- Părintele Iustin Pârvu a fost nașul meu de călugărie și m-a numit, la tunderea în monahism, tot Iustin - Iustin cel Tânăr. Sunt unul dintre sutele de ucenici monahi ai părintelui, maici și călugări, care au fiecare povestea lui despre Bătrânul. Cred că cel mai potrivit ar fi să vă povestesc în ce fel și-a pus părintele amprenta de pedagog iscusit asupra sufletului meu -
O întâlnire în munți
Eram la vârsta de 23 de ani, în anul IV de facultate, și treceam printr-o frământare sufletească teribilă. Venise vremea să mă hotărăsc ce fac în viață, pe ce drum apuc. Eram în vacanța de Paști, când, din curiozitate, impulsionat de fratele meu, i-am făcut o vizită Părintelui Iustin de la Petru Vodă. Nu-mi dădea ghes sufletul să pierd vremea prin munți, pe coclauri, să văd un călugăr bătrân oarecare. Aveam alte lucruri mai importante de făcut. Și, de altfel, zilele de vacanță erau numărate. Fratele meu totuși insista. Știu că unul din argumentele pe care mi le-a dat a fost și acesta: "Măi, e un bătrân la care vine foarte multă lume, destul de în vârstă, și cine știe dacă o să-l mai prinzi în viață la anul sau peste doi ani, când o să-ți vină mintea la cap, și o să fie prea târziu!". Făceam Teologie și, ca orice student, sau ca marea majoritate a studenților de la Teologie, nu aveam o preocupare deosebită pentru mânăstiri, pentru marii duhovnici pe care Biserica, la acea vreme, încă îi mai avea în viață. Dar, cu toate codelile mele, uite, așa a rânduit Dumnezeu, să fac drumul ăla la Petru Vodă și întâlnirea mea cu Părintele Iustin să se petreacă pe fondul acesta al unei teribile crize de modele în viață. Nu puteam să-mi găsesc un model complet, pe care să-mi doresc să-l urmez, nici în familia în care am trăit, nici între prietenii pe care i-am cunoscut, nici între învățătorii și profesorii pe care i-am avut de-a lungul a douăzeci de ani de educație, de la grădiniță până la sfârșitul facultății. Eram în momentul în care, oarecum cu resemnare, îmi propusesem să intru pe un făgaș comun, bătătorit, al unei vieți de familie, să-mi găsesc o fată, să mă căsătoresc, în speranța că voi avea niște copii minunați și împreună cu acești copii și cu soția mea voi reuși să creez un Paradis al nostru, în lumea asta, în care să mă regăsesc pe mine alături de cei dragi și să devin eu un model pentru ceilalți, un model de familie creștină. Cam undeva aici eșuasem, dacă aș putea spune așa, într-o proiecție ideală a unei vieți minunate, pe care mi-o doream din tot sufletul. Mi-aduc aminte că visam să-mi cumpăr o casă pe malul unui lac, ca să aud broscuțele zi și noapte. Vă dați seama ce proiecții de astea, romantice, se învârteau în mintea mea de tânăr necopt? Și începusem să cumpăr, din bănuții ăia ai mei, din bursa de student, ziare de mică publicitate, să găsesc acea casă, să văd cât costă, să mă orientez și-apoi să-mi fac calculele cum voi reuși să obțin banii necesari. În prima zi, căutam vile în afara Clujului (acolo am făcut facultatea). A doua zi, începusem să caut apartamente cu patru camere. A treia zi, apartamente cu 2 camere și tot așa, până am ajuns la garsoniere confort III. Și uite așa am rămas total dezamăgit și mi-am propus să merg să lucrez la căpșuni în Spania. "Asta-i singura soluție!", mi-am zis. Ei, pe fondul acesta, l-am întâlnit pe Părintele Iustin, Bătrânul. V-am zis că nu m-am dus decât din pură curiozitate, să văd și eu un om ca toți oamenii. M-am dus ca la pomul lăudat. Știți, la pomul lăudat, zice românul, să nu te duci cu sacul. M-am dus cu suspiciune, cu neîncredere, cu superioritatea studentului care știe el cum stau lucrurile și nu se lasă el păcălit atât de ușor. Și a reușit Părintele Iustin să-mi aplice o metodă pedagogică, la care mă tot gândesc de ani de zile, că au trecut, iată, din 2001, până acum, doisprezece ani. Doisprezece ani în care nu-mi deslușesc ce a făcut el cu mine atunci, de a reușit să producă acele seisme sufletești, încât am simțit că se năruie, așa, cărămidă cu cărămidă, întreg edificiul acelui grandios proiect de viitor pe care îl construisem în cei patru ani de facultate: căsuță pe malul lacului, o familie fericită, masterat, doctorat, titluri și așa mai departe. Toate acestea s-au năruit fulgerător și am făcut eforturi disperate să renasc, bucățică cu bucățică, din propria-mi cenușă, pe o temelie nouă, de neclintit, pe temelia adevăratelor valori creștine pe care părintele mi le-a insuflat.
Da, sunt doisprezece ani - mulți și puțini - în care mă tot gândesc: ce a făcut părintele Iustin atunci, ca să-mi schimbe mintea și sufletul?! La prima întâlnire cu el n-am purtat discuții de lămurire, nu i-am pus întrebări, pentru că nu mă pretam eu a mă umili în așa hal, încât să cer sfaturi unui moșneag. N-am făcut asta nici după aceea, de-a lungul anilor cât i-am fost ucenic. E un regret sincer pe care îl am, că n-am avut tăria să-i cer cuvânt de folos, punctual, despre rugăciunea inimii, despre pocăință, despre marile probleme ale vieții duhovnicești. N-am făcut-o, probabil din orgoliu. Nu știu cum voi recupera acest handicap pe viitor. Dar, cu toate acestea, întâlnirea cu părintele realmente mi-a schimbat viața. Stăteam unul în fața celuilalt și, la un moment dat, nu știu cum venise vorba ce fac eu, cu ce mă ocup. "Păi, vreau să-mi întemeiez o familie, să-mi fac o carieră universitară...". "Cu ce se ocupă fata?", m-a întrebat. Am început eu să-i enumăr acolo tot felul de merite care mi se păreau mie mai spectaculoase: masterat, doctorat, responsabilă, e pe picioarele ei și așa mai departe... în concluzie, merită admirația unui dobitoc ca mine și merită să-mi construiesc un viitor alături de ea. La care el a zis: "Nu ți-am spus eu că pierzi vremea degeaba? Domnul să te binecuvânteze!" Asta a fost tot, altceva n-a mai vorbit. I-am promis că mă voi întoarce. Apoi am plecat, și din momentul acela totul s-a năruit, totul a început să se clatine cu mine. Realmente, începusem să mă îndoiesc de mine, de tot ceea ce crezusem și îmi dorisem până atunci. Au urmat zile de coșmar. În fiecare dimineață îmi venea să urlu. M-am întors la Cluj. Mi-am terminat studiile. Mi-am dat licența. M-am despărțit de prietena mea. Apoi m-am întors, cum i-am promis Bătrânului, ca să ne lămurim. Și ne-am lămurit! M-a întrebat: "Ce-ai de gând să faci în viață?". "Să devin preot!", i-am răspuns. "Atunci, fă preoție totală! Du-te acum și mai vorbim noi peste câteva zile! Vezi pe unde stai pe-aici!" Asta a fost toată discuția. Și fără să vorbim nimic mai mult, m-am hotărât așa, peste noapte, să rămân în mânăstire. Au rămas toți surprinși, cunoscuții, mai ales că știau foarte bine felul meu de a fi. Eram o fire expansivă, zănatică, aș spune, și nu puteau să-și imagineze cum eu, care iubeam atât de mult libertatea, încât nimeni nu mă pusese la punct până atunci, am acceptat tam-nesam să intru într-o structură monahală restrictivă, un fel de școală de corecție, așa cum e percepută ea din exterior. Nu mă înțelegeau, nici astăzi nu știu dacă înțeleg mare lucru.
Alungarea din rai
Dar ceea ce m-a impresionat la părintele Iustin, dincolo de cuvinte, a fost o forță interioară extraordinară de a convinge, o forță teribilă, pe care bătrânul o emana. Și de unde eu eram în acea criză teribilă de modele și singurul meu model era o proiecție mentală asupra unui viitor fericit, deodată, ca-ntr-o revelație, am recunoscut în părintele omul care să întruchipeze toate aspirațiile mele de tânăr. Tinerii au toată viața înainte și au tot dreptul să spere și să-și dorească ce-i mai bun și ce-i mai frumos de la viață. Pentru mine, părintele Iustin a fost întruchiparea vieții trăite la modul ideal. Mi-a plăcut foarte mult statura lui de voievod, suplu, înalt, cu plete albe, barba de sfânt coborât din icoane. Părea un voievod, un voievod al Ortodoxiei românești. Iarăși, mi-a plăcut foarte mult libertatea extraordinară pe care o emana și firescul său de a fi. Spre exemplu, când m-am dus a doua oară la el să ne lămurim, a început să umble în patru labe prin chilie. Căuta o carte care era undeva sub pat. Eu, în clipa aceea, văzându-l, mă amuzam în sinea mea, zicând: "Câtă lume vine la omul ăsta ca la ultima speranță și, uite, el umblă în patru labe ca un cățeluș". Așa gândeam atunci. Dar în același timp, ceva, un sentiment deosebit, s-a născut în sufletul meu, ca o iubire pe care nu mi-o puteam explica. Nimic spectaculos în vorba și în gesturile lui. Totul de o simplitate irezistibilă, dezarmantă, cuceritoare. Și apoi tăceri interminabile care te puneau în grea încurcătură. Tăceri pe care încercam să le rup, îndrugând verzi și uscate, tot felul de prostii de care apoi mă rușinam. Îmi venea să intru în pământ de rușine. El îmi dădea niște răspunsuri pe măsură, simple, nesofisticate, ca pentru copii.
Cert este că am decis să rămân alături de el, și, după opt luni de zile, când m-a trimis la Constanța, să ridic mânăstire, am simțit momentul acela ca pe-o alungare din Rai. I-am reproșat lucrul acesta, după ani. I-am spus că n-a procedat părintește cu mine, că a vrut să mă alunge de lângă el, că am suferit foarte mult, că m-am simțit orfan și, în sfârșit, că mi-a fost tare, tare greu. Atunci mi-a zis un cuvânt pe care eu, la vremea respectivă, l-am considerat ca o scuză, un cuvânt spus așa, ca să mă mângâie puțin, să-mi mai treacă supărarea. Mi-a zis: "Măi, Iustine, eu mi-am pus mare nădejde în tine și de asta te-am trimis. Că pe ăștia care îi țin aici, lângă mine, cum își ține cloșca puii sub aripi, îi țin ca să nu-i prăpădesc! Fii binecuvântat! Să lumineze credința ta peste Dobrogea ca farul din Constanța!" Astăzi, îmi dau seama că această alungare din Rai a făcut parte din felul pedagogic al bătrânului de a forma oameni întregi, oameni responsabili, capabili să stea pe picioarele lor. Să știți că a făcut această experiență pedagogică cu mai mulți dintre ucenicii lui. Unii au rezistat printre străini, au reușit, alții s-au întors înapoi, la matcă. Pentru mine, a fost cea mai teribilă și cea mai de folos lecție pe care am primit-o în toată viața mea. La 24 de ani, părintele m-a aruncat în Valea Plângerii, în Scăldătoare, să mă descurc cum voi putea. A fost pentru mine botezul maturității. M-am copt la foc iute. A trebuit să învăț de toate, din mers: să fac construcții, să fac drumuri, să caut apă în piatră seacă, să fiu tată pentru frații mai tineri de la mânăstire, care au venit să împartă amarul alături de mine și cărora, la un moment dat, îmi stătea pe limbă să le spun: "Măi, mergeți acasă, la mamele voastre, că eu nu sunt în stare să am grijă de voi!". Tineri care, la un moment dat, și-au ruinat sănătatea fizică și psihică, pentru că nu au mai suportat acele condiții grele, de început de mânăstire, într-un loc pustiu, izolat de orice așezare omenească, fără cale de acces, fără energie electrică, fără apă, fără nimic. Așa m-a iubit pe mine Bătrânul, punându-mă la grea ascultare, și cred că n-a dat greș.
Focul care topește gheața
Fiind aici, la Constanța, în Dobrogea, am fost foarte des la Părintele Arsenie Papacioc, la Techirghiol, pe care l-am îndrăgit nespus de mult. Pot să fac, așadar, o paralelă între cei doi mari duhovnici. Părintele Arsenie Papacioc era un părinte al cuvântului. Când mergeam la el, o oră jumătate - două, nu te lăsa să pleci. Se iscau tot felul de întrebări, pe diverse teme. Asta a fost relația mea cu părintele Arsenie, și comunicarea era la nivelul acesta, al cuvântului. Tot timpul întrebam, și-mi răspundea. Și, în timp, am reușit să-mi fixez în minte niște principii foarte clare din gândirea părintelui Arsenie. De la el am primit mai multă minte. Să zicem că întâlnirea cu el m-a făcut puțin mai deștept. El mi-a limpezit gândirea teologică. Este meritul lui incontestabil. Dar cu părintele Iustin a fost altfel. Mai degrabă a fost o comunicare a tăcerii. Când mergeam la el, îi spuneam ce-am mai făcut la mânăstire - lucruri din acestea, neesențiale, îi arătam fotografii, el îmi zicea cuvinte de încurajare... În general, mă lua așa, cu cuvinte blânde, moi, ca să-mi dea curaj să merg mai departe. Chiar și în perioada scurtă în care am stat în Petru-Vodă, mă duceam la Bătrânul, că simțeam nevoia să-l văd, să-i pun câteva întrebări. Totul se năruia când ajungeam la el. Nu mai știam pentru ce-am venit. Îmi dădea câte-o banană, o portocală, și cam așa se termina întâlnirea noastră! Deși mă ținea jumătate de oră și mai bine, nu discutam lucrurile esențiale pentru viața de mânăstire, cum ar fi despre pocăință, despre lacrimi, despre Rugăciunea inimii. Era o altfel de comunicare, o comunicare a sensibilității. Întotdeauna când plecam de la Bătrânul, mă simțeam ca un copil prostuț și, în același timp, foarte fericit. Îmi transmitea și o tristețe, așa, pentru că-mi dădeam seama că nu fac ceea ce ar trebui să fac. Dar niciodată nu mi-a spus ce trebuie să fac. Cel puțin cu mine așa a fost. De la părintele Iustin simt că am primit multă simțire, multă sensibilitate, suficientă să topească un ghețar.
Odată am primit o lecție de iubire autentică din partea lui. Făcusem o prostie. El, în calitatea de naș de călugărie, mi-a fost și duhovnic în toată perioada aceasta. Făcusem, așadar, o prostie, și mi-am zis: "Na, c-am făcut-o! Mă duc să mă spovedesc, părintele o să mă ierte, și asta e!" M-am dus, așadar, la bătrânul și m-am pus în genunchi. La spovedanie, obișnuiam să-l privesc în ochi tot timpul. N-aveam cuviința și smerenia care vin dintr-o pocăință autentică. I-am zis așa: "Părinte, am făcut asta și asta, te rog iartă-mă!" Bătrânul, cu același stil pe care nu l-am mai întâlnit la alți duhovnici, n-a zis nimic, niciun cuvânt. Doar a suspinat puțin. Apoi s-a lăsat o tăcere de-o veșnicie. A lăsat capul în piept cum avea obiceiul. Începusem și eu, ușor, ușor, să înțeleg că nu a fost prea bine ceea ce am făcut, să-mi fie rușine de mine. Dar a urmat ceva care pe mine m-a cucerit și m-a zdruncinat în adâncul sufletului. Când m-am uitat mai atent, mi-am dat seama că părintele plângea pentru mine. Și am zis: "Asta da, lecție și asta da, pedagogie! Să te duci ca prostul și să spui cât de tâmpit ești, și în loc să primești cruci în cap sau mai știu eu ce vorbe grele, să ai parte de o tăcere semnificativă, de un suspin care mi-a frânt inima și de lacrimi, nesfârșite lacrimi ale unui părinte care suferea pentru greșelile fiului său". Și atunci i-am zis: "Părinte, vă promit că, atât cât trăiesc, așa ceva nu mai fac și să mă ajute Dumnezeu să-mi țin promisiunea!". Tuturor creștinilor le doresc să aibă parte de un asemenea duhovnic.
Ziua Iustinilor
De 1 Iunie, de ziua copilului și a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, în ultimii ani, ne întâlneam la Petru Vodă toți Iustinii, să gustăm un pahar de vin cu părintele. Avea obiceiul să amestece vinul cu miere. Mie-mi plăcea la nebunie vinul ăla. Eram mai mulți Iustini acolo: eu, de la Constanța, maica Iustina, de la Mânăstirea de maici de la Petru Vodă, și un părinte Iustin, care a avut grijă de bătrânul până la trecerea lui la Domnul. Anul trecut, de 1 iunie, a venit Părintele Iustin la Constanța, să pună piatră de temelie pentru viitoarea mânăstire de la Poarta Albă-Galeșu, pe "Plaiul Popilor", unde a fost un lagăr de muncă silnică pentru preoții indezirabili regimului comunist de la vremea aceea. A poposit, bineînțeles, și la noi, la Casian, pentru câteva ceasuri, să bem deja tradiționala băutură de 1 iunie. I-am zis atunci: "Uitați, părinte, aici mi-am rupt eu oasele în ultimii 10 ani!". "Lasă, nu te mai văita, că nu le-ai rupt degeaba. Să fii binecuvântat! Și să-mi faceți, măi, la Poarta-Albă, o bisericuță la fel cu cea de aici, de la Casian!" I-a plăcut foarte mult paraclisul de piatră de la Casian.
Anul acesta, de 1 iunie, am mers eu la Petru Vodă, la părintele. M-am dus, așa, cu bucurie, deși știam că a trecut printr-o operație grea. L-am găsit în perfuzie, realmente epuizat fizic, dar perfect conștient. Făcea eforturi să vorbească. Vorbea extrem de slab, abia perceptibil. Și, din nou, ca de nenumărate ori până atunci, m-am simțit incapabil să articulez câteva cuvinte potrivite pentru momentul respectiv. M-am trezit iarăși înaintea Bătrânului, în fața aceleeași tăceri, ca de multe ori până atunci. La un moment dat, i-am spus: "Părinte, am venit la sfinția voastră ca să nu stricăm tradiția de 1 iunie, să gustăm un pahărel de vin cu miere!". Și el, săracul, epuizat de boală, stătea și se uita le mine și dădea din cap. Atât l-am auzit că m-a întrebat: "Ce faci? Mergi direct la Constanța sau mai faci un drum pe la Suceava, pe-acasă?". Aceeași întrebare mi-o punea ori de câte ori urma să ne despărțim. A avut tăria să mă întrebe și acum. M-a impresionat. După care, eu am început să mă explic: "Știți, părinte, eu am venit până aici special pentru Sfinția voastră, n-am alte gânduri!". S-a lăsat apoi o tăcere prelungă și, la un moment dat, mi-am dat seama că încearcă să-mi zică ceva. Nu auzeam prea bine și mi-am apropiat urechea de buzele lui. L-am auzit spunând de nenumărate ori: "Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă!", încât, în momentul acela, am izbucnit în plâns, cum să zic eu, cu lacrimi mari cât roua. Și vă mărturisesc că în viața mea n-am plâns atât de mult. M-a zguduit sufletește. Asta a fost cea mai teribilă zguduire pe care a produs-o în sufletul meu. Erau câțiva care mă așteptau afară și eu nu mai veneam. M-am retras undeva, lângă apă, plângând în hohote. Abia atunci, în prostia mea nesimțită, să-i zic așa, mi-am dat seama că părintele se pregătește să moară și că nu mai are multe zile de trăit. Am văzut cu ochii mei cum se pregătesc sfinții de moarte. Dar, înainte să plec, am mai avut puterea să iau mâna părintelui Iustin să o sărut, așa cum, fără sorți de izbândă, încercam de fiecare dată când mă despărțeam de el. Nu puteam să mai rămân lângă el, să mă vadă plângând. Orgoliul din mine m-a făcut să mă rușinez de propria mea slăbiciune. Dar așa, între sughițuri, vrând să-i iau mâna să i-o sărut, cu o ultimă forțare, și-a tras-o înapoi. Nu m-a lăsat să fac gestul ăsta firesc. Bineînțeles, după aceea am insistat încă o dată. Tinerețea mea a biruit ultima lui fărâmă de putere, de om la nouăzeci și cinci de ani, epuizat de boală. I-am sărutat mâna și-am plecat. Ăsta a fost momentul nostru de despărțire și, aș zice eu, penultima lecție pe care mi-a dat-o Bătrânul, în calitate de singur mare pedagog al vieții mele.
"Priviți, fraților, un sfânt!"
Dar ultima mare lecție, care ține tot de pedagogia asta, s-a întâmplat la înmormântarea părintelui. Atunci a fost altfel. Vedeam cum celorlalți ucenici ai părintelui li se sfâșiau inimile de durere și vărsau lacrimi la nesfârșit. Și eu nimic. N-am putut să vărs nicio lacrimă. Mă suspectam, la un moment dat, de împietrirea inimii, de nesimțire. Cât aș fi vrut și eu să plâng ca un adevărat fiu pentru tatăl său. Dar nimic, nimic, nicio lacrimă. Am intrat și eu în baldachinul acela în care bătrânul aștepta solemn ultima sărutare a celor dragi. Și-am stat și l-am privit îndelung cât a durat toată slujba de înmormântare. Și l-am privit, l-am privit cu drag și m-am dus să-i sărut mâna, iar și iar, așa, ca să-mi iau revanșa pentru toate dățile când nu m-a lăsat să fac gestul acesta. Atunci mi-am zis: "De-acum, n-o mai puteți trage, părinte drag!". Părintele Iustin avea cinci zile de când trecuse la Domnul, și niciun semn al degradării fizice n-a apărut. Și nu-mi venea să plâng! Ba, mai mult de atât, parcă îmi venea să mă bucur, să strig: "E un sfânt! Priviți, fraților, un om pe care eu am mizat sută la sută și nu m-a dezamăgit nici măcar în moartea lui". Iar mâna părintelui, pe care am atins-o de nenumărate ori în acești ani, pe care am sărutat-o cu forța de atâtea ori, era aceeași, nimic schimbat la atingere. Și mă bucuram. Era multă jale în jurul meu, iar eu mă bucuram ca un prost. Le doresc multora dintre voi, celor tineri în special, să le rânduiască Dumnezeu să întâlnească așa, din întâmplare, cum am întâlnit eu, un om care să nu-i dezamăgească, nu doar în viața lui, dar nici măcar în moarte.
În calitate de ucenic al părintelui, mi s-au luat mai multe interviuri de-a lungul timpului. Mi s-au pus cele mai provocatoare întrebări: dacă eu cred că părintele e sfânt, dacă a făcut vreo minune cu mine, dacă știu eu pe cineva cu care a făcut minuni și așa mai departe. Am evitat să răspund. Nu-mi plăcea să fac afirmații gratuite de genul acesta. Dar acum vreau să vă împărtășesc o impresie foarte puternică de la înmormântare, pe care mi-o asum personal și la care nu vreau să subscrie nimeni: așa cum l-am văzut eu pe Bătrânul în moarte, mi-a dat certitudinea că va avea sfinte moaște. Astăzi, am o mare mulțumire în suflet. Câte n-aș fi putut face în viață... Dar am luat hotărârea copilărească, poate, să mă călugăresc. Mulți mi-au spus că m-am grăbit, că sunt încă tânăr, că nu știu cu ce se mănâncă călugăria, că sunt naiv, că această decizie a fost consecința unui entuziasm trecător sau a unei decepții... tot felul de presupuneri ale unor oameni care nu puteau să mă înțeleagă. Nici eu nu puteam să mă înțeleg de ce am făcut ceea ce am făcut, adică să rămân alături de Bătrânul și, în final, să fac ascultare de el. Dar, uitați, au trecut anii și sunt fericit că am avut atunci hotărârea și puterea să rămân alături și să devin unul dintre ucenicii părintelui Iustin, unul dintre cei pentru care părintele a plâns ca un tată.
Părintele IUSTIN PETRE
Starețul Mânăstirii "Sf. Ioan Casian", jud. Constanța