Întunericul neființei
Pensula alunecă încet, încercând să prindă amestecul de paloare și străvezime al cerului. O dată și încă o dată, perii penelului se cufundă în pata de culoare de pe șevalet și apoi se preling ușor pe pânza viitorului tablou. Afară e senin, iar Serghei se căznește de câteva ore cu un peisaj. Îl va expune poate în toamna asta, în Franța, la Salon de Tuileries. Sau poate că nu... Poate că îl va lăsa să zacă în atelier, mulțumit doar că a reușit, încă o dată, să prindă ceva din frumusețea acestei lumi. O frumusețe care se reflectă aici, dar care vine de altundeva, de dincolo...
Serghei pentru asta pictează. Ca să prindă nevăzutul în culori și să-și liniștească sufletul. Se folosește de artă ca să iasă prin ea în afara lumii, să îi ușureze plutirea. Căci, privind atent un colț de natură, contemplându-i neîncetata unduire, o boare de frumusețe gingașă îi cuprinde, uneori, inima. Uneori... Pentru clipele acelea, când presimte sub faldurile materiei orbitoarea prezență a Absolutului, este în stare să facă orice. Pentru că doar așa poate birui prăbușirea lăuntrică care îl macină încă din adolescență.
Serghei Saharov a venit pe lume în Rusia, într-o familie înstărită, pe 30 septembrie 1896. Nu a fost un copil ca toți ceilalți. Din primii ani se zămislise în inima lui o stranie cunoaștere a nevăzutului. Încă de pe când era doar de o șchioapă obișnuia să petreacă nemișcat în rugăciune până la un ceas. Simțea în inimă un foc, o chemare către Hristos, pe care nu a urmat-o însă până la capăt, pentru că, în adolescență, l-a izbit "ca un ciocan în tâmplă" gândul că religia creștină și Iisus nu-i sunt suficiente. Că Dumnezeul creștin e limitat, iar religia lui Iisus, un soi de reguli de bună purtare. Așa că, în loc de rugăciune, a început să mediteze, iar lumea s-a topit din fața ochilor lui.
Meditația orientală i-a revelat deșertăciunea întregii existențe umane, împlântându-i în inimă un vierme care l-a ros apoi ani în șir - "Oare sunt eu veșnic, ca orice alt om, sau vom coborî toți în întunericul neființei?". Și, în acele vremuri, lumea întreagă chiar era amenințată de întunericul neființei. Oamenii mureau în jurul lui Serghei cu sutele de mii. Erau anii primului război mondial, când Rusia s-a prins într-o bătălie de moarte, din care va ieși slăbită și va fi, în cele din urmă, pârjolită de focul roșu al revoluției bolșevice. Nu doar lăuntrul lui Serghei se năruia, ci întreaga sa lume. "Peste necuprinsele întinderi ale țării mele trecea un plug uriaș. Multe se prăbușeau în jurul meu, dar prăbușirea mea lăuntrică era mult mai intensă".
Dar, fapt straniu, senzația aceasta lăuntrică, de deșertăciune profundă, i-a trezit în inimă un sentiment de compasiune față de întreaga omenire. Sub povara trăirilor lui întunecate, care-l apăsau ca o "masă de metal incandescent", ajunge să simtă o milă fără margini față de toți semenii. "Când mă uitam la oameni, înainte de orice gând, îi vedeam sub stăpânirea morții. Îi vedeam murind și inima mi se umplea de compătimire".
Hristos se chinuia să se nască în inima lui. O naștere cu dureri.
Lumina Sfintei Treimi
În 1921, într-o perioadă când Lenin le-a permis intelectualilor anticomuniști să părăsească țara, crema culturii rusești va lua calea exilului. Cu ea va pleca și tânărul pictor Serghei Saharov, care, după un periplu prin Italia și Germania, se va stabili la Paris. Capitala Franței trecea atunci printr-o perioadă de mare efervescență culturală, iar proaspătul emigrant va profita din plin de ea. Se va impune de timpuriu în lumea pictorilor parizieni, expunând la Salon d'Automne și la Salon des Tuileries, rezervate elitei. Are succes, presa îl remarcă. Singură, pictura îi alina senzația de nimicnicie a existenței. Pentru el, penelul era o cale de descoperire a supremei frumuseți, un mod de a străpunge neantul. Prin peisajele sale se va strecura însă discret, fermecătoare și irezistibilă, o Ființă care-l va lecui de deznădejde și de moarte. Definitiv. Iisus, cu mila sa nețărmurită, va îmbrățișa drama tânărului pictor ars de dorul după Absolut.
S-a întâmplat în Sâmbăta Mare a Postului Paștelui, atunci când firea toată încremenește parcă în așteptarea Învierii. Subit, năprasnic și lin, ca Pavel pe drumul Damascului, Dumnezeu-Iubire i s-a descoperit lui Serghei. L-a văzut așa cum e - Lumină blândă și iubitoare, infinită, necuprinsă, înlănțuind și spațiul, și timpul, covârșind orice deznădejde, umplând cu vârf orice existență. Mai târziu, Serghei va descrie vederea Luminii Sfintei Treimi ca fiind neobișnuit de subțire, de lină. "Liniștită și gingașă, Ea atrage la sine inima și mintea, în așa fel că uiți de pământ, fiind răpit în altă lume. Blândă, ea e totuși mai puternică decât toate cele ce ne înconjoară. Se mai întâmplă că nu simți materialitatea: nici a ta, nici a realității înconjurătoare; și pe tine te vezi tot ca o lumină. Angoasa face loc unei păci adânci". Serghei a trăit trei zile și trei nopți în extaz. După aceea, încet, ca bătaia unei aripi de fluture, Lumina Sfântă s-a ridicat de pe sufletul său, în cea de a treia zi a Paștilor.
Mistuit de dorul Ei, a început de atunci o căutare care va ține întreaga viață. Primise cel mai mare dar pe care îl poate primi omul pe pământ, unul de care sfinții se învrednicesc doar după o viață întreagă de trudă și rugi.
După aceasta, a jertfit totul. A abandonat pictura și lumea, luând drumul Muntelui Athos, loc în care, de milenii, călugării se îndulcesc de contemplarea lui Dumnezeu.
Peștera
O peșteră strâmtă, umedă și rece. Un loc în care nu ai dori să stai mai mult de câteva clipe. Suntem în Karoulia, partea cea mai sălbatică a Sfântului Munte Athos, plină de grote ca niște cuiburi de vulturi, cât să facă loc unui om. Aici nu vin monahii obișnuiți. Doar sihaștrii deciși să petreacă în tăcere și singurătate, cufundați neîncetat în rugăciune. Menirea lor? Să spele păcatele întregii lumi, să se roage Domnului, pentru tot sufletul de sub cer. Ca să primești binecuvântarea starețului mânăstirii pentru a viețui aici trebuie să fii sporit în rugă, puternic în duh și în trup, cu mintea limpede și inima plină de pace.
Părintele Sofronie este aici de câteva luni. Au trecut mai bine de opt ani de când a venit în Athos. Aici, în muntele cel sfânt, și-a întâlnit povățuitorul, pe Siluan, un călugăr simplu, dar plin de Duh. A petrecut sub ascultarea lui până în anul 1938, când smeritul monah s-a mutat la Domnul. Între timp, a fost și el tuns călugăr, primind numele de Sofronie. Acum, multe mânăstiri se uită la el ca la un mare duhovnic. Dar el nu vrea să știe de toate acestea. E pierdut întru Domnul.
Zile întregi stă prăbușit pe stânca jilavă, fără să vadă față de om, fără să audă nimic altceva decât țipătul pescărușilor și murmurul valurilor care rod talpa muntelui. Abia dacă mănâncă, abia dacă respiră. Somnul nu se lipește de el cu zilele. Trupul îi este aici, pe pământ, ca mort, dar duhul hălăduiește liber, la izvoarele Luminii. Pentru ele, pentru fântânile din care izvorăște harul, a venit în peștera aceasta din Karoulia. Știe că va trebui să străbată drum lung, să iasă din lumea aceasta materială, pentru a urca până în sânul Sfintei Treimi. Și acolo, cufundat în nesfârșita Iubire, să stea aninat între pământ și cer. Dar sufletul lui e în același timp conștient de toată durerea omului. Prin inima părintelui Sofronie treceau deznădejdile semenilor săi, spaimele și suferințele celor din lume, toată întunecimea, tot răul care curge de la căderea lui Adam încoace. Dincolo de marginile liniștite ale Athosului, un alt război mondial, al doilea, sfâșia lumea, răpind mii de vieți. Iar părintele era chiar în mijlocul lui, căci Iubirea dumnezeiască îi lărgise baierele inimii, făcând să încapă în ea întreaga umanitate. Cu simțurile interioare ascuțite de har, el percepea orice dramă a omului ca fiind a lui proprie. Și se ruga pentru orice păcat, ca și cum l-ar fi făcut el însuși.
De nenumărate ori, lua asupra sa răul lumii și se cufunda cu el în Lumina lui Dumnezeu, ieșind de acolo spălat, primenit. Era ca și cum ar fi murit pentru oameni și ar fi înviat de tot atâtea ori, trecând prin nenumărate vieți, suferind pentru nenumărați semeni. Iubire ca a lui Hristos, iubire de Hristos. Și, în clipele acelea, când Domnul îl răpea la Sine, când inima i se cufunda nestingherită în apa harului, nu mai știa unde începe el și unde se termină Dumnezeu. "Când Lumina cea neatinsă ne cuprinde din afară și pătrunde înlăuntrul sufletului nostru, atunci și noi devenim niște ființe în afară de vreme".
Prima mânăstire ortodoxă din Anglia
Domnul nu putea ține ascuns un așa slujitor al Său. Treptat, călugării din mânăstirile athonite, cu simțurile lor lăuntrice atât de ascuțite, au ajuns să înțeleagă sfințenia călugărului sihastru din Karoulia. Vor veni la el, rugându-l să-i povățuiască. Iar părintele Sofronie va accepta. Așa a ajuns ca multe mânăstiri și schituri să îl aibă de călăuză duhovnicească. Dar efortul depus în spovadă și rugăciune îi va frânge trupul. Peștera îl supsese deja de orice vlagă. Va ieși din Muntele Sfânt pentru a se trata la un spital din Paris. Trecut printr-o operație chinuitoare, va vedea cum, în spatele său, Athosul îl refuză. În lume începea Războiul Rece, iar rușii nu mai erau bine văzuți pe pământul Greciei.
La Paris, unde slujește la un azil de bătrâni, se strâng în jurul lui ucenici din toate neamurile și credințele. Îl caută artiști și teologi, oameni de lume și monahi îmbunătățiți, ortodocși fervenți, dar și budiști, practicanți ai misticilor orientale sau teozofi. Părintele Sofronie va revărsa peste ei toată dragostea pe care o adunase în anii de rugăciune. Cei care i-au devenit atunci ucenici mărturisesc că uluia pe toată lumea prin delicatețea cu care se apropia de oameni. Niciodată nu mustra, nu certa, nu găsea cuvinte aspre. Prețuia libertatea omului ca pe cel mai sfânt lucru de pe pământ. Și socotea că nu trebuie să forțeze nici măcar convertirea la ortodoxie. De aceea, atunci când te întâlnea, nici nu te întreba ce religie ai și în ce crezi. Voia să știe doar cum te poate ajuta. Așa a vindecat pe toți deznădăjduiții acestui veac. "Prefer să sufăr, să iau crucea, ca toți ceilalți să fie fericiți", avea să spună.
Cu timpul, cercul ucenicilor va crește, mulți dorind să se călugărească. Au găsit un loc de mânăstire tocmai în Anglia, într-o casă parohială pe care nu o mai folosea nimeni. Așa că s-au mutat la Essex, în 1959, într-o sărăcie lucie. Dar focul dragostei părintelui Sofronie covârșea toate lipsurile. Pentru dânsul, nimic nu era mai important decât iubirea de aproapele. "Aproapele vostru este mântuirea voastră", obișnuia să le spună ucenicilor.
Curând, se strâng sub povățuirea sa monahi din toate colțurile pământului - greci, ruși, englezi, francezi, finlandezi și chiar un român, părintele Rafail Noica. Cărțile i se traduc în multe limbi, iar pelerinii vin și ei de pretutindeni. Așa că părintele Sofronie, cu o îndrăzneală care este doar a sfinților, înlocuiește slujbele bisericii, pe care nu le-ar fi putut celebra într-o așa diversitate etnică, cu rugăciunea lui Iisus.
Era neconvențional și plin de umor cu toți cei care-l căutau, arzând să-i aducă la cunoașterea lui Dumnezeu. "Primul lucru care te izbea la părintele Sofronie era o căldură pe care nu o simțisem până atunci nicăieri, nicicând în viața mea. Era un simțământ de libertate, dar nu știam, nu înțelegeam de ce mă simt așa liber, în prezența lui", își amintește un ucenic.
Se revarsă literalmente, primind pelerini, spovedind, scriind, până în 1993. În ultimii ani, trebuia să fie purtat pe sus. Și totuși, venea din chilia lui, iar cei care l-au ascultat mărturiseau că, atunci când le vorbea, trupul său părea că întinerește, străpuns de puterea iubirii lui Dumnezeu. A știut dinainte când va muri și i-a rugat pe ucenici să-i pregătească groapa. Autoritățile engleze nu au fost însă de acord. Mânăstirea trebuia să amenajeze un cavou subteran. De cimitir nu putea fi vorba. Și, în timp ce i se gătea mormântul, ucenicii l-au asigurat că până pe 12 iulie totul va fi gata. "Și eu sunt gata!", le-a spus marele stareț și a plecat la Domnul, pe 11 iulie.
Înainte de înmormântare, pe când era încă pe catafalc, doi creștini au venit tocmai din Cipru cu copilul lor grav bolnav. Avea o tumoră pe creier și urma să fie operat în câteva zile. Nădăjduiau în binecuvântarea părintelui Sofronie, veniseră până în Anglia, gândind că-l vor găsi în viață. L-au aflat mort, dar au atins, totuși, copilașul, de trupul său. Când, peste câteva zile, băiețelul a fost operat, medicii au constatat uluiți că tumora dispăruse. Părintele Sofronie își începea vindecările de dincolo de mormânt. Și-i va tămădui pe mulți, mai ales pe occidentalii chinuiți de deznădejde, stare care l-a apăsat și pe el ani la rând și care macină cumplit lumea civilizată. Iar leacul ei nu este decât Dumnezeul iubirii. Pe care părintele Sofronie l-a cunoscut față către față.
Sfaturi și rugăciuni ale părintelui Sofronie Saharov
"Orice dar adevărat nu este altceva decât o flacără de iubire".
"Dacă vrei să vezi un sfânt, uită-te în oglindă. Crezi că nu este sfânt ce vezi acolo? Este un sfânt în facere...".
"Iubirea lui Hristos este un foc dătător de viață, aruncat din cer pe pământ, odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu".
"Iubirea lui Hristos este cea mai sigură garanție a Învierii".