Tărâmul marilor duhuri

Horia Turcanu
- În ținutul dintre Hațeg și Orăștie, spiritele dacilor lui Zamolxis stăpânesc peste munți -

Mama Irina și taina fierului

Stă rezemată de un gard și în mână are o nuielușă de alun, fără coajă, iar în mâna cea­laltă are un măr muș­cat. În măr este înfipt un cui. Eu o în­treb despre peștera Șura Mare, despre cum se ajun­ge acolo, des­pre șoi­mii, ulii, vul­turii sau ce-or fi fost, pe care i-am vă­zut pre­­tu­tindeni pe drum, o în­treb despre străvechile zi­duri din ca­re cică oa­me­nii iau pie­tre mari, cioplite, pen­­­tru a le pune temelie la grajduri. Ea privește me­reu dincolo de mine și pri­virea ei mă traver­sează in­dife­rentă, pier­zându-se printre ma­rile stânci de la ori­zont. "Apăi, de Șură nu știe baba", zice, privindu-mă și nepri­vindu-mă în același timp, "numai de Du­hu­rile Mari știe, ș-aco­lo ne­socotit ăi fi dacă te-oi duce acu­ma, când îm­blă du­hu­rile pe crăpa­tul mugurilor de stei­șor." Eu îi spun că Șura Mare e o peșteră din care curge o apă iute, ea mușcă din mărul galben, ocolind me­reu cuiul înfipt în el, apoi scoate cuiul, îl bagă în bu­zu­nar și aruncă res­tul cotorului câinelui, gal­ben și el, numit, pentru că e le­neș, Moloc. Mo­loc meste­că lent, soa­rele e în crucea zilei, fața babei, pe care a­veam să aflu că o chea­mă Irina Vulc, e cră­pată în mii, în milioane de ri­duri, de o uluitoare mo­bilitate, care-și schimbă expresia în fiecare clipă. Nu­mai pri­vi­rea rămâne imobilă, ca un ax nevăzut în jurul căruia se mișcă restul feței. "Dar ce cauți dum­neata la Du­hurile Mari?", mă întreabă, fre­mătând în mâini nu­iaua de alun. "Muguri caut, de stei­șor", zic într-o doară, și-atunci, ca printr-un miracol, ma­ma Irina învie dintr-o dată, ca și cum un cuvânt ma­gic ar fi fost spus. Știe la ce-i bun mugurul de steișor. Și ea mergea, când era mai tânără, să adune, numai că acum a făcut 77 de ani și picioarele n-o mai duc până sus, în stân­cărie, și puterile n-o mai țin. Sigur că da, trebuie puși mugurii apoi în apă neînce­pu­tă, luată din fântâni sau din pârâu, înainte de cântatul cocoșilor, și ținuți afară, între două apusuri de soare, și nu care cum­va să fie fierți, că toată puterea mugurilor s-ar duce. Eu ascult valurile de ex­plicații, gheața s-a rupt și bătrâna mă privește acum di­rect în ochi, nuiaua de alun descrie cercuri largi, dan­sând în muzica arhai­cei limbi româ­nești. "Nu care cum­va să mergi fără fiare la tine", zice și scoate din buzunar cuiul ruginit, pe care-l ținuse înfipt în măr, "că numai fierul ține de pavăză, speriind duhu­rile cele mari, care izvodesc din adâncuri. Fierul are într-însul puterile lui Dumnezeu și tăriile cerului și de-asta se sperie duhu­rile de el, și trăsnetul și grindina. Se potolesc și vârte­jurile, cu un cui aruncat în calea lor și scuipând înspre ele. Duhurile Mari aduc cu ele ne­no­ro­ciri, și numai fie­rul le spintecă puterile: o secure, o furcă, un cuțât înfipt în pământ, ori în pragul sau grin­da casei, e destul ca ele să simtă pute­rea Dom­nului contra lor", zice mama Irina fulgerând mereu cu nuiaua de alun în soare. Aveam să aflu că la vârsta ei, de 77 de ani, o muiere "meș­teră" este în cul­mea "puterilor sale", în mod mis­te­rios legate de cifra magică 7. Stăpânește toate rostu­rile ascunse ale firii, le iscodește, le adul­me­că. Nuu, ea nu se teme de Marile Duhuri, pentru că știe descântece puter­nice pentru ele, pentru că are aca­­să o vatră în care fierul se topește ca ceara, se înroșește și se face as­cultător. Deci, buna ma­mă Irina face... vrăji. "Doamne feri", zice, aruncându-și privirile îm­pre­jur, căci pe drum trec oameni care ne privesc curioși, iar un tânăr cu sama­rele puse pe cai, venind de la târgul din Pui, chiar zâm­bește pe sub că­ciulă. "Vrăjile sunt rele, eu știu să fac doar descântece de ajutor, de dragoste, de noroc, de ani­male, de boală, fiindcă toate cu fier și cu ierburi se fac, și cu piatră și mai ales cu rugăciune, pentru că Dum­ne­zeu drăguțul slobozește și vindecă, eu numai mă rog." Schimb vorba, pentru că simt că suntem pe un te­ren mi­nat, cum s-ar spune, întreb de co­pii, de bărbat, de văcuțele ei care vin atunci când șuieră din nuiaua de alun, și atunci ri­durile ei se pră­bușesc în tristețe, ochii ce trebuie să fi fost cândva fru­moși și al­baștri ca ce­rul se în­tunecă, privi­rile ei îm­pietresc. "Apăi, am un băiet sărit de 40 de ani, care atunci când be, nimică nu-i stă în cale, și când vine beut, eu plec peste stâncă­rie, de­par­te, până la jum­pele cele mari, și stau în rugăciune ca să-i vină mintea la loc, că beu­tura rumpe inima și Du­hu­rile in­tră în om și-l zmintesc și nu-l mai vin­­deci nici cu nouă rân­­­duri de ierburi de leac." Omul ei a mu­rit după 60 de ani de când ea l-o fost adus la dân­sa, cu fia­rele ei cele bu­ne. "Ce om a fost Vâlcu meu", zice lăcri­mând, "cât o trăit nu i-o stat în cale nicio primejdie, că fier mult am bătut păn­tru el, în nopțile cu lună, da' s-o dus, când timpul lui i-o fost dus." Cum adică i-a bătut fie­rul, întreb. Ba­ba Irina e dusă pe gân­duri, știu că scormonește cu mintea timpuri de mult apuse, în vreme ce ridurile ei se orân­duiesc din nou în jurul privirii, în cercuri bizare, ca ochii de cucuvea. Dra­gostea e un foc, o fierbințeală, o roșeață fierbinte care cuprinde voinicul la fel ca fierbin­țeala fierului înroșit. Ea avea 16 ani pe atunci, era o copilă și stătea cu tușa Ro­zalia, și Rozalia a învățat-o cum fierul și voinicul se îndoaie la puterea jarului și a dragostei. Și Vâlcu, omul ei, a venit la ea și a stat până când moartea i-a des­părțit, timp de 60 de ani bătuți pe muchie. Și fierul? Apăi fierul mai stă înfipt ș-acuma în grindă, de mai agață copiii câte-o haină în el.

Ogrăzile dacilor

Așa am intrat în țara stâncoasă a mun­ților de din­colo de satul Ohaba Po­nor, din­colo de Federi, până sus de tot, de unde se vede drumul Cio­clovinei și Munții Gră­diș­tei Mun­celului. Sunt tă­râmuri dacice, căci la o arun­cătură de băț, peste munte, se află Sarmizegetusa Regia și straniile sale sanc­tuare, mai încoace se află fortificațiile bi­zare ale cetății Piatra Roșie, și pretu­tin­deni poți găsi resturi de ziduri stră­vechi. Peisa­jul este arid, pământurile sunt roșii și tul­buri, pretutin­deni sunt peșteri și grote col­căind de istorii nespuse, oa­me­nii plutesc straniu, călărindu-și caii de munte, noroaie gigantice mustesc după ce ză­pe­zile s-au dus. Ce-a mai rămas oare din amintirea ve­chi­lor daci? Ce amin­tiri an­cestrale zac în mun­tenii aceș­tia care stră­bat kilo­metri în­tregi până jos, pe râul Strei, la târgul din Pui? Merg până la capătul unui drum care se înfundă într-un pârâiaș și acolo găsesc caii cu sa­ma­rele pe ei, samare din lână nea­gră, vârs­tate cu alb. Și două căruțe pli­ne cu saci cu mălai și cu sare, trase de cai cu ochi oblici, încremeniți în așteptarea stăpâ­ni­lor. Într-o casă de lemn este ame­najată un soi de cârciumă, un birt, în care dau peste oamenii care trecuseră pe lângă mine și pe lângă mama Irina. Ei beau bere, în timp ce eu aflu că satul Federi se întinde pe kilometri, pe munți întregi, că exis­tă locuri în care trăiesc bă­trâni care n-au co­borât la vale de ani întregi, că uneori mai vin pe acolo turiști străini care coboară pe corzi în peșterile adânci. Spun că sunt sportivi, nu­mai că oamenii locului, inclusiv Leontin, zis Leul, aici de față, cred că oamenii ace­ia coboară în peșteri după comorile blestemate ale da­cilor. Se lasă tăcerea. Leul mă privește pe sub că­ciulă. Știe că am vorbit cu mama Irina și acum așteaptă să spun ceva, să vadă dacă eu cred că există comori acolo, în peșteri, dacă nu cumva o să râd de el sau dacă nu cumva și eu sunt dintre cei veniți să adul­mece aurul. El este în mod evident mai marele grupului, un fel de staroste, pare cel mai puter­nic și cel mai deș­tept dintre ei. Îi spun că vreau să urc cu ei mun­tele. Mă privește bănuitor. M-ar lua, doar că e greu cu mașina, și-apoi nu-i prea bine, poate, mi-a spus Mește­roaia. Scot din buzunar un pix de oțel pe care-l flutur prin fața lor. Nu mă tem de Marile Du­huri, așa că mă pot lua liniștiți cu ei. Oa­menii schimbă priviri tăcute înainte de a de­cide. Voi merge cu ei! Dau un rând de bere. Vasăzică, băieții ăștia se hlizesc pentru că m-au văzut vorbind cu bă­trâna Irina, dar și ei cred în duhuri și în puterea fieru­lui de descântec, în protecția lui. Caii lor au țepușe de fier agățate în căpăstru și măr­gele ca bumbii de fier, iar Leul are cusut în tivul cămășii un cui bătut, pe care îl are de la bunicu-său, un cui special, luat din ușa unei bise­rici și-apoi sfințit. "Deci e adevărat" zic, în timp ce el, cu berea în mână, o ia în sus, peste munte, urmat de caii cu ochi migdalați. Ne vedem acolo unde nu voi mai putea urca cu mașina. Ei mă vor ajunge din urmă. Am timp să mă gândesc cum se face că ei nu mai știu nimic despre străvechile cre­dințe zamolxiene, că nimic nu le mai amintește despre călugării ciudați de acum mii de ani, care umpleau peșterile acestor locuri, cu rugile și cân­tă­rile lor. Din toate acestea au mai rămas numai isto­riile despre comori, care-și schimbă singure locul la fie­care șapte ani, și credința absolută în lumea duhu­rilor. Dar nu sunt toate acestea, urme ale unei lumi mai vechi decât creș­tinismul, urme ale unor credințe neșter­se? În­cre­derea în puterea tămăduitoare a fierului și a plan­telor, descânte­cele, realitatea aceasta absolută a lu­mii de dincolo, ce pare că se intersectează în fiecare clipă cu destinele lor, nu sunt toate acestea amintiri an­ces­trale, ale acestor oameni, din cale-afară de con­ser­va­tori? Aveam să aflu că băieții și fe­tele din satele acestea, rătăcite prin munți și printre cre­dințe arhaice, rămân încremeniți în ceea ce bu­nicii lor îi învață, suspicioși față de străini, dar credin­cioși până la moarte, atunci când cineva le intră la inimă. Aveam să aflu că locuitorii acestor munți care-au fost martorii mă­ririi și decăderii marilor daci se că­sătoresc mereu în­tre ei, că își caută în nopțile de Cră­ciun chipul ur­si­tului cu lumâna­rea în fântână, că poar­tă busuioc și us­tu­roi prin buzu­nare, că înfig securile în prid­voarele caselor, atunci când norii se adună deasupra munților, așa cum strămoșii lor tră­geau cu arcurile în cer, pentru a-l elibera pe Zamolxis de strân­soarea nori­lor și a duhurilor rele. "Mă aflu cu ade­vărat pe tărâmul duhurilor", îmi spun, în timp ce Leul și prie­tenii lui, însoțindu-și caii, mă ajung din urmă. De-aici în sus nu se mai poate merge. Mașina va rămâne pe loc, pe un drum lateral, de căruțe, iar eu îmi voi con­tinua călătoria cu ei, în sus, mereu în sus, către casele pier­dute prin nori. Aș vrea să-l cunosc pe unul din­tre oa­menii aceia care nu coboară niciodată în vale, care-și face rugăciu­nile în fața copacilor, care face cruce cu cuți­tul pe pâi­ne, înainte s-o taie, pentru că ar putea fi vră­jită sau des­cântată. "Știi", zice unul dintre băieții cu sa­marele așe­zate pe cai, "e aici, sus, o bunică despre care multe se po­vestesc, o bunică ce tră­iește cu oile ei sub Fân­tâna Ursului și care-i mare meșteră în comori, de le știe des­cânta și afla chiar sub piatră. Numai să ai fierul cu tine, ca să nu ți se lipească vreo dră­că­rie."
Am făcut până aco­lo aproape o oră, trecând prin ro­șietice noroaie grozave, în care picioa­re­le cailor se afun­dau până la genunchi, peste praguri de stâncă alu­ne­coasă, prin zăpezile ne­to­pite de la umbra Pietrei Lu­pului, pentru ca în cele din urmă, să descopăr că fierul meu, adică pixul de oțel pe care-l aveam, a rămas un­de­va jos, în mașină. Momentul acestei descoperiri a fost și acela în care însoțitorii mei s-au privit între ei cu sub­înțeles și au dispărut în pădure, cu cai cu tot.

Despre comori și despre oamenii-lup

Dincolo de poarta de lemn, noroiul dispare ca prin far­mec. Pe jos este iarbă și o cărare din dale de piatră trece pe lângă căsuța din bârne, până la curtea din spa­te, unde sunt oile. Curte e un fel de-a spune, căci se întinde pe o jumătate de deal. Copacii scorburoși închid locul ca niște porți, în vreme ce femeia care se află sub ei vrea să știe de ce fac poze oilor sale. Tanti Vica - așa-i spun vecinii - se poartă cu ele ca și cu niște copii: le mângâie, le cântă, le vorbește, le dirijează cu o nuia din metal, coada unui cnut pentru cai. Oile par mai dis­ci­plinate decât ar trebui să fie niște oi, eu o întreb despre dacii care-au trăit aici, despre duhuri și mai ales despre comori, ea mă evaluează dintr-o pri­vire, pozează cu un mieluț în brațe, îmi prezintă ber­be­cul de rasă țurcană fără să mă ia în seamă, apoi îmi spu­ne că da, că înainte de Potop a mai fost o lume aici și că aceia care caută co­mori habar n-au. Lumea uria­șilor. Como­rile sunt de multe feluri, unele sunt rele, altele sunt bune, unele sunt pentru oameni, altele vor apar­ține pen­­tru vecie necu­ratului și știmelor banilor, unele comori sunt blestemate cu jurământ, altele apar­țin uria­­șilor, jidovilor sau duhu­rilor de războinici care le-au îngropat, și de-aceea, dacă nu știi toate astea, mai bine nu te-apuci să cauți. "Ce fel de oameni erau pe-atunci, tanti Vica?" Stăm pe butu­rugi, ea are părul aproa­pe alb, deși nu pare foarte bă­trână, măr­turisește că spune rugă­ciuni inven­tate de ea, nu din cărți, ca popii, și că oa­menii dinainte de timpuri și de Potop se pri­cepeau să dezlege tainele cerului, că erau cu mult mai mari decât noi, că vorbeau cu iar­ba, cu arborii și cu păsă­rile, așa cum vorbim noi acum, pentru că Dum­nezeu le dăduse darul ăsta, numai că din cauza co­mo­rilor se făceau mereu mai răi și se omorau între ei și atunci Dumnezeu a tri­mis Potopul pe lume și celor care-au urmat le-a luat știința gra­iului pă­să­rilor și ani­­ma­lelor și oa­me­nii au devenit mai să­raci. "Numai, știi ce?", adaugă ea în­cet, ca și cum cineva ne-ar fi putut auzi, "aici, la Troița Peș­te­rilor, pe văgău­nile estea, nu s-o stins spița urieșilor, pen­tru că udătura Poto­pului n-o suit peste vârfuri, până la cul­mea Jigoru­lui, unde și-or ascuns ei co­morile ce le-or avut. Cine-i neam de urieși să cunoaș­te de la o poștă, după ochi și după perii ca rugul de mure și acela sâm­te comoara și are știin­ță s-o gă­seas­că nu­maidecât. Trei gă­uri mari de peș­teri sunt de cele trei părți ale mun­te­lui, și din două din ele se scurg afară pâ­raiele du­hu­ri­lor", zice ea mân­gâin­du-și mielul pă­­tat cu ne­gru, "ca mu­ritorii să nu poată in­tra în tunelurile comorilor care străbat pe de­de­subt muntele. Aco­lo sunt ascunse co­­mo­rile urieșilor, iară pietrele cetăților lor sunt pretu­tin­deni, ziduri cu pietre pe care oamenii nu le pot ridica." Dar ea, de unde știe ea toate acestea, întreb. Ca și cum nu m-ar fi auzit, tanti Vica explică felurile co­mo­rilor. "Niciodată să nu cauți comorile necurate, ci numai pe cele îngropate de oa­meni de frica hoților, nici pe cele ale urie­șilor, că sunt păzite de necuratul, nici pe cele udate cu sânge, nici pe cele bleste­mate, iar comoara se cunoaș­te după fla­cără. Flacăra albastră e cea bună, care se vede după cân­tatul cocoșului de la miezul nopții, uneori până la amia­ză, iară restul, cu pară albu­rie sau galbină sau roșă, numai cu mari descântece se pot scoate din mâinile duhu­rilor necurate și nu oricine poate face asta." Și comorile dacilor, cosonii, după care um­blă o lume în­treagă cu apa­­rate, cu detec­toare de metal? Cum sunt ele, cine le poate găsi? Tanti Vica clipeș­te din ochi în lumina unui soare care va coborî, în cu­rând, peste munți. "Da' po­zele pe care mi le-ai făcut cu oițele mi le trimiți?", zice. Eu pro­mit repede că i le tri­mit și ea îmi dez­vă­luie, în schimb, că aici e toată trea­ba, la comorile dacilor și la cetă­țile lor și la călu­gării lor, cum aveau ei înainte, până să vie Mân­tui­to­rul. Astea sunt Du­hurile Mari, sunt du­hurile că­lu­gă­rilor de atunci, care ră­tăcesc între pământ și cer, ne­mân­tuiți în veci, ei sunt aceia care se prefac în lupi pe lună plină, neputându-se prefa­ce în oameni, ei sunt aceia care păzesc comorile de bani vechi, care bântuie prin tune­lurile de sub munte, care fac zgomote ce se pot auzi dacă ai ure­chea lipită de anu­mite stânci. Eu privesc cu gura căs­cată, pentru că n-am mai auzit ni­cio­dată de vreo legătură între oame­nii-lup și preoții daci, în timp ce ea îmi spune cum tre­buie puse boabe de grâu în groapa de unde ai scos co­mo­rile, cum trebuie făcut sem­nul cru­cii cu un cuțit mu­iat în tămâie topită și cum trebuie înfipt cuțitul pe fun­dul gropii, fără să astupi niciodată la loc ceea ce-ai săpat. Duhurile Mari sunt duhurile sa­cer­­doților lui Za­molxis, du­hurile stăpâni­toare ale locului, și de asta, când in­tră străinii acolo, prin ape­le repezi ale pârâului, li se întâmplă câte o ne­no­­ro­cire. Cum a pățit și sârbul acela care a în­ne­bu­nit, sârbul care-a in­trat pe sus, pe la ce­tate, cu frân­ghiile, de nu l-au mai fă­cut bine nici cu popă ți­gănesc. Mo­nahii aceia de acum mii de ani aveau se­cre­tul vieții veș­ni­ce, nu­­mai că ei nu erau bo­te­zați, și dacă ai Dom­nu­lui nu erau, atunci nu­­mai ai ne­cu­ra­tului pu­teau fi. Aces­tea toa­te le-am înțe­les de la tan­ti Vic­to­ria, zisă Vica, și în­că multe altele care ar putea fi subiectul unui re­portaj des­pre vâ­nă­toarea de co­mori. Am mai aflat des­pre cum poți să te pro­tejezi de oa­me­nii-lup, des­pre pu­te­rile vâs­cului și ale toporului fă­cut din muchie de pia­tră, des­pre pute­rea bo­te­­zului și despre vă­mi­le ce­ru­lui atunci când ple­căm pe ul­ti­mul drum, nu­­mai că toa­te aces­tea au fost în­tre­rupte atunci când unul din­tre băieții cu care urcasem până aici, a venit și mi-a spus, cu o fală pli­nă de sub­în­țe­­lesuri, că un ca­mion cu lemne s-a răs­turnat jos, în va­le, și că mașina mea a ră­mas blo­cată pe dru­mul de că­ruțe care duce în cer. Apoi mi-a dat cu îm­prumut un ac sfin­țit.

Vârfurile roșii ale înserării

Restul a fost un coșmar. Am coborât în vale pentru a con­stata că singura cale de a ieși din "triunghiul Ma­rilor Du­huri" este aceea de a merge în sus, pe drumul care traversa muntele până la peștera Cioclovina. Fecio­rul a refuzat să mă însoțească, pe mo­tiv că aș fi urmărit de ghi­nion. M-a însoțit însă un puști inimos, pe nume Ne­luțu, fără de care n-aș fi ie­șit nicio­dată la liman. Am traversat într-o extraor­dinară aventură noroaie de un me­­tru adâncime, am urcat peste praguri de piatră enor­me, am mutat bolovani uri­ași, exact ca în basmele în care ai de trecut nenumărate în­cercări, pen­tru a pri­mi de soție pe fata de împărat. Am tăiat cu druj­be îm­pru­mutate copacii că­zuți peste drum și am făcut balet cu ma­șina pe-un vârf de munte unde, sub ierburi, se afla o mlaș­tină. Am purtat acul sfințit în­fipt în guler, am făcut câteva rugă­ciuni, m-am gândit la marele Za­molxis care stăpânea cândva aceste tă­râ­­muri roșii, trans­­for­mate în jar de lumina înse­rării, dar mai im­por­tanți decât toate acestea sunt oamenii pe care i-am cu­noscut. Oamenii aceia des­pre care auzi­sem că nu co­boa­­­ră niciodată din vârfurile mun­ților vrăjiți unde lo­cuiesc. N-am înțeles, în cele din urmă, dacă a fost vorba de un simplu ghi­nion, dacă Ma­rile Du­huri au vrut să mă opreas­că din drum sau, dim­potrivă, să mă conducă toc­mai în locurile pe care voiam să le văd. Destinul sau cine o fi fost a fă­cut în așa fel încât să ajung acolo, pe cres­tele de dea­supra satului Federi, în orele acelea din mar­­ginea înse­rării, când um­brele sunt lungi, în­chi­puind uriași, când stâncile ver­ticale capătă culoa­rea fierului înroșit în foc. Acolo, sus, la capătul unor grozave încer­cări, l-am des­co­perit pe Ion Mur­goi, omul sprijinit într-o bardă, omul care poate sta ore în șir ca o stană de piatră (el zice că nici măcar nu respiră) și care crede că a fost dintot­deauna stăpânit de duhu­rile ve­chilor urși. Omul acesta, pe care l-am găsit în­crus­tând scoar­ța mes­tece­nilor cu sem­ne bizare, când a auzit că în peș­tera de la Cio­­clo­vina au fost găsite oseminte și cra­nii ale unui stră­vechi urs al peș­­te­rilor din Retezat, a în­țe­les dintr-o dată că pă­zitorul vieții sale a fost din­tot­deauna duhul unui urs. Sau poate chiar du­hul Ursului însuși, duhul tu­tu­ror ur­­șilor care-au existat pe pă­mânt. Nu, Ion Murgoi nu este un ne­bun sau un exal­tat, vreun mistic ciu­dat, nu­mai că, odată, când avea vreo 9 ani­șori, s-a po­me­nit față în față cu o namilă de urs care s-a ridicat în două labe dina­in­­tea lui. "S-ar pu­tea să mi se fi părut așa de mare, pen­tru că eu eram tare mic și bol­nă­vi­cios", spune el, "însă de cum l-am văzut, am știut că mi-i prie­ten ursul cela, de-i ziceam Mo­șul, pen­tru că eu noapte de noapte îl vedeam pe Moșul în vis, și atunci când l-am văzut cu ade­vărat, nici n-am cli­pit. Par­că-l aș­tep­tam să vină. De a­tunci, n-am mai fost bolnav ni­cio­dată, am cres­cut pu­ternic și voinic, iar oile și va­cile noas­tre niciodată n-au mai fost atacate de Mo­șul. Oa­menii mă cheamă atunci când urșii îi pradă, eu mă duc și cânt și vorbesc acolo unde a dat Mo­­șul și îl rog să ple­ce de unde-a venit. Și el plea­că." Oamenii locu­lui mi-au con­­fir­mat povestea lui Ion Mur­goi, iar eu am stat o clipă pe gân­duri, pentru că știam că Mo­șul este un alt nume al ma­relui zeu dac Za­molxis, personificat de­seori prin tote­mul ursului.
Mai sus, la frontiera cerului incendiat de culorile ne­bunești din lumina asfințitului, acolo de unde se vede în depărtare Retezatul și crestele marelui munte Jigor, le-am întâlnit pe Anuța și Victoria Murgoi, făcându-și cruci grele, pe pășunea alpină, la vederea mașinii mele împotmolite în noroi. Eu m-am minunat, la rându-mi, că și pe ele le cheamă Murgoi, și de hainele lor fru­moase, din alte vremuri, pe care le purtau în creierii mun­ților. Ele mi-au spus valuri de povești despre mă­gura Murgu­lui, mi-au spus într-un glas cum pe timpuri iarba asta era păscută de cai zburători, despre cum au fost îmblân­ziți de către războinicii uriași ai acelor tim­puri, cu ajutorul unor bumbi din fier descântat în 7 ape din 7 iz­voa­re, împletiți în coame și în cozi. "Uite, acolo este fântâna de unde se adăpa Negrul, cel mai focos din­tre cai, și locul în care s-a stabilit Murgeanu, pri­mul om care-a locuit aici și din care ne tragem tot nea­mul nos­tru." Irina Vulc avusese drep­tate. În fier stau puterile Domnului. Acul sfin­țit îmi ră­măsese în guler și nu mă mai miram că mașina mea înecată în noroaie trecuse muntele.

(Antologie AS)