...Merg și merg, mă ard tălpile; merg pe margine de drum, prin buruieni; e noapte, apoi dimineață, apoi soare puternic. Nu mă pot opri, m-au speriat niște câini și câțiva tineri care râdeau, uitându-se la mine. Am oprit trei trecători și le-am spus numele străzii pe care locuiesc, nu știam cum mă cheamă. M-au privit cu spaimă și au trecut în fugă pe lângă mine. Nu pot să m-așez pe o bancă pentru că nu mi se-ndoaie picioarele... Merg și iar merg și mi-e foarte sete. Deodată, mă opresc doi polițiști și-l aud pe unul spunând: "El e, cu cămașă de mătase verde!". Mă iau ușor de mână, urc într-o mașină și ajung într-un loc necunoscut. Îmi apare o față cunoscută, luminată, scăldată în lacrimi... Este fata mea, o iau în brațe. "Tată, tată, te-ai pierdut! Cât te-am căutat!"
Cele mai plăcute momente sunt atunci când privesc pe geam: blocuri, verdeață, flori, oameni. Nu prea sunt obișnuit să stau nemișcat, dar parcă e mai bine așa: nu mai am stabilitate pe picioare, nu mai știu cum se deschide ușa, nu pot folosi cheia.
S-a întâmplat cu mine ceva îngrozitor; poate că e vis, nu realitate. Izbesc cu pumnii în pereți, în ușă, în geam și strig: "Ce e, Doamne, cu mine? De ce mă prigonești?". E clar că nu acesta sunt eu.
Există lângă mine o ființă cu fața pământie, zbuciumată: mă mângâie, mă liniștește, îmi vorbește continuu, mă îngrijește. Cine e? Soția mea, mama mea, Maica Domnului? Nu știu exact; de multe ori îi sărut mâinile și-i mulțumesc că o simt lângă mine. Ar fi prea pustiu fără ea!
De o vreme, sunt în altă casă, parcă un palat, cu multe figuri în ceață; sunt ca niște fantome (slabe, palide, fără putere). Nu mă sperie, dar e altă lume! Eu nu pot comunica, nici măcar în gând; simt însă o imensă milă pentru toți și pentru toate. Din inimă mi se revarsă multă căldură (uneori, chiar mă arde); e un sentiment de puternică iubire pentru cei care sunt ai mei și pe care eu nu-i mai cunosc.
Rămân, tot timpul, în umbra realității!
CONSTANȚA DUMITRESCU - București