"Afineeee, afineee! Afinee vindeeem!" Cuvintele, jumătate strigate, jumătate cântate, se sparg de case și reverberează într-un ecou straniu. "Afineee, afineee!" Țiganca are fustă înflorată și basma pe cap, iar strigătul ei îmi trezește amintirea gustului dulce-acrișor al fructelor de pădure, din care mă înfruptam în copilărie. Erau anii aceia cenușii ai comunismului, iar pentru noi, pentru săceleni, pădurea nu era doar un loc de plimbare și reverie. Din munții atât de aproape de satul nostru (Săcele, de lângă Brașov) ne strângeam mugurii de brad pentru siropul de primăvară, florile de soc pentru sucul de vară, zmeura și murele pentru dulceață, ghebele pentru zacusca de toamnă și chiar buruienile pentru animale. Multe dintre bucatele de pe masă aveau în ele ceva din cerul siniliu al pajiștilor alpine și o boare din izul înțepător al acelor de molid.
"Afineee, afineee!" Memoria perindă prin fața ochilor anii care au trecut peste țigăncile cu coșuri pline de fructe negre. Au trecut fără să le atingă. Iau din bolul de lângă mine o mână de afine. Sunt negre-violacee, cu pielița brumată și pulpa cărnoasă. Față de afinele copilăriei, sunt mult mai mari. Și mai zemoase. Și sunt așa, pentru că nu sunt din pădure. Nu au fost culese de pe costișele munților din copilăria mea, ci din niște arbuști ciudați, aduși de peste Ocean. Sunt "afine americane" de la... Vama Buzăului. Până să o întâlnesc pe doamna profesoară Corina Sporea-Bărăgan nu știam că fructele copilăriei mele cresc și în... copaci.
Pământul și casa bunicii
"De multe ori am vrut să o vindem. Era casa noastră de la țară și, după moartea mamei, nu mai locuia nimeni aici. Așa că ne-am gândit că e mai bine să o dăm. Dar nu am putut, din pricina fiică-mii. Mi-a spus scurt - «Știi ceva? Tu nu vinzi casa bunicii mele!». Am ascultat-o și tare bine am făcut".
E seară. În fața mea se întind zvelte crestele Ciucașului, muntele pe care mocanii și-au purtat turmele sute, poate chiar mii de ani. Muntele care le era și graniță, dar și ogradă. Stau pe cerdacul unei case țărănești din Acriș, un sat din Vama Buzăului. Sat de mocani deprinși cu muntele și cu păstoritul oilor. Oameni aspri și neînduplecați, peste care stăpânirea comunistă nu a putut să-și arunce jugul. N-au intrat în C.A.P. și au rămas cu pământul. Bolșevicii le-au luat însă pădurea. "Dar pământul ne-a rămas. Pământ pe care-l aveam de la bunica, cumpărat chiar de ea, săraca, pe când bunicul era închis. Erau anii grei de după primul război mondial, iar buna se zbătea singură să grijească de casă și de copii. Atunci a cumpărat pământul acesta. Pământ bun, la coasta dealului. Cu șapte ani în urmă ne tot gândeam ce să facem cu partea noastră din acest teren. Cartofii nu prea se mai făceau, din cauza unor ploi nefavorabile. Interesându-mă de fondurile SAPARD, un director de acolo m-a întrebat dacă nu aș vrea să cultiv afine. Eu nici măcar nu știam că afinele cresc și în altă parte decât sus, pe munte. Sfatul omului m-a făcut curioasă. El m-a îndrumat către o stațiune de cercetări de la Câmpulung, din zona Bilcești. Cum soțul era câmpulungean, i-a surâs ideea să mergem acolo ca să ne informăm. Ne-am dus cu un vecin de aici, într-un sfârșit de august. Ceea ce am aflat acolo ne-a uimit. Le-am văzut așa cum le-ați văzut și dumneavoastră - pe rod. Copaci întregi, plini cu afine! O zi întreagă ne-am plimbat. Am văzut plantația în vârstă de trei, de cinci, de opt, de 25 și chiar cea de 40 de ani. Tufele de afini de 40 de ani erau mai mari decât un alun, cam de doi metri. Se culegeau stând în picioare, cu mâna. Era o cultură din anii comunismului, încă din '68, făcută de mama domnului inginer agronom Bădescu, cel care ne-a îndrumat. Așa ne-a intrat microbul în sânge..."
Doamna Corina avea pe atunci 63 de ani. Era un dascăl de istorie care se apropia de pensie. Soțul ei, inginer, era și el aproape de sfârșitul carierei. Doi oameni aflați la vârsta la care alții se retrag la țară, stând liniștiți și contemplând amurgul. Nu și ei doi. Energică, cu gândul la bunica ei și la zdroaba depusă pentru a cumpăra pământul, doamna profesoară s-a decis. Va cultiva afini. Nu era însă un lucru ușor. Decizia nu era suficientă. Trebuiau și bani pentru asta. Destul de mulți.
"Noi aveam puțin peste 6000 de metri, pe care ne gândeam să cultivăm afini. Era nevoie însă de împrejmuirea terenului, de pregătirea lui, pentru că arbuștii nu se pun în orice sol. Apoi, aveam nevoie de puieți de afini, care sunt destul de scumpi. Așa că m-am sfătuit cu soțul și am făcut un credit. Am luat cam 12.000 de euro. Când m-am dus la bancă, mi-au spus că nu îmi pot da creditul decât până la 70 de ani. Ei bine, luna trecută am plătit ultima rată! Zece milioane de lei vechi am dat în fiecare lună, timp de șapte ani ca să pot să pun pe picioare această plantație. Zece milioane din pensia mea și a soțului meu!"
Copăceii cât palma
Doamna Corina Sporea-Bărăgan e o femeie distinsă. Nu i-ai da cei 70 de ani pe care îi are. Aș vedea-o predând la catedră, încă zece ani de acum încolo. Un om care nu se lasă, care acum vorbește cu atâta însuflețire despre afinii aceștia, încât mă convinge că la rădăcina lor a așezat puțin din sufletul ei. Parcă plantele acestea, venite tocmai de peste Ocean, nu puteau crește doar cu ploile aspre și reci de la poalele Ciucașului. Ca să se facă mari, aveau nevoie și de un strop de dragoste. Musai!
"Puietul l-am adus de la Câmpulung în ghivece, încă de când arbuștii erau mici. Așa, cât palma!" Doamna Corina zâmbește și îmi arată cu mâna, drăgăstos, un ghiveci rămas încă de atunci. Le-a așezat în șură, unde e răcoare vara și mai cald iarna. Înainte să dea gerul, îi pregătea ca pe niște copii pe care îi scoți la zăpadă. Făcea câte un pătuț de rumeguș împrejurul fiecărei plăntuțe. Ca să nu înghețe. Să răzbească până-n primăvară. Când au ajuns la 30 de centimetri, au început pregătirile pentru plantare.
"Soțul meu s-a dus la Călățel, în Apuseni, și a adus două remorci de turbă. Plantarea se face într-un amestec din care două treimi sunt turbă și o treime e gunoi natural de grajd. Nu poți să le pui în pământ obișnuit. Sunt pretențioși. Cum nu l-ai pus cum trebuie, cum moare! Așa că am avut mare grijă de ei. La început, a trebuit să-i și plivim, până când inginerul care ne-a sfătuit să înființăm plantația ne-a învățat să folosim o folie care se întinde pe pământ și împiedică dezvoltarea buruienilor. Bineînțeles că și aceea a costat destul de mulți bani. Am ajuns în cele din urmă cam la 15.000 de euro investiți într-o plantație care acum are cam 1.400 de arbuști. Am mai și pierdut din ei... Unii au mai murit, căci în partea de jos, terenul e puțin mlăștinos și lor nu le place apă prea multă. Dar, în fine, au crescut și acum sunt pe rod".
Afinele, un miracol pentru sănătate
Dacă te apuci să te documentezi cu privire la afine, ajungi să crezi că nu sunt un fruct, ci un medicament al naturii, un elixir secret pentru tinerețe veșnică, siluetă perfectă și sănătate totală. Să le luăm pe rând. Afinele au în componența lor zaharuri, acizi, proteine, vitaminele A, B1, B2, B3, C și E, dar și uleiuri și săruri minerale. Datorită acestui cocktail exploziv de substanțe benefice, ele te pot scăpa de colesterolul rău, împiedicând depunerea lui pe vasele de sânge și, bineînțeles, de nocivele boli cardiovasculare, dar și (efect secundar tare dorit!) de grăsimea din jurul taliei. Cine nu ar vrea să nu aibă de a face cu ea? Iar la pachet cu combaterea colesterolului rău vine și protecția hepatică.
Mai importantă decât lupta cu colesterolul este cea contra cancerului. Și aici afinele sunt în fruntea fructelor proaspete, având cea mai ridicată concentrație de antioxidanți. Ele au în compoziție și o substanță care îi ajută pe bolnavii de diabet - glocochinina, care reduce zahărul din sânge și, implicit, necesarul de insulină. Și mai au flavonoide, substanțe care protejează organismul contra infecțiilor și care înlesnesc vindecarea rănilor. Tot în această direcție acționează și proanocianidina, altă substanță din afine, care anihilează bacteriile care duc la infectarea tractului urinar. Și, nu în ultimul rând, afinele combat oboseala. Și mă opresc aici, pentru că lista ar putea să continue. Și mai iau o mână de afine, în timp ce vorbesc cu doamna profesoară, dar nu ca să mă însănătoșesc, ci pentru că-mi plac... Cu toate aceste efecte-minune, afinele de la Vama Buzăului nu puteau să rămână nevândute.
"Au venit și de la Hofigal, întrebându-mă încă de la început dacă folosesc substanțe chimice în cultivarea lor. Le-am răspuns că toată plantația este ecologică. Să vină să facă teste! Au venit și au făcut și mi-au spus că îmi vor cumpăra toată producția sau să le dau măcar 500 de kilograme. Din păcate, aceasta a fost toată producția pe anul trecut. Un an de vârf. Producție care nu se recoltează o dată, ci în etape, pe tot parcursul verii".
Până la Hofigal, vestea afinelor doamnei Corina a mers din om în om. "Acum, toată lumea îmi cere și nu pot să fac față. Am oameni chiar și din București care se abonează de la un an la altul, pentru un număr de kilograme. «Dar fonduri europene ați încercat să accesați?»". Oftează și pe față îi zăresc un surâs amar. Primul de când vorbim... "Am încercat cu SAPARD, înainte de aderarea noastră la Uniunea Europeană. Dar, vă spun sincer, mi-au cerut de la obraz 4000 de euro șpagă. Asta reprezenta cam 40% din banii pe care i-aș fi accesat. Așa că m-am lăsat păgubașă".
Cobor într-o Românie pe care nu-mi doresc să o cunosc prea mult. O Românie care se luptă cu propriii ei cetățeni. Slavă Domnului, că ei nu se dau bătuți. Nădăjduiesc că afinii doamnei Corina vor crește liniștiți peste 40 de ani la Vama Buzăului, și fără birocrația noastră coruptă. Pentru că au la rădăcină nu foarte mulți bani, ci foarte mult suflet. Iar tot ce-i viu pe acest pământ crește și cu puțină dragoste. Și cu ceva ploaie, care nici ea nu cade de la Bruxelles, ci de Sus.
(Fotografiile autorului)