Marele Mucenic Efrem cel Nou - sfântul descoperit printr-o revelație

Cristian Curte
- A făcut mii de minuni și continuă să facă și astăzi. Sfântul Efrem e singurul mucenic al ortodoxiei despre a cărui viață nu s-a știut nimic, timp de 500 de ani. Tot ceea ce știm astăzi despre el i-a fost revelat prin mai multe vedenii maicii Macaria Desipri, care i-a și descoperit sfintele moaște, în anul 1950 -

Sfântul Efrem cel Nou a trecut pe pământ ca un fulg - fără să lase nicio urmă, niciun mor­mânt cunoscut, nicio viață scrisă de un apro­piat, nici măcar o tradiție orală. După moartea sa cum­plită s-a așternut, liniștită, impene­trabi­lă, tăcerea. Tăce­rea pe care Dum­nezeu o hărăzește unora dintre aleșii săi.
S-au scurs așa mai bine de cinci veacuri. Și apoi, subit, ca și cum ar fi vrut să ne trezească dintr-un somn interior, tot Domnul s-a ho­tărât să ridice vălul pe care-l așe­zase peste moartea iubitului său martir. Și a făcut-o printr-o femeie, o monahie a cărei inimă a fost îndea­juns de curată încât să-L poa­tă înțelege pe Dumnezeu însuși. Și așa, din vedeniile acestei călugă­rițe, viața sfân­tului mucenic Efrem cel Nou a fost reconstituită. Ca într-o fabuloasă expediție arheolo­gică, în care nu e săpat pământul, ci cerul, frânturi din existența sa au fost revelate întâi maicii Macaria și apoi altor maici din obștea mânăstirii ei. Rândurile de mai jos încearcă să refacă pentru dumneavoastră această experiență cutre­mu­rătoare și unică în istoria creștinismului.

O tânără pustnică

Maica Macaria Desipri urcase aici în urmă cu cinci ani. O atrăgea singurătatea sălbatică a locurilor și mai ales istoria lor, plină de spaimă și sfințenie, căci pe Mun­tele Neprihăniților se ridicase în trecut falnica Mâ­năstire a Buneivestiri ai cărei viețuitori pieriseră cu toții uciși de turci. Loc plămădit cu durere și iubire. Loc sfânt.
Tânăra monahie, în vârstă de doar 30 de ani, venise aici cu gândul să aprindă o candelă întru pomeni­rea monahilor martiri. Dar, privind la flăcăruia plăpân­dă ale cărei umbre dansau straniu pe ruinele vechii bise­rici, inima i-a fost cuprinsă de un dor nebun. Se simțea înfrățită cu călu­gării aceia care trăiseră o viață în cură­ție și iubire de Dumnezeu. Era înfrățită cu ei și mai ales cu moartea lor năpraznică.
Și, pe când soarele scăpăta peste creste, a simțit că aici îi e locul. Că va rămâne lipită de stâncile astea goa­le și bătute de vânt, că le va fi ruinelor prie­tenă, că se va trezi dis-de-dimineață în trilurile păsărilor și va ador­mi în foșne­tul pădurii. Așa că a rămas. În câteva zile și-a încropit o chilie smerită în care se topea de arșiță vara și îngheța de frig iarna. Dar era sălașul ei, doar al ei, sălașul în care putea sta de vorbă cu Dum­nezeu. Singură. Doar ea și El.
Cu timpul, rugile ei au bătătorit o cărare spre trecut. Nu știa nici ea cum, dar, pe măsură ce timpul trecea, călu­gă­rii care viețuiseră odinioară aici îi erau din ce în ce mai apropiați. Știa despre ei puține lucruri, atâtea câte fuseseră păstrate de tradiție. Cum că înainte de căderea falnicei cetăți a Con­stantino­po­lului turcii puseseră treptat stăpânire pe pământul Greciei. În 1416 au prădat toată Peninsula Atică și l-au îngenun­cheat și pe guvernatorul Atenei, care s-a văzut silit să declare supunere sultanu­lui Mehmet I Celebi. De atunci au înce­put jafurile, strică­ciunile și prigoana creș­tinilor. În anul 1424, otomanii au năvălit în Mânăstirea Buneivestiri de pe Muntele Neprihăniților și i-au ucis pe toți părinții de acolo. Pe toți, până la unul...
Atât știa din cărți și din tradiția orală maica Macaria Desipri. Pentru ea era îndeajuns. Nu avea nevoie să cunoască numele acelor monahi și nici restul vieții lor. Era însă suficient că știa cum au murit, pentru că, atunci, în ceasul acela cumplit al despărțirii su­fletului de trup, în om se adună toată zdroaba din timpul vieții. Or, toți pă­rinții de la Buna­ves­tire avuseseră par­te de o moarte sfântă, moartea marti­rilor, a celor care se învrednicesc să-L mărturisească pe Domnul, cu prețul vieții. Ce să-ți dorești mai mult?
Macaria avea un singur regret. Că până astăzi, în toate cele cinci veacuri câte se scurseseră peste muntele aces­ta, niciun trup al acestor sfinți muce­nici nu fusese descoperit. În vremurile acelea cumplite de prigoană și răz­boaie, creștinii îi îngropaseră pe as­cuns. Apoi venise stăpânirea otomană care împiedicase scoaterea moaștelor la lumină. Iar sfinții rămăseseră tăi­nuiți. Poate dacă... Dar Macaria în­cerca să-și alunge acest gând, căci se socotea nevrednică. Și totuși, dacă Dom­nul ar fi binevoit să-i descopere ei, o tânără monahie, locul în care se aflau moaștele unuia dintre acei mar­tiri? Nu pentru vrednicia ei, ci pentru slava Lui! Așa că a început să se roa­ge. La început sfios, mai mult șoptin­du-i Domnului dorința ei, apoi năval­nic, cu îndrăzneală și fără teamă. A petrecut așa câțiva ani.

O vedenie

Era pe 3 ianuarie 1950. În dimi­neața aceea frigu­roasă de iarnă, s-a trezit rugându-se. Nu știa cum, dar, stând pe scândurile goale care îi ți­neau loc de pat, își simțea trupul muș­cat de frig, iar inima fierbinte. În ea rugăciunea parcă se spunea de la sine. I se înfiripase acolo, înlăuntru, stăruitoare, vrând parcă să-i biruiască temerile și să-i aline dorurile, iar ea a ascultat chemarea aceea misteri­oa­să și a început să spună, încet, câteva cuvinte: "Doam­ne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă pe mine, smerita Ta roabă, să văd pe unul din părinții care au trăit aici!". Și apoi le-a repe­tat. Din nou: "Doamne, Dumnezeul meu...". O dată și încă o dată, ca o litanie, unindu-se cu ele și prinzând o nădejde nebu­nă! Cu adevărat nebună! Acum, orice îndoială i se risi­pise, deși împlinirea rugii îi păruse la început cu neputință. Dar, cum la Dumnezeu toate sunt cu putință, cine știe?
A petrecut așa ore în șir, fără să bage de seamă că soarele se ridicase deja de-o suliță pe înălțimile Mun­telui Neprihăniților. Atunci, fără veste, i s-au deschis ochii lăuntrici. Într-o ve­denie i s-a arătat un colțișor din ve­chea mânăstire bizantină, un loc pe lângă care trecuse de zeci de ori. Și, odată cu vedenia, un glas i-a răsunat în minte: "Sapă acolo și vei afla ceea ce do­rești!".
La început nu a luat seamă nici la vedenie și nici la cuvinte. Știa că în timpul rugăciunii monahii pătimesc tot felul de ispite. Unele vin de la fire, alteori chiar de la demoni, dar de la Dumnezeu, arareori... Așa că a conti­nuat să se roage cu râvnă, dar glasul misterios i-a spus din nou, de data aceasta mai înflăcărat: "Sapă acolo și vei afla ce dorești!". S-a oprit tulbu­rată. Mii de gânduri îi treceau prin minte, aprinzându-i în suflet dorul cel vechi. Poate că acum...
În ziua aceea, un creștin venise la ea să o ajute să-și mai dreagă chilia. Maica Macaria i-a arătat locul des­co­perit prin vedenie și l-a rugat să sape acolo. Era locul fostei vetre a mânăs­tirii - trei nișe și un perete pe jumă­tate prăbușit. O rui­nă! Țăranul s-a uitat la ea pieziș și a plecat mai încolo. O luase de zăludă! L-a rugat stărui­tor să sape, dar el nu a vrut, așa că i-a dat pace. Dar, ca prin minune, omul nu a putut plini nimic în ziua aceea. Ori­unde încerca să-și înfigă sapa, dădea de pietre. Maica Macaria s-a bucurat. Poate că Domnul l-ar putea convinge... Și așa a fost. În cele din urmă, bietul țăran a trebuit să-i facă pe plac și să se apuce de săpat în vechea vatră. La un moment dat, vârful cazmalei a sunat surd, iar maica l-a rugat să se oprească. A îngenuncheat și a dezve­lit pământul cu mâinile. O mireasmă pu­ter­nică, asemenea mirosului de tranda­firi, se ridica din țărâna reavănă. Cu degete gră­bite și delicate a scos la suprafață un craniu din care ieșea mirosul acela minu­nat. Țăranul a amuțit. Măicuța Macaria l-a rugat să o lase singură, apoi, cu rugăciune, a continuat să dezgroape trupul cuvio­su­lui. Mare parte din el era neputrezit și răs­pândea valuri de mireasmă. Tremura de fericire! După toți acești ani, Domnul îi răsplătise rugăciunile și aflase sfintele moaște ale unuia dintre monahii martiri ce trăiseră la Mânăstirea Bunavestire și care muriseră mărturisindu-l pe Hristos.

Când sfinții se întorc printre noi

Ploaia aceea lină i s-a părut o revărsare de har. A în­ceput să plângă. După atâția ani inima i se liniștise. Pe deplin! A strâns sfintele moaște în poala hainei și le-a așezat într-una din firidele ruinei. Apoi a plecat la chilie să citească slujba Vecerniei. Dar, pe când se apropia de cântarea Luminii Line, a auzit în spatele ei pașii hotărâți ai unui bărbat. Țăranul care o ajutase plecase de mult. Știa că e singură și s-a înspăimântat. Înghețată de frică, nu a îndrăznit să se întoarcă.
"Până când mă vei lăsa acolo?". În fața maicii Ma­­caria stătea un monah înalt, cu barbă neagră, bu­clată, îmbrăcat într-o rasă veche și ponosită. A știut că era chiar el, călugărul sfânt pe care-l dezgropase! Doi ochi mici și rotunzi priveau la ea cu blândețe. "Iar­tă-mă, a îngăimat maica Macaria. Mâine, de îndată ce Dumnezeu va face să răsară zorii zilei, mă voi îngriji de tine". Și, ca prin vis, misteriosul monah a dispărut! Ca și cum n-ar fi fost, ca și cum l-ar fi înghițit pămân­tul. Dacă nu ar fi fost pacea aceasta caldă și învălui­toare, pacea care acum îi covârșea tot trupul, maica Macaria ar fi crezut că ajunsese pradă imagi­nației.
Dimineața, așa cum făgăduise, a luat cu grijă sfin­tele moaște, le-a spălat cu aghiasmă și le-a așezat într-o firidă din altarul bisericii ruinate. La căpătâiul lor a aprins o candelă. Acum erau la loc sfânt, un loc în care orice călugăr și-ar fi dorit să fie. Maica Macaria le-a învelit în odoruri și rugăciuni. Își aflase un tovarăș, plinise o iubire. În noaptea ce a urmat, a căzut într-un somn greu și a avut un vis. Se făcea că sfântul stătea în biserică, ținând în mână propria icoană. S-a apropiat de ea și i-a spus simplu: "Îți mulțumesc mult! Mă numesc Efrem!"
Apoi zilele au reînceput să se scurgă la fel ca înainte. Egale, line, fără număr. Din când în când, maica Macaria trecea pe la vechea biserică pentru a se închina cuviosului și pentru a-i atinge sfintele moaște. Erau singura dovadă că toate prin câte tre­cuse, vedeniile, vocile, nu fuseseră doar în mintea ei, nu erau doar o amăgire, că nu căzuse pradă du­hurilor necurate, așa cum se întâmplă, adesea, cu pust­nicii.
Apoi, încet, fără să prindă de veste, îndoiala i-a mușcat din suflet. Dar dacă? A fost îndeajuns să lase șarpele întrebării să-i cuprindă o clipă inima, ca gându­rile să-i năvălească în minte și să înceapă să-i roadă din pacea agonisită. Din clipa aceea nu a mai avut liniște. Până într-o zi când, dorind să închidă ușa bisericii, a auzit în ea trei bătăi. Clare, distincte, ca și cum o mână pur­tând mătănii de chihlimbar lo­vea în ea. Deși nu a văzut pe nimeni, a fost încre­din­țată că Sfântul Efrem s-a întors. A intrat în bise­rică, a aprins o lumânare și, în timp ce se ruga, o mi­reasmă dum­nezeiască s-a răspân­dit din sfintele moaște, iar inima i-a fost năpădită de o bucurie cum nu mai trăise niciodată. Harul i-a luat toate îndoie­lile, i-a spălat toată întristarea. Se simțea ca în rai, fericită și, în același timp, nevrednică de ma­rea taină care i se descoperise. De atunci, drumul ei prin viață s-a împletit cu al Sfântului Efrem. Au mers pe el mâ­nă în mână, frate și soră în Hris­tos, el în cer, iar ea pe pământ, primindu-i vedeniile, ascultându-i glasul în inimă. Așa au ajuns să se cunoască foarte bine.

Vedenia cu martiriul Sfântului Efrem

Cine ești tu, omule al lui Dumnezeu? Și ce ai pătimit în viață? Stătea singură printre ruinele vechii mânăstiri, rugându-se, frământându-se. Din clipa în care îi văzuse moaștele, presimțise că omul acela, al cărui trup miro­sea a trandafiri după ce stătuse în pământ sute de ani, avu­sese un destin tragic. Tragic și măreț. Inima ei de femeie simțea asta și, une­ori, în liniștea nopții, se chir­cea la gândul suferințelor prin care trecuse Efrem. Nu știa nimic despre el și, to­tuși, știa totul. Îl cunoștea bine, căci îl văzuse față către față, îi auzise glasul. Dar ar fi vrut să afle mai mult, să se cunoască așa cum se știu prietenii din copilărie, care-și împart de mici necazurile și tristețile. Ar fi vrut să străpungă cele cinci veacuri care-i despărțeau. Să fie acolo la moartea lui, alinân­du-l cu rugăciuni.
În cele din urmă, maica Macaria a aflat totul, dar a trebuit să aștepte ani de zile. Ani de rugăciuni stărui­toare. Între timp, alături de ea au venit ucenice. Odată cu închegarea unei obști monahale, au ridicat și bise­rică, și chilii, tot la sfatul sfântului, care le apărea când și când pentru a le povățui. Dar sfârșitul lui rămăsese încă învăluit în mister. Până într-o noapte, când maica Maca­ria a avut o altă vedenie. În chilie i-a apărut un călugăr slab, cu față ascetică și haine ponosite, a cărui prezență i-a adus în inimă o bucurie adâncă. Monahul s-a aplecat spre urechea ei și i-a spus: "Sfântul Efrem și-a săvârșit viața ucis de turci la 5 mai 1426, la 9 dimineața". I-a re­petat aceste cuvinte de șapte ori și apoi a dis­părut fără urmă.
A doua zi, ea le-a spus celorlalte viețui­toa­re despre descoperire, iar în noaptea următoare una dintre călu­gărițele ei a avut o altă vedenie. Ca prin minune, i s-a arătat ceea ce se petrecuse în urmă cu cinci vea­curi, în acea dimineață de 5 mai. L-a văzut aievea pe Sfân­tul Efrem răstignit de un copac, cu capul în jos. Totul era real, părea că poate să-l atingă cu mâna. Trupul îi era plin de sânge și desfigurat de la nenumăratele chinuri la care-l supuseseră tur­cii. Din loc în loc avea înfipte în carne piroane groase. Era conștient și se ruga cu glas tare. La un moment dat, unul dintre călăi a luat un lemn aprins și i l-a înfipt în burtă. Sfântul a amuțit de durere, iar turcii au crezut că a murit, așa că l-au dat jos din copac, dar au conti­nuat să-l lovească. S-a stins în cele din urmă, cu nume­le lui Iisus pe buze, rugându-se pentru asupritorii săi. Trupul mutilat i-a fost găsit mai apoi de câțiva țărani greci care l-au îngropat cu evla­vie, iar moaștele sale au așteptat cinci sute de ani pen­tru ca să poată fi descoperite de maica Macaria Desipri.
Cu această vedenie, misterul morții sfântului era dezlegat. Nu numai că știau cine este, dar, foarte im­por­tant, știau acum în ce fel murise. În ortodoxie, o ast­fel de moarte presupune și canonizarea oficială din partea bisericii. Pentru celelalte categorii de sfinți sunt necesare mai multe condiții, printre care și săvârșirea minunilor, dar pentru mucenici e de ajuns moartea lor, ca suprem miracol al mărturisirii lui Hristos cu prețul vieții.
Dar Sfântul Efrem nu s-a oprit aici. Din acel aprilie 1966, când le-a descoperit maicilor martiriul său, el s-a arătat de mai multe ori. De fiecare dată le dezvăluia călugărițelor un alt crâmpei din viața sa. Înșiruind toa­te aceste vedenii maicile au putut să o reconstituie în întregime.
Iată ce știm acum - s-a născut pe 14 septembrie 1384 în orașul Trikala și a primit la botez numele de Constantin. A rămas orfan de tată de mic copil și a cres­cut în sărăcie împreună cu ceilalți șase frați ai săi. La 14 ani a intrat în obștea Mânăstirii Bunavestire din Atica unde a viețuit timp de 27 de ani. Mânăstirea sa a fost distrusă de turci în anul 1424, iar părinții omo­râți, dar Sfântul Efrem nu a pierit atunci pentru că vie­țuia ca pustnic într-o peșteră, iar otomanii nu l-au gă­sit. A fost prins însă pe 14 septembrie, chiar în ziua sa de naștere, când împlinea 41 de ani. De atunci și până pe 5 mai a fost torturat timp de opt luni, pentru a se lepăda de credința în Hristos, dar el nu s-a frânt. Chi­nurile sale au culminat prin răstignirea sa pe 5 mai, zi în care și-a dat și sufletul în mâinile Mântui­torului.

Dragostea care se revarsă

Suntem la Nea Makri, mânăstirea înființată de mai­ca Macaria pe locul în care Sfântul Efrem a pătimit moarte mucenicească. Câțiva oameni vin la priveghe­rea de noapte, aducând cu ei un parali­tic. De mult timp nu se mai ridicase din patul în care zăcea, iar medicii nu-i mai dădeau nicio șan­să. Slujba începe în întune­ricul din biserică stră­puns doar de lumina plăpândă a lumânărilor. Mai­cile psalmodiază în liniște, dar glasul lor lin e între­rupt de vocea bolnavului care se roagă cu glas tare: "Iartă-mă Sfântul meu Efrem, e vina mea. Su­făr pentru păcatele mele, ai milă și redă-mi să­nă­tatea." Măicuțele îi spun să se roage în gând, dar bietul om, prăbușit sub povara suferinței, con­ti­nuă să strige în biserică: "Sfinte al lui Dumnezeu, fie-ți milă de copiii mei!". Biruite de credința lui, maicile încep să plângă și să se roage pentru tămă­duirea lui. Biserica se unește într-o singură rugă­ciune. La sfârșitul prive­ghe­rii se formează un cor­te­giu pentru a merge la mor­mântul Sfântului Efrem. Paraliticul continuă să strige înăbușit, când, deodată, fără ca nimeni să se aștepte, se ri­dică în picioare și aleargă spre mormânt. A petre­cut acolo restul nopții, prăbușit sub bucuria neaș­tep­­tată, mulțumindu-i sfântului. De atunci, locui­torii din apropierea mânăstirii îl vedeau mereu intrând în bo­degi și cafenele, vorbind cu oricine, doar pentru a-i povesti vindecarea sa minunată.
O altă minune s-a petrecut în anul 1974, când în Grecia s-a desfășurat o mare mobilizare mili­tară. La câteva zile după ea, un credincios care fusese vindecat miraculos de Sfântul Efrem a fost trezit din somn de acesta. Marele mucenic l-a bă­tut insistent pe umăr și i-a spus: "Scoală-te repede și mergi în casa vecină! Cineva este pe moarte!" Omul nostru a crezut că e un simplu vis și s-a cul­cat liniștit mai departe. Dar faptul s-a repetat și, a doua oară, sfântul a fost mai energic. L-a trezit din nou pe credincios și l-a mustrat aspru: "De ce n-ai făcut ce ți-am spus? Cineva e pe moarte!". Și a dispărut. Încre­dințat că de data aceasta nu e un simplu vis, creștinul s-a ridicat din pat și a mers la casa vecină. A bătut la ușă, dar nu a răspuns nimeni. În cele din urmă și-a luat inima în dinți și a sunat la poliție. Când oamenii legii au spart ușa, au găsit în casă o femeie în agonie. Își tăiase venele pentru că soțul ei fusese mobilizat în armată.
Din acei ani, minunile săvârșite de Sfântul Efrem la Mânăstirea Nea Makri s-au ținut lanț. Iubirea pe care el i-a purtat-o lui Hristos din copilărie nu putea rămâne înlănțuită. Inima sa, frăgezită de chinuri, a fost mereu alături de cei care suferă, iar roadele acestei revărsări au umplut lumea. Biserica a recunoscut sfin­țenia sa în anul 2011, când l-a canonizat oficial. Ziua sa de pome­nire este pe 5 mai, dată la care Sfântul Efrem s-a năs­cut în Împărăția Cerurilor.