Căldură mare, monșer!

- Prin verile Bucureștilor de altădată, însoțiți de amintirile unei maestre a penelului românesc, Wanda Sachelarie-Vladimirescu -

Într-o cârciumioară, la Șosea

- Umbra amintirilor răcorește canicula verii. Chiar și tablourile pictorilor români sunt pline de priveliști ale vechiului București, ascuns de vipiile solare într-o vegetație luxuriantă. Stimată doamnă, exersați-vă talentul de pictoriță, cu care ați fost din belșug hărăzită, pentru a descrie verile anotim­pu­rilor care au trecut.

- Cele mai vechi amintiri le am din anii copilăriei, extrem de proaspete și de pregnante, în ciuda timpului care a trecut de atunci. Canicula alunga lumea din București. Oamenii se retrăgeau spre locuri mai ferite de soare - la țară, la mare, pe la moșii. Marea boie­ri­me, câtă mai exista pe atunci, fugea la Paris sau în sudul Franței, pe Coasta de Azur. Eu mi-am petrecut multe veri în București, pentru că sora mea și cu mama nu suportau căldurile grozave care toropeau Bucu­reștiul, deci le lăsam pe ele să plece, iar eu rămâneam cu tata, care avea cabinet medical și nu putea să-și aban­­doneze pacienții. Dar aș minți dacă aș afirma că su­­feream de claustrare și de căldură, deoarece noi aveam o grădină foarte frumoasă, pe strada Polonă, unde petreceam seri minunate.

- Probabil că orașul se trezea la viață abia pe-nse­rat, când arborii - nenumărați pe atunci - înce­peau să respire.

- Într-adevăr. Răcoarea serii se răspândea în oraș ca o boare și lumea se grăbea să iasă pe stradă. De pildă, grupul nostru de prieteni (între care mi-i amintesc pe soții Coca și Gheorghe Ghițescu - medici și colec­țio­nari de artă) mergea la restaurantul "Pes­căruș", în He­răs­trău. Pre­țu­rile erau mult mai ac­cesibile decât astăzi, iar te­rasa avea o priveliște su­perbă spre lac. Acum, este prea astupată de verdeață și nu mai vezi nimic. De altfel, întregul parc Herăs­trău părea mai aerisit, din cauză că vegetația era mai tânără! Uneori, ne duceam la grădina "Mon Jardin", de lângă piața Lahovary. Pe acolo trecea pictorul Steriadi, însoțit de grupul său de amici, solitarul Lu­cian Grigorescu - pe care l-am con­si­derat întot­dea­una un pictor extraordinar - și mulți membri ai Aca­demiei Române, cu so­țiile. Din cercul nostru, cel care ne invita cel mai des la "Mon Jardin" era pictorul Costin Ioanid. Îi plăcea grădina pentru că se dansa în fiecare seară, iar at­mosfera era extrem de plăcută și foarte răcoroasă, deși cabaretul se afla în plin centrul orașului.

- Gloria "Capșei" apusese deja?

- La "Capșa" mergeam mai des în cursul anului și mai rar în timpul lunilor de va­canță estivală. De obicei, acolo mâncam înghețată cu praline și alune, ornată cu zahăr ars. Marele păcat al "Capșei", pe tim­pul verii, era tocmai faptul că nu avea gră­di­nă, iar mesele nu se scoteau niciodată pe tro­tuar, ca la bistrourile pa­ri­ziene! A­co­lo însă era cea mai aris­to­cratică atmosferă, în pofida bo­emei care o frec­venta.

- "Grădina Otetele­șa­nu" mai exista?

- Sigur că da, însă am să vă surprind cu un amă­nunt pe care foarte puțină lume și-l mai amintește astăzi. Până la cons­truirea Palatului Telefoanelor, "Grădina Ote­teleșanu" era foar­te frec­ven­tată pe timpul ve­rilor. Acolo se bea foarte multă bragă... Dar pe locul grădinii, când tre­ceau vacan­țele și ca­nicula, pe la ju­mătatea toam­nei, se amenaja un pa­tinoar artifi­cial, ca­re rămânea des­chis până primăvara. Pati­nam la "Otete­le­șanu" până re­începea anotimpul gră­dinilor.

Nopți cu lună, pe Calea Victoriei

- Cum rezistau bucureștenii pe timpul caniculei, având în vedere că nu existau aparate de aer condi­ționat, ca astăzi?

- În timpul zilei, pe arșiță, toată lu­mea se ascundea în case, cu storurile lăsate la ferestre. Uneori era atât de cald, încât se înmuia până și asfaltul, cum se mai întâmplă chiar și acum! În magazine și în localuri nu existau decât ventilatoare, dar ele nu făceau față întot­deauna... Marea majoritate a bucu­reștenilor ieșeau la plimbare după lăsarea serii, pentru că trecuseră ma­șinile cu stropitoare, iar noaptea mai răcorea aerul. În grupul nostru de prieteni ne telefonam și ne invitam "să facem un tur pe Cale, pâ­nă la Parc", adică să luăm la picior Calea Victoriei, spre Șosea, până la Parcul Herăstrău. O luam pe Șo­seaua Jianu (azi îi spune Bulevardul Aviatorilor, parcă) sau pe Kiseleff, până ajungeam pe malul lacului. Dacă nu ne opream la vreun restaurant, închiriam bărci cu pânze sau vâsle, de la unul dintre cluburile nautice și de iahting, care se aflau pe malul celălalt al Herăs­trăului. Veneam acasă, cel mai ades după miezul nopții (în nopțile cu lună orașul avea o magie apar­te), tot pe jos, fără să întâlnim golani, cerșetori sau vagabonzi de care să ne temem, cum aud că se în­tâmplă azi. De fapt, ora­șul era mult mai mic decât acum, iar lumea mult mai civilizată! Când ajungeam înapoi, în centru, pe străzi străluceau reclamele și vi­tri­nele luminate, superb aranjate, ca de pildă la ma­gazinul "Dragomir Nicu­les­cu" (cam vizavi de vechiul Teatru Național), ale cărui manechine din lemn etalau de curând lansata colecție a tinerei, pe atunci, Coco Chanel... În tramvai, chiar și în mij­locul zilei, pe o căldură de foc, bărbații nu mi­ro­seau a transpirație, ca în autobuzele de astăzi, ci a colonie sau lavandă am­brată...

- Care erau ștrandurile celebre ale Bucureștiului interbelic?

- Cel mai cunoscut era Lido, în spatele hotelului cu același nume, pe același loc unde se află și azi! Marea noastră plăcere, a tinerilor din acea epocă, era noutatea instalației de valuri artificiale, după moda adusă de la Paris. Mai era Bragadiru (sau Izvor, cum s-a numit mai târziu, după război) și Floreasca, unde mergeam destul de des. La majoritatea ștrandurilor, cu excepția luxosului Lido, se bea - ca și la Oteteleșanu, pe vremuri - bragă, însă eu nu eram mare amatoare. Cred că n-am mai băut bra­gă de pe vremea ado­les­cen­ței, înainte de-a ne muta din Constanța la București!

- Cum arătau piețele bucureștene pe timpul ve­rii, în acei ani de pros­pe­ritate?

- Era un spectacol cu adevărat fascinant, deși eu nu mergeam foarte des la cumpărături, fiindcă sar­cina aprovizionării îi re­ve­nea tatei, care era un bărbat ex­trem de gospodar! Dar să știți - pentru că tot am po­menit de Constanța - că am o amintire și mai vie, încă de pe vremea copilăriei, a piețelor dobro­ge­ne, unde varietatea fructelor, a legumelor și a flo­rilor, în toiul verii, întrecea spectacolul opulenței din Piața Matache, să zicem. La București, fără niciun exces de sno­bism, lumea bună trimitea servitorii la piață. Alții - cum făcea tatăl meu, de exemplu - apelau la ser­viciile directe ale unor furnizori. Îmi amin­tesc că tata pleca cu mașina undeva lângă Mogoșoaia, la un cultivator, de unde cumpăra sparanghel, var­ză de Bruxelles, pe­peni crescuți din semințe adu­se special din Turcia și tot soiul de alte bunătăți.

- Ce mașină avea tatăl dvs.?

- Un Ford adus din America de un con­ce­sionar.

- Pentru că tot a venit vorba, ați mai apucat trăsurile pe Calea Victoriei? Sau orașul era deja plin de limuzine?

- Sigur că am apucat vremea trăsurilor! Ele au mai existat chiar și după război... Dar în anii '30, Bucureștiul a cunoscut o adevărată "inflație", dacă pot spune așa, de mașini. Pe marile bu­levarde, vedeai mai mult mașini americane decât germane. Apăruseră și Chrysler-uri decapotabile, pe lângă Dodge sau Chevrolet. Copiii miliarda­rilor se plimbau, cam ca și astăzi, cu asemenea limuzine luxoase! Însă chiar și tata, ca medic, și-a putut permite să schimbe câteva autoturisme...

- Faimoasele "bătăi cu flori", la Șosea, ori le­gendarele biciclete numite "velo­cipede" mai existau în anii tinereții dvs.?

- Nu! Astea erau pe vremea celebrei "Mița Bi­ciclista", care a fost un personaj real în perioada "la belle époque"... Dar am mai apucat timpurile când se făcea călărie pe aleea presărată cu nisip de lângă Șoseaua Jianu, începând din vară și până toamna, târ­ziu. Când venea iarna, noi ne duceam acolo cu săniile, pe care le legam de mașina tatei sau a câte unui prieten mai bogat din grupul nostru, care ne trăgea lin pe ză­padă, iar noi țipam de bucurie și emoție!

- Un ultim cuvânt, despre moda verilor bucu­reș­tene de altădată! Cum se îm­bră­cau fetele din gene­rația dvs., acum șapte decenii și mai bine?

- Cred că vă închipuiți și dvs. că moda acelor vremuri era mai puțin spectaculoasă și mult mai puțin ostentativă, decât cea de acum! Dar se purtau, vara, rochii de voal, suficient de transparente, uneori chiar și fără sutien... Cei care aveau bani purtau sandale Bally - atât bărbătești, cât și de damă. Femeile își fereau tenul de arșița soarelui, fie cu umbreluțe japoneze, fie cu pălării de pai cu borurile foarte largi. Îmi amintesc, de pildă, de surorile Nicodim, celebre pe atunci - una brunetă, cealaltă oxigenată - care îi făceau pe studenți să întoarcă realmente capul după ele când treceau pe stradă...

- Ați cunoscut persoane din lumea "high-life"-ului bucureștean interbelic?

- Destul de puține, pentru că eu nu eram ceea ce se cheamă îndeobște un "personaj monden"... Noi făceam parte dintr-o familie de burghezi citadini, de tip clasic. Nu aveam cine știe ce ascendență, din cale afară de boierească! Totuși, la noi mai veneau în vizită, uneori, prieteni sau rude din partea mamei, pe care le-aș numi "din lumea bună" a Capitalei. De pildă, îi pot cita pe frații Zapan. Erau patru băieți foarte dis­tinși, iar unul dintre ei era chiar aghiotantul Prințului Nicolae. Apoi, mer­geam destul de des acasă la Barbu Slătineanu, tot în Co­troceni. Eu eram bună pri­etenă cu Sandra Slătineanu, fiica sa. Ei organizau, cam o dată pe săptămână, serate mu­zicale și literare. Acolo i-am cu­noscut pe Vasile Voi­culescu, Vladimir Streinu, Șer­ban Cioculescu, ca și pe mulți alții. Seratele au conti­nuat chiar și după război, acel cerc fiind frecventat și de Dinu Pillat sau Constantin Noica, pe care eu n-am apucat să-i întâlnesc niciodată.

- Pe ce trasee porneau în va­canță intelectualii din Bucu­rești?

- Lumea își împărțea vara în două perioade dis­tinc­te: iulie - la mare, au­gust - la munte! Datorită aces­tui veritabil exod, ma­rile baluri sau serate bucu­reștene se întrerupeau până la începutul toamnei. Pe deasupra, se închidea și sta­giunea teatrală și muzicală, la fel ca astăzi, deci se go­leau teatrele și sălile de con­certe, ca să nu mai vor­besc de expoziții... Artiștii plas­tici, ca și scriitorii sau ac­torii, se duceau la Balcic, la Carmen Sylva (Eforie Sud, de azi), la Costinești - care pe atunci se numea Mangiabunar - iar în august, fie pe Valea Prahovei, fie la țară, pe la rude sau la prieteni. Familiile cu bani mulți alegeau de obicei Balcicul, un­de era și reședința de vară a Reginei Ma­ria, sau Cons­tanța, incluzând aici și cele câteva vile care exis­tau la Mamaia. Pentru luna august, aristo­crații și high-life-ul burghez se stabileau aproape exclusiv la Sinaia, unde era anturajul cel mai select, dacă nu aveau vreo moșie la care să se retragă. Artiștii veneau în Dobrogea să picteze, scriitorii - ca Ionel Teodoreanu, de pildă (care se refugia la Techirghiol, cu soția și copiii) - încercau să scrie, iar actorii își aveau cartierul general la Carmen Sylva. În a doua jumătate a verii, te puteai întâlni la Sinaia cu un grup mult mai heteroclit decât la mare, fiindcă acolo ajun­geau toți cei cu bani, indiferent de categoria socială sau profesională din care prove­neau. La Cazinoul din Sinaia, de exemplu, îl zăreai și pe industriașul Ma­laxa, dar și pe celebrul actor Tony Bulandra sau pe romancierul Cezar Petrescu, care venea de la Bușteni, unde avea o vilă, să joace la ruletă împreună cu Pamfil Șeicaru.

- Ați ajuns și dvs. pe celebrele nisipuri de argint de la Balcic?

- Eu n-am locuit acolo perioade mai lungi de-o săptămână-două, deși mi-aș fi do­rit să pictez în acel peisaj, cu o lumină unică. Erau acolo dealuri cretoase, care co­bo­rau până în mare, iar țărmul îți oferea o pa­no­ra­mă mult mai spectaculoasă decât la Cons­tanța, fiindcă era mai înalt. Marea era de un verde incredibil! La Ekreine, la sud de Capul Caliacra (care era, pur și simplu, o stâncă "împinsă" în mijlocul mării!), nisipul avea culoarea albă, cum n-am văzut nicăieri, nicio­dată... Ce să mai spun de Palatul Regi­nei Maria, care era o adevărată bijuterie arhi­tecturală! La Balcic pictau Steriadi, Șirato și alții, care închiriau căsuțe ieftine de la turci sau bulgari. Dar existau și artiști din familii bogate, care aveau propriile lor vile, precum Micaela Eleutheriade sau Cecilia Cuțescu Storck. O figură aparte era bogătașul Fe­rekyde - proprietarul unui bloc din centrul Bucu­reștiului, pomenit în conversații parti­culare, până azi, cu numele său! - care avea o viață boemă și era marele prieten al lui Ste­riadi, frecventând regulat mediile artiștilor plastici. Dincoace, la Cons­tanța - unde exista Cazino (ca și la Sinaia) - veneau marii bo­gă­tași. Unii dintre ei își construiseră vile la Ma­maia, în jurul hotelului "Rex", cum era cazul in­dus­triașului miliardar Iliescu-Brânceni. Pentru turiștii obișnuiți, care nu-și permiteau să plătească o trăsură în­tre Cons­tanța și Mamaia, circula un fel de trenuleț care oprea în mai multe stații, aidoma unui tramvai im­provizat. Constănțenii gomoși, de "neam bun", se în­chideau în casă pe timpul verii și nu ieșeau pe faleză sau la Ca­zino decât în luna septembrie, după ce lito­ralul se mai liniștea. Atunci, marea devenea, într-ade­văr, fru­moa­să. Plajele erau pustii, lumina începea ușor să se îmblân­zeas­că... Coloniile al­be de pescăruși țe­seau un val de me­lancolie asupra priveliștii, dând semn că toamna era aproape și că va­can­ța se apropia de sfârșit. Și la București vara se pregătea de ple­care, nu înainte de a-și re­văr­sa rezerva de aur asupra ar­bo­rilor de pe bulevarde, din parcuri și de la Șosea. Venea toam­na.

Nume de elită al picturii ro­­­mânești, cu ex­po­ziții în țară și în stră­i­nătate, Wanda Sa­che­­larie-Vla­dimi­rescu (n. 1916 - m. 2008) a fost decorată "Woman of the Year", în SUA și în Marea Bri­tanie, iar în anul 1997, cariera ei a fost încununată cu pre­miul UNESCO. Interviul pe care îl publicăm a fost realizat în 1999, când pictorița avea 83 de ani.