cele mai multe ori sunt doar con­sumator, dar mă mai avânt câteodată să și prepar câte-un desert: un cheese­cake, un tiramisu...

- Cu asemenea delicii "în farfurie", ce se întrevede la orizontul vieții tale?

- Acasă e limpede: avem un copil de doi ani și-o lună. E o perioadă dificilă, dar, în egală măsură, fas­cinantă. Cine ne citește și are copii de aceeași vârstă sau care au depășit această vârstă știe exact la ce mă refer. (râde) Profesional, sper ca tot ceea ce a început frumos aici, la TVR 2, să continue la fel de frumos. Sper ca eu și colegii mei să ne putem face meseria astfel încât să avem sentimentul că suntem folositori și că atuurile noastre jurnalistice sunt "exploatate" la ma­ximum.

Foto: TVR, arhiva personală