Liubița Raichici e sârboaică originară din Kosovo. Scriitoare, traducătoare, jurnalistă, manager cultural, a ajuns să conducă destinele culturii din județul Caraș-Severin, ca director executiv al Direcției pentru Cultură, începând din anul 2010. Când a fost numită în funcție, s-au găsit destui să spună: "Ați dat patrimoniul românesc pe mâna unei sârboaice". Dar Liubița Raichici este și o mare, o pătimașă româncă. Într-un poem dedicat tatălui său, povestește direct "cum mi-am dat seama că sunt româncă". Cândva, un activist comunist a dorit s-o alunge cu o înjurătură: "Marș în Serbia mamei tale!" Fiica unui "titoist" deportat în Bărăgan, salvat de la moarte de doi români basarabeni, Liubița Raichici a replicat: "Nu plec nicăieri, sunt ortodoxă. Sunt româncă. Bunica mea, Liubița, mi-a spus: «Ca să porți coroana de om, trebuie să ai trei etaje: minte, obraz și inimă». Or, tu, comunistule, nu meriți să porți nici măcar curea".
Născută la Moldova Nouă, a studiat Literele și Istoria. Este doctor în filologie, cu tema "Vasko Popa în literatura română". A fost decorată cu numeroase ordine și medalii, cele mai importante fiind: "Meritul Cultural în rang de Cavaler, cat. I, pentru literatură", acordat de Președinția României și Ministerul Culturii, în 2004, și "Insigna de aur a Uniunii Cultural Educative a Serbiei", acordată de Ministerul Diasporei al Republicii Serbia și Uniunea Cultural Educativă a Serbiei, în 2007. A publicat 16 volume de versuri și a fost tradusă în mai multe limbi străine. Din 1996, participă ca expert voluntar la implementarea programelor transfrontaliere regionale și locale, cu finanțare UE.
"Liubo, draga lu' tata, din mâna ta românii să primească numai mere de aur"
- Tatăl dvs. a vrut să se sinucidă în tinerețe, înfigându-și o secure în cap. Cum s-a întâmplat?
- Tata avea 17 ani când a fost deportat în Bărăgan. A dus-o foarte greu și n-avea altă vină decât că era sârb, "titoist", adept al "călăului Tito", cum scriau ziarele comuniste de la București. Ajuns în mijlocul Câmpiei Române, mânca argilă de prin ciulini. A ajuns atât de depresiv, încât a dorit să-și ia viața, băiat în floarea vârstei. Și-a înfipt barda aceea direct în moalele capului, sperând să rămână un "trădător de țară" mai puțin. Așa era gratulat de "gardienii poporului": trădător de țară și sabotor al economiei socialiste. Mama lui l-a dus pe brațe la cabinetul sanitar, improvizat într-o dulgherie. Doctorii erau și ei pușcăriași. Basarabeni. Aveau o seringă. Creierul tatălui meu încă aburea. Cu un cui, un ciocan și o bucată de sârmă de la căruța SMT-ului au făcut copci, închizându-i țeasta. Apoi s-au pus pe rugăciune. Cu toții. În genunchi. Cu mare plânset și frământare, pentru un necunoscut. Dacă ar fi fost surprinși rugându-se, ar fi fost condamnați la moarte. Dar ei au riscat și l-au implorat pe Dumnezeu să-l îngăduie pe tânărul creștin, că n-a știut ce face. Sinuciderea este un mare păcat la ortodocși. "Doamne, iartă-l, iartă-l", așa au zis de sute de ori. Până când tata s-a întors... Iar mai târziu, când mi-a povestit întâmplarea, tata a zis cu lacrimi în ochi: "Liubo, draga lu' tata, milostivilor basarabeni le datorezi nașterea. Să le înmulțești neamul. Să-i slujești cu lacrimi și sudoare de sânge. Din mâna ta românii să primească numai mere de aur. Așa să-ți ajute Dumnezeu". Așa am devenit eu româncă, sub pecetea iubirii părintești.
"«Bănățenii de munte» știu că județul își va reveni, grație ambiției și patriotismului lor local"
- Conduceți o Direcție de Cultură din județul Caraș-Severin. Ce ar trebui să știe un bucureștean sau un ieșean despre cultura și patrimoniul unui județ destul de puțin cunoscut de turiști?
- Vă mulțumesc că-mi dați ocazia să prezint Caraș-Severinul, în sfera lui culturală. Mai întâi, pe acest teritoriu avem un extraordinar patrimoniu tehnic. Uzinele din Reșița și din județ au fost cele mai mari producătoare de oțel și fier din Europa. La sfârșitul primului război mondial, când s-a împărțit Banatul, durerea cea mare pentru sârbi a fost că Reșița a rămas pe teritoriul României. Nu le-a păsat prea mult de Timișoara, dar au plâns după Reșița. Astăzi, pentru a cinsti trecutul industrial glorios, Ministerul Culturii, autoritățile județene, direcția de cultură, ne-am judecat pentru un furnal monumental care reprezintă un simbol al zonei. L-am recuperat și-l vom pune la dispoziția vizitatorilor. Apoi, avem un parc tehnic de locomotive cu abur; aici s-au produs primele locomotive din această parte a lumii. S-a construit primul pod metalic din Europa. A fost pus în funcțiune primul laminor. Este în pregătire o enciclopedie a premierelor industriale și tehnice din Reșița, datorată inginerului Perianu. Avem cea mai veche cale ferată, și de călători, și de marfă, dar și cea mai veche cale ferată montană din țară. În județ, s-au păstrat uzine siderurgice la Oțelul Roșu, la Bocșa etc. Avem gări deosebit de frumoase. De exemplu, gările de la Oravița și de la Anina au o vechime de peste 150 de ani. Au fost păstrate intacte. A doua direcție este cea a clădirilor de cult, mânăstiri și biserici ortodoxe, pentru că altele n-au existat în trecutul îndepărtat. Multe sunt atât de frumoase, încât cine le vede nu le mai uită niciodată. Ar mai fi Muzeul de Mineralogie de la Ocna de Fier, al domnului Costică Gruescu, și Muzeul de Sculptură al domnului Constantin Lucaci, care este din Bocșa. Mai are un singur muzeu d-l Lucaci, și acela este la Vatican. Și, ca să nu uit, mai avem tezaurul de arhitectură și balnear de la Băile Herculane, care se restaurează! Centrul vechi este în plină restaurare, și se restaurează așa cum trebuie. În fine, mai sunt trei zone extrem de atrăgătoare pentru turiști: una este Clisura Dunării, încă deficitară în privința capacităților de cazare, deși s-au construit destul de multe pensiuni. A doua este Muntele Mic, care cunoaște o dezvoltare intensivă și unde există suficiente spații de cazare. A treia este Muntele Semenic, cu celebra localitate Gărâna, cu festivalul ei de jazz, restaurată în spiritul și duhul ei străvechi. Vine multă lume, de asemenea, la Festivalul Internațional de Poezie și la Festivalul Internațional de Folclor, unde avem 1000 de participanți an de an, acesta din urmă aflat la ediția a 43-a.
- Sunt atât de multe motivele de a veni aici, ca turist, încât am putea spune că meritați, deja, statutul de... regiune. Ce altă caracteristică ați dori să scoateți în evidență la Caraș-Severin?
- Minoritățile naționale. Avem 18 minorități! Fiecare are propria activitate culturală și artistică. Asta aduce și un specific, și o culoare aparte... Sigur, fiecare loc din România are ceva frumos de arătat. Caraș-Severinul este însă aparte, iar noi facem tot ce putem ca să-i aducem la lumină identitatea locală, acest "altceva". Colaborăm bine între noi cu toate minoritățile. Ținem sărbătorile religioase, și pe calendarul nou, și pe cel vechi. N-am auzit pe nimeni să se supere că sărbătorește Crăciunul de două ori. Dimpotrivă. Așa a fost dintotdeauna. În această mașină a globalizării, dacă nu-ți păstrezi specificul, nu mai exiști. Noi, aici, în "Banatul de munte", nu avem prea multă "promovare", prea multă vorbire despre faptele noastre. Este o caracteristică la care ținem, nu ne place să ieșim mereu în față, să ne lăudăm. Pe o parte, e bine, dar pe de alta, ne dăm seama că trebuie schimbat ceva, deoarece astăzi lumea trăiește din imagini. Să nu uităm să vorbim și despre bănățeni. Surpriza cea mai mare a celor care vin la festivaluri nu sunt atât monumentele, cât oamenii, calitatea oamenilor. Dacă unii au impresia unei "fundături" locuite de provinciali limitați și încuiați, sunt surprinși să găsească contrariul. Expresia "ce să vezi la Caransebeș?" se transformă în "Du-te neapărat la Caransebeș!". Indiferent de criza prin care trece un județ industrializat ca al nostru, care și-a pierdut piețele de desfacere, oamenii nu disperă. Bănățenii de munte știu că județul își va reveni, grație ambiției și patriotismului lor local. Și de la noi sunt destui plecați în străinătate, dar, cum să spun... există o revenire din mers, există o chemare a tradiției. Așa sunt crescuți și copiii.
"Dacă omul nu-și lasă o bucată de suflet în ceea ce face, nu merită să trăiască pe pământ"
- Ați amintit, în trecere, de un furnal istoric. De ce s-a luptat întreg județul pentru salvarea lui de la demolare? O astfel de luptă este inexistentă, de pildă, la autoritățile din Alba Iulia, care susțin distrugerea Roșiei Montane și care au distrus deja, parțial, zidurile romane din Cetatea Apulum. Dvs., bănățenii, nu vreți "dezvoltare"?
- Ba vrem, dar nu cu orice preț. Poate pentru noi contează mai mult patrimoniul, trecutul istoric, bucuria lucrului rar. Probabil alții pun preț mai mare pe bani și pe utilitate, dar nu noi. După 1989, combinatul siderurgic a avut mai mulți proprietari, din America, până în Rusia. Acum, proprietar este TMK. Toți acești patroni au dorit să taie furnalul multisecular, pentru că, nu-i așa, nu le mai este util. Dar este un simbol! Cum să tai un simbol? Din fericire, Ministerul Culturii a încheiat procesul cu TMK-ul în mod amiabil, iar furnalul a rămas în picioare (pare un miracol că MCPN, cunoscut ca demolator pasiv, dar și activ - vezi Hala Matache - al multor obiective de patrimoniu, primește o notă maximă în acest caz. Jos pălăria! - n. red.). Pe lângă furnal, încercăm să salvăm și calea ferată Anina-Oravița, pentru că nu este rentabilă economic. Mocănița e romantică, peisajul e divin, turiștii sunt în culmea extazului, dar trenulețul consumă bani, nu produce. Sunt pierderi și-i înțeleg și pe cei care pierd bani acolo... Însă avem de-a face cu un unicat în lume! Un tezaur al CFR Călători. Nu știm ce va face patronatul de stat, însă noi, aici, la Reșița, susținuți de Consiliul Județean, facem eforturi mari și vom pune acest traseu pe Lista tentativă (de așteptare) UNESCO. Listat de organizația mondială a patrimoniului, obiectivul nostru va căpăta mai multă vizibilitate și va atrage mai multe investiții de profil. Pe această linie, suntem bucuroși, de pildă, că la Băile Herculane, alt tezaur de arhitectură și peisaj istoric fără pereche, am găsit investitori adevărați, oameni care să păstreze și să restaureze până și lemnăria istorică, s-o refacă întocmai cum a fost. Suntem alături de dânșii, iar în prezent, facem cercetări în arhive, de la Viena până la București, ca să găsim exact ce a fost în trecutul îndepărtat. Îi asigurăm pe toți cei cinci investitori, iubitori de istorie, oameni de carte, că statul le va da ajutorul necesar, cel puțin atât cât ține de noi, cei din Caraș-Severin. Cu astfel de oameni de afaceri devotați patrimoniului, mâine-poimâine vom introduce și aceste băi minunate în UNESCO. Acești domni sunt patrioți și extraordinar de sufletiști, înainte de a fi oameni cu bani, pentru că au înțeles un mare adevăr: dacă omul nu-și lasă o bucată de suflet în ceea ce face, nu merită să trăiască pe pământ.
- Știu că vă preocupă foarte mult "urmele românești" din județ. Am auzit că vi s-a făcut rău, ați fost dusă cu ambulanța la spital, când ați constatat că un izvor brâncovenesc din Herculane a fost distrus. De ce vă puneți mereu de-a curmezișul?
- Pentru că este averea noastră, a tuturor... Sunt puține monumente pur românești în zona noastră. Au lucrat românii, dar arhitecții și proprietarii au fost alții. De ce să demolăm și ceea ce ne-a mai rămas? Pe mine mă doare orice distrugere, până în adâncul sufletului. Până la urmă, vatra noastră este asta. Să nu ne trezim într-o zi să fim întrebați: cine-ați fost, unde-ați umblat? Că nu vom avea ce arăta. Un copac care n-are rădăcini sănătoase n-are nici coroană sănătoasă.
Doamnei Liubița Raichici îi puteți scrie la
e-mail:liubitaraichici@yahoo.com