Țin minte că mă uitam la ea cu nesfârșită milă și, în același timp, cu admirație fără margini. Era atât de frumoasă, încât atenția toată îmi era furată de chipul ei răvășit și simțeam că-mi sunt străine durerea și tulburarea ce-o încercau. Era frumusețea maximă a disperării care izbucnea în fața mea, într-un spectacol ce mă uimea. Nu puteam rezona cu ea, nu puteam, sincer, să fiu părtașă la suferința ei, tocmai pentru că, fără să vreau, eram mai mult atentă la imaginea ei exterioară, la gesturile cu care-și ștergea ochii, la felul în care-și dădea peste cap șuvițele de păr rebele, care i se lipeau de obrazul ud de lacrimi. Numai într-un târziu am băgat de seamă că, de fapt, plânsul ei era fără zgomot, era mut, era mai degrabă un fel de zbucium, cu atât mai intens și mai dureros, cu cât încerca să-l oprească, să-l înăbușe, în toate acele gesturi frânte ale mâinilor care aranjau mereu părul. Părea atât de nefericită și de neajutorată, ca o pasăre rănită, căzută în drum. Venise să-mi povestească necazurile ei și mă simțeam vinovată că nu reușeam să-i dau un sfat și s-o încurajez cumva.
Nici nu știu ce mi-a povestit atunci despre căsnicia ei, n-a rămas niciun detaliu în mintea mea, nu mai țin minte decât imaginea aceea de ansamblu, ca o acuarelă scăldată în lacrimi: o femeie tânără, nefericită din cauza bărbatului ei. Tocmai de aceea încerc acum să ghicesc detaliile poveștii neînțelese la timpul potrivit.
Ștefana
Fusese născută iarna, a treia zi după Crăciun, de ziua Sfântului Ștefan, al cărui nume i-a fost dat apoi de către părinți. Era o copilă firavă, slăbuță, pe care moașa Elisabeta a primit-o în lumea aceasta dând din cap neîncrezător. Și, oricine o cunoștea bine pe moașă ți-ar fi putut spune că ea nu s-a înșelat niciodată, dar niciodată, atunci când a prevăzut soarta copiilor pe care i-a ajutat să se nască. Ștefana a crescut ca orice copil. A făcut școala primară în sat, și pentru liceu s-a dus în orașul apropiat. Minte ascuțită, descurcăreață, era totdeauna gata să ajute pe oricine și să găsească soluțiile cele mai bune în cele mai grele situații. Își sacrifica timpul și chiar și banii puțini pe care-i primea de acasă, pentru a alina suferința vreunei colege de școală sau de internat. Despre generozitatea ei se vorbea mereu, mai ales din ziua în care și-a împărțit cartela de masă de la cantina școlii, cu o colegă care o pierduse pe-a ei. La vremea admiterii la facultate, s-a gândit să încerce la medicină. N-a reușit, deși era făcută să sprijine și să ajute pe cei aflați în suferință. Nu s-a mai întors acasă la părinți, pentru că sora ei mai mare tocmai născuse o fetiță și avea nevoie de ajutor. A rămas în casa ei mai mulți ani, fără să-i pese că anii tinereții se duc și că în loc să-i trăiască altfel, cu tinerii de vârsta ei, nu era decât o "fată în casă", care le permitea cumnatului și surorii ei să-și vadă de viața lor, de întâlnirile cu prietenii, de spectacole, de petreceri. Îi era dragă nepoțica, și de dragul ei a renunțat la multe, fără să-i pară rău. De altfel, eșecul la examenul de facultate a fost estompat și compensat oarecum de faptul că putea fi utilă pentru cei din familie. N-a primit reproșuri și părea că toată lumea s-a împăcat cu situația, dar în toamna celui de-al treilea an petrecut în casa surorii mai mari, viața ei s-a schimbat cu totul, cum nimeni nu s-ar fi gândit înainte.
Ioan
Ioan a fost întâiul născut într-o familie de gospodari, ce locuia într-un sat de câmpie. Oameni muncitori, părinții lui au hotărât să-l trimită la facultate, "ca să iasă domn" și să scape de înrobitoarea muncă a pământului. Și Ioan a împlinit visul părinților lui și l-a depășit chiar, ajungând să lucreze în capitala țării, într-un minister. S-a căsătorit cu o doctoriță, dintr-o veche familie de medici și, din acel moment, pentru el toate au intrat pe un drum drept, fără ocolișuri. Toate erau hotărâte, fără să fie întrebat, de către nevasta lui și părinții ei. Concedii, vacanțe, culoarea costumului nou, biletele la spectacolele de operă, cadourile de Crăciun, textele felicitărilor trimise prietenilor de sărbători, toate, absolut toate se făceau peste capul lui, fără să fie întrebat sau implicat în vreun fel, ceea ce, până la un punct, era comod și convenabil. Viața lui avea un traseu previzibil, și dacă în primii ani ai căsniciei a avut câteva momente de revoltă, pornite din orgoliu, cu vremea, s-a obișnuit și-a acceptat, apoi, rolul ușor decorativ pe care-l avea lângă nevasta lui, într-o familie care, de altfel, era văzută din exterior cu multă admirație. Avea, însă, uneori, momente în care îi era dor tare de viața de dinainte de a se fi însurat, când întâmplările se desfășurau normal și natural, fără scenarii și aranjamente artificiale, dinainte puse la cale. De multe ori, după ce-și încheia lucrul la minister, rămânea singur și se gândea la vremurile acelea. Îi plăcea liniștea care se lăsa peste birouri, după ce funcționarii plecau acasă. Îi amintea de serile copilăriei din sat. Trecuseră de atunci mulți ani și, cu cât se îndepărta mai mult de acel moment, îi veneau tot mai des în amintire vremea aceea, oamenii, locurile. Îi era dor de tihna serilor din bucătăria de vară, de glasul tatălui, molcom și așezat, de mișcările iuți ale mamei, care mereu avea câte ceva de făcut, îi era dor câteodată și de scârțâitul porții mari de lemn, ce se deschidea doar atunci când intrau în curte carele cu fân ori cu lemne. Cât de mult s-a schimbat de când e orășean și cât de îndepărtate îi păreau locurile și întâmplările copilăriei! Simțea, totuși, că încă nu s-a rupt definitiv de ele, că a mai rămas ceva, ca o pâlpâire firavă și că ar putea, la o adică, să reaprindă focul acela mare al bucuriei pe care a trăit-o atunci, demult, dacă ar merge mai des în sat. Cu gândul acesta, își strângea lucrurile de pe birou, își lua geanta și pornea spre casă.
Întâlnirea
Ștefana l-a cunoscut pe Ioan în casa cumnatului ei, cu care acesta era coleg de serviciu. În ziua aceea era bucuroasă tare, pentru că după câțiva ani de la eșecul admiterii la medicină, reușise la facultatea de chimie. Erau, în sfârșit, băgate în seamă eforturile ei ascunse, ținute departe de ochii celor din jur. A învățat cum și când a putut, în timpul care-i mai rămânea liber, după ce-și adormea nepoțica. Era bucuroasă, și totuși, parcă nu-i venea să-și arate toată bucuria, ca să nu-i supere cumva pe sora și pe cumnatul ei, pe care nu-i mai putea ajuta la îngrijirea fetiței, odată ce venea toamna și începeau cursurile la facultate. Așa că, atunci când i-a fost prezentat domnul acela înalt și subțire, cu părul încărunțit deja, coleg de muncă al cumnatului ei, nici măcar n-a fost atentă prea mult la el. S-a retras repede în camera ei și n-a apucat să bage de seamă că omul acela, ce părea obosit tare, sau plictisit, sau mâhnit cumva, a urmărit-o, totuși, cu mare interes, atunci când le-a adus cănile de cafea. Peste ani, Ioan a recunoscut că modestia Ștefanei, felul ei simplu și natural de-a se purta și, poate, și bucuria ei din ziua aceea în care s-au cunoscut, bucurie care-i înflorea privirile și chipul, toate acestea l-au făcut să-și dorească enorm să-și schimbe viața. Să facă ceva pentru a recupera ceea ce i se părea că a pierdut de când era prins în căsătoria cu soția lui cea meticuloasă, atentă doar la dunga perfectă a pantalonilor, la papucii de casă puși la vedere, pe prag, și la asortarea cravatei, nicidecum la ceea ce gândea, spera sau visa el.
Povestea lui Ioan și a Ștefanei e tristă. A fost o încercare fără izbândă, deși Ioan a avut curajul să se desprindă din viața lui perfectă, dar searbădă. A divorțat și apoi a cerut-o de nevastă pe Ștefana, după multe întâlniri în casa prietenului, pe care-l vizita tot mai des. Deși între ei era o diferență de vârstă de aproape douăzeci de ani, Ștefana a fost de acord să se mărite cu el, ca să nu supere pe nimeni, nici pe părinții care voiau s-o vadă odată așezată la casa ei, nici pe cumnatul și pe sora ei, pe care nu-i mai putea ajuta cu fetița, căci începea facultatea. Dar, mai presus de toate, Ștefana s-a gândit că ar putea să aducă puțină bucurie și alinare în viața bărbatului pe care-l vedea mereu îngândurat și obosit. Simțea că ar avea putere să-l ajute cumva, și de aceea, fără să i-o ceară nimeni, a pus înainte datoria și a lăsat pe planul al doilea nevoia ei de dragoste. Adevărul este că a fost impresionată de inteligența lui sclipitoare și îndrăgostirea a fost ca un foc de artificii, care, după ce se stinge, nu lasă în urmă decât umbra unui fum. În ce-l privește pe Ioan, el n-a făcut decât să viseze că fata cu ochii smeriți, simplă, modestă și cuminte, l-ar putea ajuta să regăsească grăuntele acela de viață normală pe care a părăsit-o când a acceptat prima căsătorie. N-a fost așa. După câteva luni de la nunta cu Ștefana, Ioan era din nou bărbatul tăcut, trist, ce părea mereu obosit și gânditor.
Oricât s-au străduit, și unul, și altul, nu i-au salvat cumințenia, naturalețea, simplitatea Ștefanei, și nici experiența, plictiseala sofisticată, resemnarea timidă, de care, într-o clipă de surescitare, Ioan a crezut că ar putea scăpa cu ajutorul Ștefanei. Să fi fost de vină cei 20 de ani care-i despărțeau ca vârstă?
Au divorțat la un an de la căsătorie. În ziua despărțirii, el i-a cumpărat un buchet imens de lalele, ea i-a călcat, înainte de plecare, toate cămășile.
Multă vreme după aceea, în fața prietenilor, fiecare din ei își ascundea supărarea cum putea, bravând într-o veselie artificială. Peste ani, atunci când se revedeau, încercau încă să găsească o explicație la neputința de a se fi înțeles, de a fi rămas împreună, în ciuda străduinței comune. Să nu fi fost suficiente sacrificiul, dăruirea, cumințenia, toleranța, înțelepciunea? Să nu fi putut suplini ele iubirea adevărată? Ce alte ingrediente ar fi fost necesare, în alchimia întâlnirii lor, pentru ca povestea să dureze și ei să nu rămână pe veci doi însingurați?
(DIANA S. - Arad)