Acesta a fost pseudonimul literar al primei regine a României, născută ca principesă germană, Elisabeta de Wied, care a scris cu atâta iubire despre țara ei adoptivă, încât toată Europa a căzut la picioarele ei. În timpul vieții reginei, multe din operele sale au fost publicate în diverse limbi, încât renumele ei ca scriitoare ajunsese nu numai în Europa, ci în întreaga lume, din America până în Australia. Considerată a cincea persoană importantă din lume, cum relevă un sondaj din 1905, publicat de un cotidian berlinez, Regina Elisabeta a devenit o adevărată ambasadoare pentru România. Ea însăși mare iubitoare de artă, a prezentat lumii europene pe unii dintre cei mai importanți artiști români, la loc de frunte, printre ei, aflându-se compozitorul George Enescu, "copilul meu de suflet", cum îl numea. Dăruirea Reginei pentru oameni necăjiți și nevoiași a depășit cu mult măsura obișnuită unei suverane. Proiectele sale sociale, împreună cu opera sa literară, reflectă valori dincolo de timp. Valori de care avem nevoie și în vremurile de azi: empatie, altruism și păstrarea caracterului în ciuda greutăților vieții.
Totuși, cu timpul, mai ales după instalarea regimului comunist, personalitatea reginei-poete s-a pierdut, încet-încet, în ceața vremurilor. Dar cântecul pădurii nu a încetat! Șoaptele poetei româno-germane au ajuns, din adâncimea trecutului, tocmai la o fată din România de astăzi, o reputată cercetătoare din Germania, specializată pe subiectul Carmen Sylva: Silvia Irina Zimmermann. Sylva... Silvia! Cântecul pădurii răsună și în numele tinerei scriitoare. Datorită devotamentului Silviei Zimmermann, opera lui Carmen Sylva a renăscut din bezna uitării. Prin ea, mesajele reginei-poete pot să pătrundă din nou în inimile oamenilor.
O frumoasă poveste de succes
- Doamnă Zimmermann, înainte de a vorbi despre Carmen Sylva, îmi permit o întrebare personală: sunteți născută în România și ați ajuns scriitoare în Germania. Cum ați avut acces la limba germană, ea fiind o limbă foarte greu de stăpânit dacă nu se învață din copilărie?
- Sunt născută la Sibiu, în 1970, unde am copilărit și trăit până în anul 1992, când am plecat, datorită unei burse de studii, la Universitatea din Marburg, în Germania. Fiind româncă, am învățat limba germană în școală, pe care am făcut-o integral la secția cu predare germană, urmând apoi cursurile Liceului Pedagogic din Sibiu, unde am absolvit, devenind învățătoare de limba germană, pentru clasele primare. Dar începutul apropierii mele de limba și cultura germană îl datorez unei doamne care locuia în vecini de noi, Jenny Tante, cum o numeam noi, copiii. Vazându-mă, într-o zi, cum veneam plângând acasă, fiindcă nu mă înțelegeam cu ceilalți copii la joacă, ei vorbind germana, iar eu nu, doamna Jenny s-a hotărât prompt să mă ajute, propunându-le părinților mei să îmi dea meditații pentru toată perioada claselor primare. Astfel am învățat eu germana și tot de la ea am primit și primele cărți cu literele vechi, gotice, pe care astăzi cei mai mulți dintre germani nu mai știu să le citească. Deci, Jenny Tante m-a pregătit încă din copilărie, pentru studiul literaturii germane, pe care l-am început în 1990 la Universitatea din Sibiu și pe care l-am continuat, apoi, în Germania.
- Ca subiect de cercetare ați ales o temă dintre două culturi, nu prea cunoscută nici aici, nici acolo: poeta Carmen Sylva. Ce anume v-a determinat să alegeți acest subiect?
- Deși cunoscusem numele Carmen Sylva încă din copilărie și știusem că a fost prima noastră regină, nu citisem și nu avusesem niciuna din operele ei în mână, până în timpul studiilor mele în Germania. În vacanța de Crăciun din 1993, când venisem acasă la părinți, la Sibiu, am găsit în cotidianul german din România (DAZ) un articol despre regina-scriitoare Carmen Sylva, semnat de Annemarie Podlipny-Hehn, și mă uimise numărul mare de opere literare despre care nu se știa mai nimic la noi. În afară de "Poveștile Peleșului", reeditate în România destul de recent, după Revoluție, în 1990, nu găsisem alte ediții mai noi. În schimb, când m-am întors la Universitatea din Marburg, mare mi-a fost surpriza și bucuria să găsesc, tocmai la Biblioteca Universitară, ediția princeps, în limba germană, a "Poveștilor Peleșului", precum și prima și până atunci singura teză de doctorat despre opera lirică a lui Carmen Sylva, publicată la Marburg, în 1924. Din 1997, am început să cercetez și să scriu la teza de doctorat despre întreaga operă literară a lui Carmen Sylva. Mă amuză acum faptul că singurele teze de doctorat din Germania dedicate operei literare a lui Carmen Sylva au fost, ambele, susținute la Universitatea din Marburg.
- Cum a început studiul?
- Cam din anul 2008 încoace, după un timp în care m-am ocupat de alte domenii profesionale, am reluat subiectul Carmen Sylva, la început mai mult din plăcere și ca pe un hobby, creând un website despre scriitoare. Dar, în scurt timp, am realizat că există un oarecare interes pentru acest subiect și o dorință de a afla mai multe despre prima noastră regină, atât în România, cât și în Germania. Astfel, am început să fac o strategie pentru publicațiile de pe internet pe care le redactez. Și, de asemenea, am contactat o editură științifică din Germania, la care am publicat mai multe cărți despre Carmen Sylva. Este vorba de Editura Ibidem, din Stuttgart, singura din Germania specializată, între timp, pe subiectul Carmen Sylva. Iar în pregătire, tot la Editura Ibidem, se află primul volum al "Centrului de Cercetare Carmen Sylva" al Arhivei de Wied din Neuwied, centru pe care l-am inițiat anul trecut și care a fost înființat în august 2012, împreună cu directorul arhivei, domnul dr. Hans-Jürgen Krüger, și sub patronajul Principelui Carl zu Wied. Ideea care stă la baza acestei inițiative a "Centrului de Cercetare Carmen Sylva" este de a încuraja și promova activitatea științifică interdisciplinară despre viața, opera și activitatea sa și de a strânge și păstra în arhivă, pe termen lung, bibliografia actuală și viitoare despre Carmen Sylva.
- De ce mai merită citită astăzi opera reginei, scrisă în secolul al XIX-lea? Ce anume din literatura ei ne mai poate atinge sufletul?
- Din punct de vedere literar, este greu de argumentat o preocupare pentru opera literară a lui Carmen Sylva, ea nefăcând parte din canonul literaturii germane, și neavând calitatea necesară pentru a fi redescoperită ca "artă uitată" sau "trecută pe nedrept cu vederea". Însă, dacă o privim pe Carmen Sylva, regina-scriitoare, dintr-o perspectivă mai largă, în contextul cultural al vremii ei, descoperim altceva: este vorba, în primul rând, de comunicarea prin literatură a unei viziuni care are aspecte pozitive și este strâns legată de biografia ei și de poziția socială ca regină a României. În același timp, este vorba și de redefinirea rolului ei ca regină care nu are copii și pe care lipsa unui moștenitor direct pentru continuitatea dinastiei o frustrează în așa măsură, încât îi stârnește dorința de a lăsa în urmă cel puțin o moștenire culturală. Din punct de vedere istoric, dar și social - încercând să înțelegem imaginea femeii în secolul al XIX-lea - vedem o regină deosebită, modernă, în sensul actual al cuvântului, care s-a expus public și ca scriitoare, făcând cunoscută România în vestul Europei, prin intermediul literaturii, ca nou Regat independent. Regina Elisabeta a României a fost apreciată încă din vremea ei pentru angajamentul ieșit din comun și pentru succesul ei de mediator între culturi, și se crede că poate fi considerată și azi drept una din cele mai importante reprezentante ale literaturii și culturii românești în spațiul de limbă germană. Este, prin urmare, legitim de a ne aminti despre ea, în domeniul istoriei culturii și literaturii și, mai ales, în ce privește relațiile culturale între estul și vestul Europei.
- Regina Elisabeta a fost cunoscută ca o "visătoare" cu idei de amploare, legate mai ales de proiecte sociale și caritabile. Există un exemplu ilustrativ, în scrisul ei, în care se reflectă acest element?
- Cel mai vizionar proiect caritativ al ei este inițiativa pentru întrajutorarea nevăzătorilor, întemeind colonia de nevăzători "Vatra Luminoasă" din București. Regina a scris o poveste intitulată "Wie die Blinden sehen" ("Cum văd orbii"), pe care a publicat-o în volumul "Märchen einer Königin" ("Poveștile unei regine"), în 1901. Foarte interesant este și articolul Reginei Elisabeta apărut în "Tribuna" din Arad, în 1906, intitulat "Cetatea Orbilor", în care povestește cum l-a descoperit într-un azil de bătrâni pe tânărul nevăzător Teodorescu, cum îl scoate din azil și-i face rost de o slujbă - zețar - pentru colonia Vatra Luminoasă.
- Activitatea socială a reginei a fost ceva ieșit din comun?
- Preocuparea unei regine pentru acte de caritate nu era ceva ieșit din comun la vremea ei, cum nu este nici astăzi, ci este o datorie a unei suverane. Elisabeta de Wied fusese pregătită pentru "meseria" de suverană încă din tinerețe, de mama ei, Principesa Maria de Wied, care a obișnuit-o și cu acțiunile de caritate care se desfășurau în ținutul Wied. Însă, după cum foarte bine menționează istoricul Ion Bulei, într-un articol despre Fundația Vatra Luminoasă, angajamentul Reginei Elisabeta avea, totuși, ceva ieșit din comun: "Toate reginele Europei de atunci se întreceau în acțiuni caritabile. Poate mai mult decât toate, Elisabeta punea în astfel de acțiuni și suflet, și timp, nu numai bani".
- În ce valori credea Carmen Sylva? Mai sunt aplicabile ele și azi?
- Înainte de a vorbi despre valorile Elisabetei de Wied, aș aminti despre tragedia care a afectat-o în mare măsură: moartea singurului copil, Principesa Maria, în 1874, la numai trei ani și jumătate, și apoi, lipsa unui moștenitor direct pentru tronul României. Aceste aspecte tragice ale biografiei sale și, mai ales, moartea unicei fiice, sunt mereu amintite de Regină când își legitimează activitatea de scriitoare și când interpretează talentul ei literar ca pe un har dumnezeiesc. Dar, în același timp, în ciuda pierderii și a durerii sufletești, Regina demonstrează și exprimă în scrierile sale o atitudine curajoasă, încrezătoare și exemplară: aceea de a-și face datoria mai departe, de a nu se lăsa învinsă de suferință și deznădejde, de a se ocupa de grijile altora și de a uita propriile griji, de a investi întreaga putere în munca pentru țară și pentru a ajuta pe cei cu adevărat nevoiași și suferinzi.
- Să ne întoarcem un pic în trecut... Prin căsătoria Elisabetei de Wied cu Carol, viitorul rege al României, tânăra principesă s-a confruntat cu o nouă provocare: de a deveni româncă. Ce dezvăluie Carmen Sylva despre adaptarea ei la noua patrie?
- Întocmai ideea unei misiuni este ceea ce a tentat-o și determinat-o pe Principesa Elisabeta de Wied să accepte cererea în căsătorie a lui Carol, în 1869, decizie pe care o explică astfel în memoriile ei, "Colțul penaților mei": "Atâta vreme cât era aici și îmi vorbea despre măreția misiunii sale și despre greutățile avute, totul mergea bine, mă molipsisem de entuziasmul lui și eram pregătită să fac orice mi-ar fi cerut. Fiindcă datoria era pentru mine cel mai important lucru din lume și mi se părea că niciodată nu primeam de lucru îndeajuns".
Deci, de la început, după venirea ei în România, în 1869, Elisabeta a fost preocupată să cunoască noua ei țară, cultura și obiceiurile românești, a preluat personal și a sprijinit ceea ce i s-a părut mai deosebit și mai frumos din România: a îmbrăcat portul național, pe care l-a introdus și la Curtea Regală, a încercat să câștige aprecierea societății francofone a Bucureștiului, publicând aforisme în Franța, a descris meleaguri, istorii și obiceiuri românești, în povești și povestiri despre România și în numeroase poezii, pe care le publică în Germania, subliniind frumusețea exotică a țării și privind cu admirație spre specificul culturii populare românești.
- Ce rol a avut regina-scriitoare în păstrarea acestui patrimoniu?
- Regina învățase relativ repede românește, după venirea în România, în 1869, căci avea un mare talent și o plăcere de a învăța limbile străine și cunoștea deja foarte bine mai multe limbi, pe lângă germană, engleza, franceza și italiana, și studiase și limbile vechi, latina și greaca veche. Totuși, având în vedere societatea profund francofonă a Bucureștiului, Elisabeta menționează, odată, că românii ar fi fost atât de obișnuiți cu limba franceză, încât ar gândi în franceză, iar ea, o prințesă germană în România, înainte de a deveni româncă, a trebuit să devină franțuzoaică, pentru a-și putea îndeplini misiunea în această țară. De aceea, nu este de mirare că, puțin timp după debutul ei literar din 1880, sub pseudonimul "Carmen Sylva", Elisabeta publică tocmai în Franța un volum de aforisme, împreună cu o introducere despre regina-scriitoare scrisă de francezul Louis Ulbach, care redă și o frumoasă amintire personală a primei lui vizite la Sinaia, unde fusese foarte impresionat să o vadă pe Regină îmbrăcată în portul tradițional țărănesc: "Regina era în costum național românesc, atunci când m-am prezentat la ea. Altceva nici nu poartă la Sinaia, a introdus portul ca pe o modă. De orice altă femeie am spune că îl poartă din cochetărie, fie că îi șade bine, fie că se potrivește cu personalitatea sa; dar ea, în realitate, îl poartă din devotament de suverană și pentru a încuraja industria națională".
- Pe lângă propria activitate ca artistă, Regina Elisabeta era cunoscută și ca mare protectoare a talentelor din România. Care sunt meritele ei în acest sens?
- Dintre artiștii și poeții români contemporani cu ea, au fost îndeosebi trei pe care regina i-a admirat și apreciat în mare măsură și care au influențat-o și în opera ei literară: Vasile Alecsandri, Nicolae Grigorescu și George Enescu. Despre ei, Regina mărturisește, într-o scrisoare din februarie 1900, către Enescu: "Grigorescu a expus niște tablouri minunate. I-am spus că trei români au înțeles această minunată țară: el, Alecsandri... și al treilea e încă foarte tânăr și se numește George Enescu". Poezia "Melancolie", a lui Eminescu, este prima traducere în germană din opera eminesciană, meritul Reginei Elisabeta fiind acela de a-l fi făcut prima oară cunoscut pe Eminescu în Germania. Din perspectiva actuală, ne-am fi așteptat ca, în loc de Alecsandri, să fie apreciat mai mult Eminescu, însă aici se pare că și prietenia personală și simpatia reciprocă dintre Elisabeta și Alecsandri au avut însemnătate mai mare, pe lângă faptul că, într-adevăr, Alecsandri era mai apropiat Curții Regale decât Eminescu. Regina l-a apreciat pe Alecsandri ca fiind cel mai important culegător de poezie populară și un exemplu inegalabil de poet național de mare popularitate.
Regina Elisabeta îi datorează lui Alecsandri, în mare parte, cunoștințele ei despre legendele și poeziile populare românești și, la rândul ei, îi mulțumește poetului, traducându-i în germană mai multe poezii și dedicându-i cartea "Durch die Jahrhunderte" („De prin veacuri", 1885): "Prea iubitului și stimatului poet Vasile Alecsandri, neobositului culegător de poezie populară românească". În aceeași carte publică și povestirea "Wie Alecsandri die Balladen fand" ("Cum a găsit Alecsandri baladele").
Pe Nicolae Grigorescu îl prezintă cititorilor germani prin două ilustrații după picturi (un ciobănaș și o țărăncuță) pe care le adaugă cărții "In der Lunc" ("În luncă. O idilă", 1904): "Grigorescu și-a studiat țara ca nimeni altul, iar tablourile sale reflectă strălucirea soarelui nostru și melancolia câmpiilor noastre întinse și a munților maiestuoși". Iar lui Enescu îi scrie, în 1910, o altă dedicație în limba germană, cu litere de aur, pe un tablou cu portretul ei: "Doresc copilului meu sufletesc, George Enescu, ca un artist pe măsură să îl cânte peste o sută de ani, cu aceeași evlavie cu care l-a cântat el astăzi pe Beethoven!", punându-l în rând cu cei mai importanți compozitori ai lumii.
- Ce a legat-o pe Elisabeta sufletește de soțul ei, Carol I?
- Amândoi, Carol I și Elisabeta, erau legați de aceleași noțiuni de datorie și morală și, în calitate de suverani ai României, s-au văzut ca având o misiune comună, de cuplu regal, aceea de a moderniza politic, cultural și economic România și, probabil, și de a demonstra cu mândrie reușita lor, țării din care au venit, cât și familiilor lor.
În plus, amândoi au promovat artele, au restaurat monumente și au contribuit financiar la ridicarea edificiilor noi în România. Regina explică astfel activitatea de scriitoare și dorința ei de popularitate: "Profit de fiecare ședere a mea în Germania, pentru a-mi populariza versurile și povestirile... E un lucru bun că în Germania am reușit să reiau câteva relații temeinice... Acum, oamenii sunt interesați chiar și de mica noastră țară și vor mereu să le povestesc despre ea". În Germania, într-adevăr, regina-scriitoare Carmen Sylva era foarte cunoscută la vremea ei. Cel mai mare succes ca scriitoare l-a avut cu poveștile și povestirile despre România. Prin ele, a făcut cunoscut regatul României în Europa, așa cum relatează și Mite Kremnitz, care i-a fost doamnă de onoare și coautoare a unor romane epistolare: "Fără îndoială că opera lui Carmen Sylva a împrumutat strălucire și de la Coroana României, dar și Regina a asociat numelui României aripile fanteziei, prin care țara s-a putut ridica deasupra pământului cu mult mai mult decât ar fi putut fără de ea. Reușitele Regelui au adus României un renume mai mic decât numele de scriitoare al Reginei sale".
- Ce cărți ale lui Carmen Sylva se găsesc pe piața românească și care este cartea dumneavoastră preferată?
- Dintre toate operele sale, personal, îmi plac cel mai mult "Poveștile Peleșului", pe care le consider cele mai reușite și din punct de vedere literar. De asemenea, apreciez multe din aforismele și cugetările ei. În România, în ultimii ani, au fost publicate mai multe cărți din opera sa: câteva ediții de aforisme, un roman epistolar scris împreună cu Mite Kremnitz, diferite ediții ale "Poveștilor Peleșului", o antologie de poezii traduse în românește, memoriile Reginei în două volume, iar anul acesta, a apărut o frumoasă antologie de povești și poezii, la Editura "Curtea Veche" din București. Bineînțeles, cel mai mult mă bucură apariția cărții mele "Regina-poetă Carmen Sylva. Literatura în serviciul Coroanei", la Editura All, din București, în traducerea românească a Monicăi Livia Grigore, cu o prefață a Alteței Sale Principele Radu, despre Regina Elisabeta, și conținând numeroase fotografii din Arhiva Princiară de Wied. Mă bucură această carte, pentru că, în sfârșit, și părinții mei, care nu cunosc limba germană, au posibilitatea să citească părți ale tezei mele de doctorat în traducere românească. De altfel, părinților mei le-am dedicat această carte, din recunoștință pentru sprijinul lor necontenit față de dorința mea din copilărie de a învăța limba germană, iar mai târziu, pentru pasiunea mea de a cerceta opera literară a Reginei Elisabeta.