"Dacă ai un părinte muzician, ceva se transmite copiilor"
Jimmy a început să studieze muzica încă din clasa întâi, însă legătura sa cu sunetele și cu armoniile începuse deja de ceva timp, în orașul său natal, Gheorgheni. "Dormeam în cutia saxofonului tatălui meu, la doi-trei ani, și aveam loc cât cuprinde. Și acum știu să fredonez fragmente muzicale, pe care le ascultam la repetițiile tatei, la care mă lua cu el. Astea sunt primele mele amintiri. Tata este și acum profesor de muzică, are o trupă de Dixieland, cu prieteni de vârsta lui, și se distrează grozav, cântând cu ei. Inevitabil, dacă ai un părinte muzician, ceva se transmite copiilor. Sora mea este și ea profesoară de muzică și are un proiect de gospel, Snaps Vocal Band, alături de Luiza Zan. Mama nu are legătură cu muzica, ea a fost mereu preocupată să ne crească pe noi. Lângă un artist, un om un pic boem, e nevoie de cineva cu picioarele pe pământ. Pe când aveam trei ani, am venit cu familia în Sfântu Gheorghe. În anii '70, Sfântu Gheorghe devenise un centru cultural al secuimii. Mulți intelectuali s-au stabilit aici, iar jazzul era și atunci, ca și acum, o muzică prețuită, se țin tabere și concerte de gen. Ascultam și eu benzi, viniluri, stricam aparatura..."
- Nu ai ales de la bun început chitara?
- Foarte interesant este că nu am avut deloc curiozitatea de a încerca instrumente, de suflat, poate pentru că erau prea la îndemână, prea accesibile. Acum cred că saxofonul, după vocea umană și vioară, este cel mai direct, mai organic instrument din punct de vedere al ușurinței de transmitere a muzicii. Am început, în clasa întâi, cu vioara, se spune că te formează ca ascultător cel mai bine. Pentru un copil, dar și pentru vecinii lui, e mai distractiv să învețe să cânte la pian, însă pe mine m-a ajutat foarte mult, în gândirea muzicală și în interpretarea la chitară, perioada petrecută în compania viorii, care este foarte greu de stăpânit la început. Când vrei să devii muzician, stai cu instrumentul în loc să mergi la fotbal, însă eu nu am fost atât de strict, am jucat și fotbal, mi-am pus și patinele în picioare și am mers la hochei. Toți băieții din Sfântu Gheorghe joacă hochei, eu am mers doar pentru a învăța să patinez, apoi m-am liniștit. În '89, a venit marea schimbare, am început să ascult și să îmi doresc să fac o muzică mai modernă, mai ușoară. Până în clasa a XII-a, mă gândeam să devin percuționist, să cânt la tobe...
"Acasă este înlăuntrul tău"
- Apoi ai plecat de acasă, din oraș în oraș. Cât de mult contează pentru un muzician locul în care trăiește? Mai simți nevoia, din când în când, să te întorci în orașul natal, să îți încarci bateriile?
- Mi-ar plăcea să mă întorc într-o bună zi în Sfântu Gheorghe, să îmi pun gândurile în ordine, dar asta se va întâmpla poate în altă perioadă a vieții mele. Nu acum. Deocamdată, munca mea nu îmi permite să îmi iau o astfel de pauză. Sunt de zece ani în București, nu m-am acomodat, dar m-am obișnuit, în plus sunt mai mereu plecat. Pentru mine, nu contează atât de mult locul în care trăiești, ci felul în care trăiești. Sunt un cosmopolit, acasă este înlăuntrul tău, nu are o formă materială. Am prieteni care stau un an în Londra, apoi se întorc, merg mai departe, am prieteni ce trăiesc într-un mic sat sau în Florida. Eu mă simt un om liber și nu mi-am dorit niciodată să plec din țară, cu atât mai puțin acum, când e atât de accesibil să pleci și să te întorci când vrei. Am plecat de acasă în trepte mici, mai întâi la treizeci de kilometri de Sfântu Gheorghe, la Brașov, la Universitatea de Muzică, secția chitară clasică. Se intra greu, însă după numai un an m-am transferat la Budapesta. Eu sunt foarte sensibil la școli, la instituții de învățământ, cred că un profesor trebuie să fie, în primul rând, un mentor spiritual, pentru a-și putea transmite cunoștințele, pentru a îndruma un elev în direcția cea bună, iar școala din Brașov nu era ceea ce-mi doream. Îmi era însă clar că nu vreau să îmi schimb nici prietenii, nici locul, așa că după doi ani de Budapesta, m-am transferat la Universitatea de Muzică din Cluj. După ce am terminat cursurile, au urmat doi ani de pauză, în care nu am vrut să mai aud de muzică.
"Când am revenit pe scenă, m-am simțit în al nouălea cer"
- Ce s-a întâmplat?
- Lumea artiștilor, a muzicienilor de pe meleagurile noastre este una cu totul aparte, foarte sensibilă, plină de orgolii. La un moment dat, am simțit că nu mai vreau să fac parte din acel mediu, am crezut că nu muzica e menirea mea, am vândut chitara și tot ceea ce ținea de muzică. După doi ani, am înțeles însă că muzica este pură și că eu, ca om, trebuie să ajung la nivelul ei. Când am revenit pe scenă, a fost un moment divin, m-am simțit în al nouălea cer. Pe unde mergeam, pe la festivaluri, concursuri studențești de jazz, ori lua Iașiul premiul întâi, adică elevii domnului Romeo Cosma, alături de care cânta și Luiza Zan, ori noi, Big Band-ul Gaio din Cluj. Așa am cunoscut-o pe Luiza, am decis să cântăm împreună și am început să ne facem cunoscuți pe scenele din țară și din afara ei. Am format grupul Slang și, după ce am câștigat locul întâi la Cerbul de Aur în 2004, am plecat împreună la București. Acum ne gândim să lucrăm la un disc care să aniverseze zece ani de când facem muzică împreună. Pe cât de diferiți suntem ca oameni, pe atât de bine ne înțelegem atunci când cântăm, este o experiență minunată, de fiecare dată. Am cântat în cele mai dificile momente și ne cunoaștem atât de bine, încât pot spune că suntem cei mai buni prieteni. Pentru mine, contează enorm acest lucru. Luiza este sufletul meu pereche.
"O stare ce nu se poate descrie în cuvinte"
- Cânți în cel puțin patru formule în această perioadă, uneori schimbi trupa de la o seară la alta. Nu simți că îți risipești un pic energiile în prea multe direcții sau această diversitate te ține treaz, în priză?
- Eu sunt un dezvoltator de alter egouri, am o personalitate multipolară, de-asta fac atât de multe lucruri, mi se potrivește. Într-adevăr, normal ar fi să te canalizezi pe o direcție și, atunci când este vorba de o lansare sau de un concert mai mare asta și fac, însă, altfel, îmi place să cânt cu oameni diferiți. Îmi plac și proiectele care apar ad-hoc ("hai să vedem ce ar ieși din asta") și constanța unei trupe ca Urma, cu care vom lansa anul acesta al patrulea album, intitulat "Lost End Found". M-am putut împărți, însă, de la o vreme, mă gândesc să mă concentrez pe un album care să rezume muzica mea de până acum, cu compoziții proprii, interpretate alături de invitați. Indiferent ce și cu cine cânt, o fac diferit, de la o apariție la alta. E un lucru natural, nu ține de voința mea, nu îmi impun asta. Cântecele nu sunt niște obiecte împietrite, finalizate, ci schițe, iar eu le transmit în funcție de starea pe care o am în fiecare seară, încerc să reinventez, să schimb, să dezvolt. O frază muzicală are mii de interpretări, de ce să alegi una singură și să o tot repeți?
- Ești tot timpul conectat la muzică, te gândești la ea mereu?
- Am și alte domenii de interes și de studiu, cum ar fi psihologia, istoria, umanitatea în sine. Nu mi-a plăcut niciodată să mă pricep la un singur lucru și atât. Dar adevărul este că tot timpul sunt atent la sunetele din jur, mă gândesc la o melodie, oare cum ar suna ea cu un instrument sau cu altul. Treptat, muzica a devenit prisma prin care analizez viața. E și o meserie, și un stil de viață.
- În afară de talent și chemare, ce presupune izbânda în muzică?
- Ca artist, trebuie să fii constant, așa ies lucruri de valoare. Arta oferă omului o ieșire, o portiță. Pentru a întredeschide această portiță, tu, ca artist, ai nevoie de educație, pentru că, altfel, doar cu libertate necontrolată, te poți pierde în Nimic. Trebuie să te antrenezi pentru a aprofunda, pentru a ști ce informații să extragi, astfel încât să-ți lărgești bagajul de cunoștințe, pentru a deveni organizat, pentru a-ți face ordine în viața personală și în gânduri. Nu-i deloc ușor să găsești echilibrul între libertate și ordine, între control și experimente, nici ca om de rând, nici ca artist. Simt responsabilitatea și mă apasă atunci când neglijez vreun aspect ale acestei complexități. Pentru că în muzică se simte întreaga ființă a celui ce o face, muzica este tot ceea ce generezi tu, reflexia ta. Eu, de pildă, am o obsesie pentru adevăr, caut să mă înconjur cu el, să îmi ordonez viața în funcție de el.
- Viața unui artist are suișuri și coborâșuri. Cum îți revii după un moment mai dificil?
- Nu adopt fuga deși, uneori, e bună pentru a vedea lucrurile mai limpede, din alt plan. Rămân pe loc și încerc să înțeleg ce s-a întâmplat, din ce cauză, mă gândesc la ce-i de făcut. Mă reechilibrez greu, pentru că personalitatea mea este mai puternică decât orice metodă, așa că îi las timp să se desfășoare, așa cum las muzica să curgă. Dar, ca orice artist, lucrez cu mine, cu personalitatea mea, pentru a mă adapta mai ușor mediului înconjurător, vieții de zi cu zi. Atunci când ies pe scenă, nu mai știu nimic legat de ce-a fost peste zi, ce probleme am avut. Nu există nici public, nu mai există nimic. Doar muzica. Iar atunci când iese bine, chiar dacă nu știi motivele, este minunat, ai o stare ce nu se poate descrie în cuvinte.