Cum s-a făcut englezul DUNCAN pui de moroșan

Ciprian Rus
Cuvântul care deschide inimi: Transilvania

Spune-i tu, ca englez, unui amic de-al tău din Lon­dra că ți-ai luat niște hectare de teren în Slovenia sau în Croația și o să te întrebe pe un­de vin țările astea - dacă sunt țări, așa cum pare. "Sunt în Bal­cani", îi răs­punzi, dar, până să închei fraza, l-ai pierdut: a plecat de lângă tine sau bu­tonează, absent, un SMS pe telefon. Spu­­ne-i unui amic englez că ți-ai luat o casă de vacanță în Bahamas sau în Bar­bados și-ți va spune, sictirit, că, da, ok, a fost și el aco­lo anii trecuți... Spu­ne-i că te muți la New York și că ai un pent­house cu ve­dere la Central Park West și ți-o va în­toarce că nu o să te distrezi toată viața ta prin cluburile a­me­ricane, la ne­sfâr­­șite cocktail-uri Man­­­hattan, așa cum o faci cu tovarășii tăi de be­re neagră, în pub-urile londoneze. Spune-i, tu, ca englez, unui amic, că ai case prin Franța, prin Brazilia, prin Ja­ponia, Laponia sau India și n-o să miști un mușchi pe fața lui. Dar spune-i că tocmai te-ai întors din Tran­­sil­vania și că ai găsit niște case din lemn, vechi de sute de ani, pe care vrei să le cumperi ca să tră­iești acolo, în ele, cum se trăia pe vremuri. "Nu pot să cred! Tran­silvania??? Zi-mi! Zi-mi, cum e Tran­silvania! E fru­mos? E așa cum se povestește?". Nu mai scapi, până nu îi spui toată po­vestea ta cu Tran­silvania, cu cas­telele și cu misterele sale. "Sin­cer, habar nu aveți voi cât în­seam­nă cuvântul ăsta, Tran­silva­nia, în Anglia și în lumea în­trea­gă. Transilvania e la fel de fai­moa­să pre­cum Pira­midele! Nu există un cuvânt mai plin de mis­ter, nu există un loc mai plin de farmec în imaginația oamenilor care nu l-au văzut. Spune Tran­silvania și toată lumea vine la tine să te asculte", îmi zice, cu zâmbet de om pățit, Duncan Ridgley, în vreme ce îmi pregătește un ceai tare, en­glezesc, în a sa "caza veche" din Breb. Suntem în inima Maramureșului, iar ospita­litatea e la ea acasă...

Un interviu și doi jurnaliști

"Spune-mi sincer, ți-ai pregătit deja o abordare a reportajului, așa-i? Sau ne punem liniștiți la po­vești și te mai gândești tu cum îl scrii după aia...", mă ia, direct, Duncan, în timp ce mă studiază din cap până-n picioare: geanta pentru laptop, aparatul foto, telefonul cu reportofon, agenda... Reflex de jur­nalist care a văzut multe la viața lui. Căci engle­zul bonom din fața mea, cu ochi scânteietori și păr ușor grizonat, a fost, ani de zile, unul din­tre cei mai de succes fotoreporteri din An­glia. A lucrat pentru cele mai cunoscute zia­re tabloi­de din Ma­­rea Britanie, "The Sun" și "News of the World", iar fotografiile sale ex­clusive, cu vedete ca Mi­chael Jackson, Ma­donna, Prințul Charles sau Lady Diana au făcut în­con­jurul lumii. Dacă Duncan nu știe cu ce se mănâncă presa, ni­meni nu știe. Toc­mai de aceea, Dun­can e cel mai comod interlocutor posibil: vorbește la obiect, su­bliniază discret fra­­zele esențiale, ro­tunjește, raaaar, când ajunge la ani sau la cifre, pe care știe că trebuie să le notezi, se ferește să stea în "contre-jour" când îl fotografiezi și, mai ales, respiră aerul acela tonic al omului care nu are nimic de ascuns, care-și pune sufletul pe tavă de la prima între­bare, ca un autentic țăran ma­ra­mu­reșean. Duncan Ridgley, celebrul "paparazzo" en­glez, de care se fe­reau toate vedetele de prim rang ale lumii și toate cape­tele încoronate ale Europei, a lăsat deo­parte tu­multul gla­muros al Lon­drei și s-a mu­tat în Ma­ra­mu­reș! "Si­gur nu vrei un pa­har de ho­rincă de-asta bu­nă, de la noi?", mă ispitește, înain­te să ne întin­dem la povești. Pe colțul mesei - care stă pi­tită între două lavi­țe de pe vre­muri - e o sticlă înaltă, cu scăriță de lemn pe dinăuntru, peste care tăria își înalță țanțoș salba de mărgele. Lângă sticlă, trei păhărele mici, ca-n toate casele de gospodari din Breb. Căci Duncan e de-acum gospodar între gospodarii Brebului, nu mai încape vorbă!

Ziua în care te oprești

"Știi cum e? Vine o zi în care te oprești și te în­trebi la ce bună toată agitația? Vine o zi în care rea­lizezi, de pildă, că sunt 6 ani de când faci același lucru. Birou - casă - birou - casă - birou - casă - birou. Și toate astea, în infernul din Londra. Pentru ce? Doar ca să poți să mai faci un credit de 200.000 de lire, să te muți o milă mai încolo, unde copilul tău ar putea merge la o școală nițel mai bună? Îm­plinisem 40 de ani, iar pers­pectiva de a face același lucru încă 25 de ani, pâ­nă la pensie, mi se părea pur și simplu înspăimântă­toare. Îți spun sincer: nu mi se pare că ești curajos, dacă într-o zi îți scrii demi­sia și îți iei lumea-n cap. Dim­potrivă, curajoși mi se par cei care stau și conti­nuă să muncească acolo. Dar eu, unul, nu mai puteam face asta", mi se des­tăinuie Duncan.
După o viață "pe teren", mereu pregătit să alerge pe urma unui pont cât de mărunt, ca să prindă urma marilor vedete, cât e lumea de largă, Duncan a por­nit, după '90, o agenție proprie de consultanță pe In­ter­net. Iar asta l-a transformat, treptat-treptat, într-un funcționăraș. I-a luat ceva să-și dea seama ce i se în­tâmplă, dar și când a reali­zat, decizia era deja luată! S-a dus la școală și le-a spus părinților și profe­so­rilor că din toamnă își retrage copiii de la studii, pen­tru doi ani. "Mi-am făcut un plan cu soția, iar planul era să scoatem copiii de la școală și să-i luăm cu noi prin lume, să le arătăm un alt fel de a trăi. Nu a fost simplu, pentru că cei din jur, pur și simplu, nu au putut înțe­lege asta. Îmi spuneau, la școală, cei­lalți părinți: «Cum adică pleci? Nu poți să pleci așa!!! Nu poți face asta!»". "Ba ai să vezi că pot: când va începe următorul semestru, eu și copiii mei nu vom mai fi aici", le-a replicat Dun­can. În toam­nă, Duncan, soția și cei trei copii ai lor părăseau Lon­­dra, căutând acel "ceva diferit" care avea să de­vină, între timp, filosofia de viață a fostului mare "vânător" de vedete internațio­nale.

Furtuna dinaintea liniștii

Crăciunul lui 2004 l-a prins pe Duncan pe o su­perbă plajă din Sri Lanka. Plecase din Lon­dra de câteva luni și de-abia atunci, în acea dimineață, își găsise cu adevărat liniștea, după ce, în ultimele săp­tămâni, își tot bătuse capul să găsească oportu­nități de afaceri, care să com­penseze închiderea agenției sale de la Londra. "Îmi era foarte clar că nu voi pu­tea sta toată viața pe plajă, pentru că banii se ter­mină și ei, așa că am cumpărat ceva teren pe o insulă din Croația și plă­nuiam să investesc și într-o zonă de schi din Europa. Transilvania era pe lista scurtă", îmi face cu ochiul Duncan, în timp ce soar­be din ceaiul englezesc. Dar, în acea dimineață de Crăciun a lui 2004, își scosese din cap toate frămân­tările. Își închisese laptopul și se bucura de prima lui adevărată zi de libertate. Seara de Ajun fusese o feerie pe plajă, în mijlocul familiei, cu vise, cu glume și cu nelipsitele cadouri, iar acum, împăcat că totul mergea conform planului, Duncan savura din plin sălbăticia locului, atât de "diferit" de agi­tația din centrul Londrei...
Deodată, din senin, un vuiet amarnic cuprinde pla­ja. Natura întreagă se zbate în spasme cumplite, anun­țând, parcă, Apocalipsa. Până să se dezme­ti­cească, Dun­can și familia lui se trezesc în mijlocul unui devas­tator tsunami! Un val înalt de 9 metri mătură plaja, sub ochii lor. Apoi alt val, și altul, și altul... Cinci valuri teribile, care lasă în urmă un ade­vărat iad. Ca prin minune, Duncan și ai săi scapă teferi. În numai 24 de ore, însă, de visul de liniște al lui Duncan se alesese prăpădul! "Suntem fericiți, și eu, și familia mea, că am scăpat cu viață din așa ceva. Unii povestesc îngroziți că au trecut printr-un val tsunami, îți imaginezi ce înseamnă să scapi din cinci valuri?!", îmi spune en­glezul de la Breb. Re­întors de urgență la Londra, Dun­can are de înfruntat și "tsunami"-urile de reproșuri ale prietenilor de acolo. "Aventură ți-a trebuit? Uite ce era să pă­țești!". "Stați puțin, că nu ați înțeles", le-a repli­cat fostul "paparazzo". "Dacă voi credeți că ce s-a în­tâm­plat zilele trecute mă va face să mă reîntorc la infernul din Londra, vă înșelați amarnic. Dimpo­trivă, toată povestea mă face și mai determinat să merg pe drumul meu", le-a spus Duncan. Și a plecat din nou în căutarea a "ceva diferit". "Somewhere different", cum spune el, cu un inimitabil accent londonez.

Vecini în Breb: Prințul Charles și "paparazzo" Duncan

"Am mers în Egipt, unde cumpărasem deja niște te­ren într-o oază superbă, iar copiii mei au trăit o expe­riență extraordinară în mijlocul unui trib de acolo, în plin deșert al Saharei. Iar verile, am înce­put să venim în România, la Peștera, în Piatra Cra­iului. Găsisem un loc absolut minunat și visam să construiesc o ca­ba­nă. Problema era că toți vecinii care dețineau pro­prie­tăți în jur erau oameni cu bani grei, din București, oa­meni de slabă calitate, care îi disprețuiau pe țărani, și pe care nu-i interesa decât cum să epateze. Aveau o viziune despre viață pe care nu o împărtășeam deloc. Mi-am spus atunci că ăsta nu e acel «ceva di­ferit» pe care ni-l do­ream noi", povestește Duncan. S-a pus să în­trebe în stânga și în dreapta unde e, de fapt, adevă­rata Transilvanie, unde putea găsi Româ­nia profundă, locul acela unde tradiția mai e tra­diție. Toată lumea l-a îndrumat spre Ma­ra­mu­reș. "Acolo unde se aga­ță harta în cui, acolo e adevărata Românie!". "Am luat văile la rând, căci noi căutam ceva lângă o stațiune de schi și ne gândisem la Cav­nic. Am fost acolo, apoi am trecut în următorul sat, care ni s-a părut a fi prea la drum, am mers mai departe și, la un mo­ment dat, nu știu cum am cotit-o, dar am dat peste Breb. «Doamne, Dumnezeule, cum arată locul ăsta!». Nu am avut nici o îndo­ială că acesta era locul «diferit» pe care îl căutam. Aveam o imagine în minte și ima­ginea aceea o căutam, de fapt: imaginea sătucului îndepărtat, peste care Moș Cră­ciun zboară cu sania trasă de reni, arun­când darurile, prin horn, în șemineu. Bre­bul era exact ca în imaginația mea!". Și, de altfel, exact ca în imaginația Prințului Charles, vechiul "client" al vestitului "papa­razzo", Dun­can Ridgley, care are și el câte­va case vechi de lemn cumpărate în Breb! Ce ironie: fugi toată viața după Prințul Charles, iar când decizi să lași deoparte vechiul stil de viață, te trezești vecin, gard în gard, taman cu el... Această potriveală a sorții i-a frapat și pe jurnaliștii de la celebrul ghid turistic internațional "Lone­ly Planet", care, veniți să descopere minunile Mara­mureșului, au dat, pe o uliță din Breb, peste cine? Peste "gospodarul" Duncan Ridgley. "Cum a devenit Prințul vecin cu un «papa­razzo» - în Transilvania": titlul a făcut furori în presa tabloidă din Marea Britanie. Retras la Breb, la mai bine de 5 ani de când părăsise Londra, Duncan devenea vedetă de tabloid, alături de ve­detele pe care, odini­oară, le poza el însuși! Iată, într-adevăr, "ceva diferit"...

Din dormitorul Madonnei în grădina Lenuței

"Cred că nu a fost membru al Casei Re­gale engleze pe care să nu-l fi urmărit și fo­tografiat", își amin­tește Duncan Ridgley, când vine vorba despre vecinul său de gard, Prințul Charles. În anii '80, când Duncan era în vârful carierei sale de "paparazzo", Lady Diana și Charles for­mau cuplul momen­tu­lui. A făcut o mul­țime de fotografii cu Lady Diana, iar pe unele din­tre ele, exclusivități de pagina întâi în tabloidele britanice, le-a vândut pe mii de lire sterline. "L-am urmărit peste tot pe Mi­chael Jackson, iar ca să o pozez pe Ma­donna, afla­tă la Lon­dra, la un moment dat, m-am deghizat în in­stalator și astfel am reu­șit să intru în ca­me­ra ei. Ca să fiu cât mai convingător, chiar a trebuit să lucrez cot la cot cu adevărații instalatori", se amuză Duncan. "Au fost niș­te ani minunați, ca «paparazzo» trăiești via­ța la prima mână, iar asta e ceva extra­ordinar. E o meserie riscantă, dar foarte apreciată în Marea Bri­tanie, spre deose­bire de România. Lu­mea crede aici că un «paparazzo» face nu­mai lucruri murdare, dar nu e așa. Am fost implicat în nenumărate cazuri de jurna­lism de investigație, care au schimbat esen­țial lucruri în Anglia, iar cititorii ne-au fost mereu recunoscători pentru as­ta. Unde poliția nu era în stare să aducă do­­vezi, o făceam noi, «paparazzi»", poves­teș­te Duncan.
Acum, Duncan e de­parte de năzbâtiile lui Lady Gaga și de tumul­tul poveștii de dragoste dintre Kate Middleton și Prințul William. E vecin cu Lenuța, o fe­meie apri­gă, veselă și mă­moa­să, care le gătește turiști­lor bunătăți culese din grădinuța ei, și cu "Honey man", cum îi place lui Duncan să-i spună bătrânului hâtru din deal, care are puz­derie de stupi în fața casei și face cea mai bună miere din lume. În rest, la Breb, tot timpul e ceva de tomnit, de reparat, de construit. "Duncan nu stă o clipă locului, e plin de vervă și de inițiativă, o dată nu vezi pe chipul lui descu­rajarea sau blazarea. Când are un pic de timp liber, se urcă în căruța lui, pe care, pentru că nu știe ro­mâ­neș­te, și-a pus o tablă mare pe care scrie «Cum­păr obiecte vechi» și începe să bată satele în cău­tarea tradiției ma­ra­mu­re­șene de odi­nioa­ră", mi-l des­crie Rada Pavel, direc­toare a Centru­lui Ju­dețean de Infor­ma­re Turistică Mara­mu­reș, care-l cu­noaș­te bine pe Dun­can din desele ei deplasări la Breb.

"Hotelul Sătesc"

Până să desco­pere Brebul, Dun­can nu mai fusese niciodată în Mara­mu­reș. Nu avea nicio cunoștință, nicio relație în zo­nă, nu cunoștea lim­ba. A ajuns ta­man după o înmor­mântare. Murise un om de vază din Breb, iar pomenirea celui răposat se în­tinsese pe trei zile. Episodul e celebru, e chiar finalul uneia dintre cărțile lui William Blacker, un alt englez care obiș­nuiește să se retragă la Breb ca să scrie. Blacker tocmai plecase, a doua zi după înmormântare, iar când l-au văzut pe Duncan, alt englez, lumea din Breb și-a imaginat că e același fel de om. Însă visul lui Duncan nu era să scrie cărți la Breb. El voia să trăiască de-adevăratelea. "Prima oară am fost aici în 2006. Anul următor, am revenit la Breb să caut să-mi cumpăr ceva pă­mânt. Atunci, lumea s-a gân­dit: «Stai așa, ăsta nu e ca celălalt, ăsta e engle­zul cu bani, cine știe ce are de gând să facă pe aici, poate va cumpăra un mun­te întreg să-și facă sta­țiune de schi, poate va ridica hoteluri de lux...». Dar eu nu am venit aici pentru așa ceva. Nu am pe cine și de ce să impre­sionez. Nu am venit aici ca să-i concurez pe cei care își ridică vile cum au văzut ei prin Spania sau prin Italia, nici pe cei care pavează totul în casă cu marmură, cum sunt atâtea cazuri prin Maramureș. Eu am venit la Breb ca să trăiesc simplu, să trăiesc cum se trăiește aici, să beau lapte proaspăt de la vaca din vecini, să trăiesc «diferit» de cum se trăiește în centrul Lon­drei", povestește Duncan, amintindu-și primele lui vizite la Breb. S-a mișcat încet, cu treabă bună, mai ales că a avut ne­cazuri mari cu investiția din Sahara, după ce în regiune au avut loc revoluțiile din Egipt și Libia, pe granița cărora se afla satul lui de vacanță din oaza de la Siwa. Acum, "Hotelul Sătesc" ("Village Ho­tel") din Breb are nouă locuri de cazare, în două că­suțe tradiționale, aranjate cu tot dichisul de Penny, soția lui Duncan. Lavițe vechi, împletituri de cepe la ferestre, flori uscate la încheietura bârnelor, ștergare și blide tradiționale, agățate pe pereți, și podele simple de lemn. De anul viitor, Duncan va avea 30 de locuri de cazare, alte două case tradițio­nale sunt în lucru, lângă cele două deja funcționale. "Iar aici, în mijloc, asta va fi casa mea", îmi arată mândru Duncan o casă în vale. De sus, de pe coasta dealului unde plănuiește să facă o grădină de legu­me eco, "Village Hotel" arată chiar ca în basmele copilăriei!

Viața la Breb

"De la spaima de început a oame­nilor, cum că voi face ceva mon­struo­zități de clă­diri pe aici, s-a ajuns la un fel de dezamă­gire. «Păi, ce mare scofală ai făcut aici, că arată fix ca și casa lui buna!»", i-a spus unul dintre curioșii satului, care și-a făcut de lucru pe la Duncan, ca să "inspecteze" lu­crările. "Păi tocmai așa și voiam să arate, ca și casa lui buna", i-a întors-o Duncan, la un păhărel de ho­rin­că. "Până să vină Dun­can, așa gândeam mulți dintre noi, aici, la Breb. Dacă m-ai fi întrebat despre casele astea acum 5 ani, aș fi zis și eu că sunt niște dă­răpănături. Duncan ne-a învă­țat să prețuim ceea ce avem", mi se destăinuie Maria Bor­ca, o tânără născută în Breb, mâna dreaptă a investito­rului englez în organizarea afacerilor din Ro­mânia. Fără să știe despre dis­cuția mea cu Maria, Duncan îmi spune, cu alte cuvinte, același lucru. "La început, când am ajuns la Breb și mă opream prin sat să fac foto­grafii, oamenii se uitau cumva rușinați la mine. Cum adică să îmi faci poză, când merg cu vaca la adăpat? Simțeau un fel de jenă. Acum, după ce au trecut pe aici atâția turiști străini, țăranii au învățat să aprecieze faptul că satul lor e special așa cum e. Și că ei sunt, la rândul lor, niște oameni speciali, de vreme ce atâta amar de lume a trecut pe aici și a fost încântată de ce a văzut. Oame­nii au înțeles să aprecieze ceea ce au, de asta mă bucur cel mai mult". Cu stilul său deschis și jovial, care îl ajută să treacă fără probleme peste necu­noașterea limbii ro­mâne, Duncan face tot posibilul să îi implice pe turiștii care calcă pragul "hotelului" său în viața reală a țăranilor din Breb. Nu e seară să nu îi ducă pe englezi, pe olandezi sau pe nemți pe la casele din sat, să ia cina alături de țărani, să închine cu ei un pahar de horincă și să îmbuce o mă­măligă cu brânză sau niște sarmale.
"Asta e toată fi­­losofia: aduc oa­meni de te miri unde și, pentru o săptămână, îi las să trăiască așa cum se trăiește aici, simplu, curat, liniștit, într-un loc unde viața nu înseamnă termene-limită, unde nu există proiec­te contracronometru, unde nu există stres, unde singura dilemă e dacă plouă sau nu mâi­ne. Când te rupi de lumea ta și, venind aici, trăiești cu totul diferit, vezi altfel lucrurile, ai, dintr-o dată, un termen de comparație". "Un loc ca Brebul te face să îți pui în dis­cuție întreaga viață, să te întrebi de ce faci ceea ce faci, dacă asta vrei cu adevărat, dacă merită tot stresul și toată nebunia din Lon­dra...", îmi spune Duncan, la despărțire, în timp ce mă conduce spre ulița satului, la volanul mașinii sale cu volan pe dreapta. Mă privește zâmbind, în timp ce-mi notez în agendă ultimele lui cuvinte. E jurnalist cu state vechi și știe - n-are cum să nu știe - că tocmai mi-a oferit un posibil final al repor­tajului...

Fotografii de Ciprian Rus, imagini din arhiva personală a lui Duncan Ridgley și din portofoliul Centrului Județean de Informare Turistică Maramureș InfoTurism