RĂZVAN MAZILU - "Am avut o familie care m-a ajutat să-mi urmez visul"

Povestea unui tango

...Recunosc, am văzut cu mare în­târ­ziere "Un tango mas" (mai pe ro­mânește... "Încă un tango"), spec­­tacol-unicat cu care se mândrește, pe drept cuvânt, acel teatru foarte special, condus de o mare și foarte specială actriță, pe nume Dorina Lazăr. Teatrul se cheamă "Odeon". Da, l-am vă­zut cu mare întârziere, dar aș­teptam să-l văd cu ne­răb­da­rea în­fierbântată cu care îm­pătimiții de tango - profesio­niști ori sim­pli ama­tori - aș­teap­tă să intre pe ringul de dans. Am știut că de la primele acor­duri de muzică pasională, voi fi cu­cerită de spec­tacol, de rit­muri, de regie, de coregra­fie, de decor, de lu­mini, de costume, de atmosferă. Că voi fi înno­bi­lată de energia scăpărătoare a interpreților ce oficiau, sub ochii noștri, o de­monstrație su­premă de "Tango mas".
Atinsă de emoția provocată de acest spectacol-eveniment, mi s-a părut firesc să încerc să-l cunosc mai bine (în numele ci­titorilor noștri) pe acest ba­lerin, pe acest dansator înzestrat cu un har al creativității atât de special, ba chiar și cu o fru­musețe din familia lui Apollo. Noi, oamenii obișnuiți, dorim întruna să aflăm când și cum țâșnește la lumină harul care-i face atât de deosebiți, de unici, pe cei cu "o stea în frunte". Așadar, l-am "atacat" pe artist cu în­­trebările, clasice, de în­ceput:

Micul balerin de pe Giurgiului

- Unde ați apărut pe lume? De când ați început să dansați?

- De când mă știu! Dintotdeauna! Au­zeam muzica și dansam, vedeam balet la televizor și dansam și eu. Din copilărie am avut înclinații artistice (pe lângă dans, eu și desenam foarte mult). Iar mama mea a știut să vadă, să intuiască în aceste ma­nifestări ale mele un posibil talent creativ. Ea s-a priceput să îmi îndrepte pașii către studiul dansului, către dezvoltarea creati­vi­tății, încât toată această joacă a mea să devină, poate, în timp, ceva serios. Am clar în minte imaginea mamei mele, a tatălui meu, a întregii familii care, cu rândul, în funcție de timpul fiecăruia, mă duceau la cursuri de dans încă de la vârsta de trei ani. Zilnic! De atunci dansez și nu mi-am dorit să fi făcut altceva. Mă simt foarte norocos că sunt artist! E un mare dar pe care mi l-a făcut Dum­nezeu. Mă întrebați despre copilăria mea... M-am născut în București, pe Șo­seaua Giur­giu­lui, în blocul turn cu cinci­spre­zece etaje. Chiar la ul­timul etaj. Acolo am prins marele cutremur din 1977! Din fericire, blo­cul a fost foarte rezistent și nu s-a întâmplat nimic grav. Apoi ne-am mutat în car­tierul Drumul Taberei. Am fost un copil care s-a jucat pe-afară îm­preună cu ceilalți copii. Ce-i drept, puțin mai târ­ziu, din cauza dansului, a trebuit să îmi "sa­crific" joaca și să mă dedic cu totul acestei profesii care, pe cât e de frumoasă, pe atât e de grea. Consider că lumea tre­bu­ie să știe că dansul e o profesie în care se mun­ceș­te enorm! Eu am prins perioada când tocmai se de­mola Spitalul Brân­co­venesc, când se construia Casa Poporului! Era isto­vi­tor, mai ales iarna, să mergem, prin noroaie și nămeți, la școala de balet, care era pe 11 iunie, aproape de Mitropolie. N-a fost de­loc ușor, îna­inte de '89! Era frig în sălile de dans, re­petam cu mănuși de lână ca să nu ne înghețe mâinile pe bară. Cu toate astea, cu toate greu­tățile, lumea era totuși altfel. Mai curată. Nu ne uram între noi. Poate pentru că aveam cu toții speranța - care ne ținea în viață - că, într-o zi, toate greutățile se vor sfârși. Din păcate pentru școala românească de dans, vremurile noi de după Revoluție, ca și toți acești ani, mulți, care s-au scurs de atunci, nu au adus nici o îmbu­nătățire a condițiilor privind studiul profesionist al dansului. Noi nu avem - nici azi! - o școală de dans (mă refer la o clădire), cu săli mari și înalte, cu dușuri, cu vestiare, eventual chiar și cu o sală de spectacole. Personal, în urma spectacolelor pe care le-am organizat la Operă, am donat liceului de balet pianine, o instalație de sunet și o videotecă. Este o situație foarte greu de înțeles, când văd cum se chel­tuie atâția bani pe toate prosti­ile, când văd cât și cum se fură. Când observ că ni­meni nu are grija educației tinerei generații, a unor baze solide care se pun încă din școală!

Cei doi magnifici

- Pe cine ați moștenit? Aveți dansatori în familie?

- Nici vorbă! Părinții mei au fost muncitori: tata su­dor, mama confecționer. Mi se pare și acum ex­traor­­dinar (un amestec de admirație și re­cu­noș­tință), felul cum au știut ei să respecte, să ocro­teas­că, să în­curajeze harul meu în domeniul artistic, cât și talentul surorii mele, Elena, în domeniul literelor. Nu am avut nici o tradiție în familie, și nici nu cred că e, cât de cât, obli­gatorie, din contră, cred că Dum­nezeu învestește cu talent sau frumusețe acolo unde te aștepți mai puțin, acolo unde e nevoie, aco­lo unde nu e nimic.
Adevărul e că m-am născut într-o epocă în care oamenii încă mai respectau foarte mult artiștii, cali­tatea, valoarea. Din fericire, părinții mei nu au avut pre­­judecăți legate de dans, prejudecăți care sunt absur­de și care în ziua de azi sunt legate de prag­ma­tismul ci­nic al goanei după bani. Se zice că un artist e un mu­ritor de foame! Ce prostie! În orice profesie poți să fii muritor de foame sau să trăiești decent. De aceea, nu voi obosi niciodată să spun că nu eu am făcut sacrificii în numele artei, ci familia mea, părinții mei, pe care nu i-am auzit niciodată spunând: "Azi nu mergem la cursul de balet pentru că n-avem posibi­lități...". Repet, mă simt norocos pentru faptul că am avut o familie care m-a ajutat să îmi urmez visul. Asta e esențial, e vital, căci nimic nu e mai trist decât să ajungi la con­cluzia că viața ta ar fi trebuit să fie trăită în altă parte, în altă profesie, în alt domeniu!

- Ce școli ați urmat? Ați avut profesori de care vă amintiți azi cu plăcere?

- Am absolvit liceul de coregrafie din București, apoi, în mod firesc, Fa­cul­tatea de Teatru. Dar până la școala de balet, îmi amintesc cu drag de cursu­rile pe care le făceam la acele Case ale pionierilor (care exis­tau înainte de 1989), unde eram singurul băiat printre foarte multe fete și unde aveam o pro­fesoară originară din Rusia, doamna Antoaneta Boscu. O doamnă blon­dă care era un adevărat per­sonaj, coborât parcă din alte epoci sau dintr-un film de Fellini! Vorbea cu ac­cent rusesc și avea la bază, evident, faimoasa Școală de balet rusă. Dum­neaei a fost primul pro­fesionist care m-a încu­rajat și care m-a făcut să mă simt, de mic, ca un adevărat artist. Îi sunt recunoscător și azi...

- Ați fost de mic la operă, la spectacole de balet?

- Împreună cu sora mea, mergeam mai tot timpul la Operă. Mai exact la fosta Operetă de pe Splai. Părinții noștri ne duceau la teatru, la concerte, tot de pe la trei-patru ani. Eu, unul, nu înțeleg acei părinți ca­re nu își duc copiii la teatru, la operă, să vadă și să simtă emoția live a unui act artistic. Nu înțeleg și nu accept nici o scuză, nici de timp, nici de trafic, nici de bani. Copilul trebuie educat, culturalizat încă de foarte mic, crescut în cultul frumosului, al fanteziei creatoare, al armoniei.

- Ați avut în acei ani, în copilărie ori mai târziu, în adolescență, un idol?

- Niciodată nu am simțit nevoia unui idol. Poate doar nevoia unor repere. Au existat, desigur, perso­nalități care m-au inspirat de-a lungul carierei mele, și pe care le-am și întâlnit: artiști mari, de la care am în­vă­țat, maeștri din domeniul dansului sau al tea­trului. Am învățat din mers, lu­crând, ex­pe­rimentând, asu­mân­du-ne reciproc riscuri. Dan­sul și teatrul le faci lu­crând în per­manență, fi­ind tot timpul în contact cu sce­na.

- Ați avut un rol preferat? Chiar mai multe?

- În tot și în toate m-am regăsit. În toate rolurile am pus ceva din mine, le-am dorit, le-am muncit și m-au costat: energie, speranțe, ilu­zii. Și totuși, cred că Do­rian Gray din spectacolul "Portretul lui Do­rian Gray", de la Teatrul Ode­on, ca­re a avut premiera în 2004, se pa­re că e rolul care m-a servit cel mai bine.

Miracolul de la Odeon

- Cum ați ajuns la Teatrul Ode­on unde, împreună cu o echi­pă de profesioniști de înaltă clasă, ați creat spectacole de referință?

- Prezența mea în minunata echipă a Tea­trului Odeon o datorez regizorului Alexandru Dabija. El m-a chemat, prin anul 2000, să mă alătur trupei de la "Odeon". Privind în urmă, îmi dau seama ce proiecte im­portante și frumoase am realizat împreună cu re­gizorii Odeonului, cu Alexandru Dabija și cu Dragoș Gal­goțiu, de-a lungul acestor ani. "Un tango mas" și "Block Bach" cu Dabija, "Portretul lui Dorian Gray", cu Galgoțiu, fără să mai pu­nem la socoteală ga­lele de dans sau spectacolele de teatru sub bagheta acestor regizori, la care eu am sem­nat coregrafia. Au fost niște întâl­niri absolut fericite, care sper că vor con­tinua. Sunt spectacole care se joacă și s-au jucat mult timp, spectacole-eveniment, pe care le-am prezentat în multe turnee în Eu­­ropa, spectacole jucate cu casa în­chisă. Ală­turi de celelalte pro­ducții de dans ale mele, toate aceste spectacole au făcut din Odeon un teatru unic, unde publi­cul iubitor de dans (și nu numai) știe că poate vedea ceea ce își dorește.

Dansând în iarbă

- Vorbiți-ne despre excepțio­na­la dvs. parteneră, balerina Monica Pe­tri­că...

- Dansez de mult împreună cu Monica, un artist și un prie­ten pe care îl prețuiesc enorm! E ca o soră. Talentul și frumu­sețea îi sunt dublate de un ca­racter pe măsură. Ea m-a ur­mat peste tot, în toate proiec­tele pen­tru care am solicitat-o. Ne știm din copilărie, din școa­la de balet. Am dansat împreună în "Roșu și negru", pe scena Operei Na­țio­nale, la Odeon, în "Un tango mas" și "Block Bach", la Teatrul de Operetă, în "Ur­ban Kiss" și în multe alte spectacole în țară și în străi­nă­tate. Mai ales tur­nee­le în străinătate, pe care le-am făcut cu ea le păstrez în memorie ca pe niște mari aventuri, în care, pe lângă faptul că am avut succes, am trecut prin tot felul de întâmplări, bune de cuprins într-o carte. Cu ea am dansat pe mari scene ale lumii, dar și pe asfalt, pe iarbă, acolo unde s-a cerut, acolo unde am fost che­mați. Când suntem împreună, râdem foar­te mult, ne place să râdem și chiar credem în efec­tul terapeutic al râsului, în starea de fericire pe care o induce. În plus, amândoi iubim foarte mult ani­ma­lele și tot îm­preună le ajutăm, le salvăm, când le găsim în sufe­rință.

- De ce "Tango"? Aveți o relație mai specială cu lu­mea argentiniană?

- Nu cred că e cineva pe lume care să nu iubească tan­goul. Îmi place, pur și simplu, pentru că este fru­mos, erotic, sen­zual, decadent, surprinzător, grav și pasio­nal, sau ludic și plin de umor! Cu toții ne regăsim în acest dans care e ca o pro­mi­siune de feri­cire, ca atunci când miroși un parfum bun sau mănânci o cio­colată fină. Îți activează toate simțurile. "Un tango mas" es­te, iată, un spectacol care ține afi­șul teatrului din 2006, când a fost pre­mie­ra, și care este unul dintre cele mai lon­ge­vive spectacole din România. Se­cre­tul stă poate în fascinația pro­vocată de tango și, ne place nouă să credem, pentru că e un spectacol bun, de su­flet, pe care îl dansăm cu mare plă­cere de fiecare dată, și eu, și par­te­nera mea, minunata Monica Petrică. Ca și ceilalți dansatori din spec­tacol. Faptul că e atât de cerut de public ne motivează, ne dă putere să mer­gem mai departe ca performanță.

- Aveți prieteni în Argen­tina?

- Nu am prieteni în Ar­ge­ntina și nu am fost nicio­dată la Buenos Aires. Îmi doresc, de­si­gur, să ajung și-acolo, pentru că îmi place foarte mult să că­lătoresc. Dar povestea din "Un tango mas" se poate întâmpla oriunde. E o poveste de dra­goste ca atâtea altele. Plină de bucurii și suferință. De agonie și extaz. Și poate de aceea vin la spectacol foarte multe cu­pluri, cred că se re­găsesc în acea desfășurare de pasiune, când clo­co­titoare, când rece ca gheața. Nu cred că trebuie să fi fost plecat în Argentina pentru a înțelege spiritul aces­tui mi­nunat dans, așa cum nu cred că pentru a face un rol, un actor trebuie să trea­că prin expe­rien­țe asemănă­toa­re cu ale perso­najului. Dacă interpretezi un hoț, nu te apuci să furi, ca să vezi cum trebuie să joci. Toc­mai prin asta e minunat teatrul și dansul, că ajungi să inter­pretezi pe o scenă vieți, destine, senzații, emoții, cu aju­torul forței gândului creator, al ima­ginației, al fan­teziei.

- Și acum... două între­bări de final: Care e re­lația dintre Răzvan Mazilu, inter­pre­tul, și Răzvan Ma­zilu, crea­torul coregrafiei?

- Relația dintre cei doi Ma­zilu e una ca în viață: se mai iubesc, se mai urăsc, coabitează sau își fac loc cu forța... Se împacă, până la ur­mă. Așa se va întâmpla până la un moment dat, atunci când nu voi mai dansa, iar interpretul va fi nevoit să îi ofere locul creato­ru­lui...

- V-ați dorit vreodată să părăsiți definitiv Ro­mâ­nia?

- Nu, nu mi-am dorit niciodată să plec de­fi­nitiv din țară! Cum să-mi doresc așa ceva când, în Ro­mâ­nia mi s-au împlinit și mi se împlinesc toate visele!? Și... încă ceva, nespus de prețios: aici, acasă, am pu­blicul meu, care mă iubește. E o iubire reciprocă.