Povești din mai multe veri

Otilia Teposu
Clopotele lui Vilmoș

În copilăria mea, vara venea întotdeauna la timpul potrivit, dar oarecum pe nesimțite. Fără să-mi dau sea­ma că vremea a trecut, mă trezeam mereu în plină căl­dură dogoritoare. Doar de trei ori am știut și simțit sigur momentul în care chiar venea vara. De trei ori, în trei ani aflați la ceva distanță unul de altul.
Prima dată, vara a venit într-o dimineață, adusă de clopotul pe care-l purta la gât țapul Vilmoș. Era un clopot special, pe care numai un țap ca lumea putea să-l aibă. Adică un țap care știa să-și poarte caprele prin cele mai bune locuri de păscut. Clopotul lui Vilmoș fusese făcut special, "la comandă", de către bătrânul Fantarizu, care se pricepea la toate și avea acasă fierărie cu foale. Era un clopot mare, care cânta pe mai multe voci, căci în loc de limbă, avea un alt clopot mai mic, ce suna mai subțirel. Iar clopotul acesta și mai mic avea în el un alt clopoțel în loc de limbă, care cânta și mai subțire. Și tot așa, erau câteva clopote din ce în ce mai mici, băgate unul în altul, până când șirul se încheia cu unul cât unghia mea de mare, care, atunci când îl mișcai, scotea un zgomot cris­talin, foarte vesel. În felul acesta, clopotul lui Vilmoș era de fapt o orchestră întreagă de clopoței, care răsunau diferit, și mai gros, și mai subțire, după cum țapul își scutura gâtul.
Țapul Vilmoș conducea turma de capre de care avea grijă Feri, un băiat ce-și făcea drum intenționat prin fața curții noastre, ca să mă dea gata cu tot felul de circării. Stătea în mâini, se dădea peste cap dintr-o sin­gură mișcare, stătea într-un picior cu ochii închiși, până numărai la o sută. Dar cel mai mult îmi plăcea când șuiera ascuțit, cu două degete băgate în gură, de amuțeau toate păsările din copaci, speriate pentru o vreme, ca să înceapă apoi să cânte și mai asur­zitor. În dimineața aceea de care vă povestesc, atunci când am auzit clo­potul lui Vilmoș, am știut sigur că începe vara, căci numai vara se au­zeau muzici așa de minunate, când trecea turma de capre pe ulița Bunii, și numai vara părea că și soarele juca pe cer, măreț, de bucurie.

Calendar cu mama

A doua oară, vara a venit în ziua în care mama m-a învățat calendarul. Dar nu calendarul acela pe care Buna îl avea prins în perete cu piuneze, pe care avea trecute lunile și zilele anu­lui, însemnate cu cruci roșii și albastre.
În calendarul mamii erau alte înșiruiri și alte reguli. Mai întâi era vremea săpatului "de-al doilea", când luna era desenată ca un covrig, ca să se facă bine toate din grădină, apoi era vremea udatului, dacă era seceta prea mare. După asta venea ziua aracilor, când fiecare tufă de fasole primea un arac de fag ori alun, drept sprijin, ca să se poată înălța către soare și să-și întindă păstăile la lumină. Încăpeau acolo, în calendarul mamii, și vremea cositului și a fânului, aducerea urdei și a cașului de la stână, zugrăveala proas­pătă, din fiecare anotimp cald, umplerea salte­lelor cu iarbă uscată de târsă, mirosind a vânt, "culcatul" cepei, adică aplecarea frunzelor ei că­tre pământ, pentru ca să crească mai bine tulpina și să nu fie prea usturoaie. Multe încăpeau în calendarul mamii, parcă nu le mai țin minte pe toate, dar știu că în ziua aceea de care vreau să vorbesc acum, ziua în care a început o vară, m-a așezat pe un scaun lângă ea, în pridvorul însorit, și mi-a expli­cat că și vara, ca și celelalte anotimpuri, are sărbătorile ei. Acestea încep de la sfinții friguroși, pe care-i cheamă Benedec, Bonifaciu și Pongraț, când zilele sunt încă mai mult ale primăverii, trec de sfânta Margareta cea udă­cioasă, care-i sărbătorită la începutul lunii cireșelor și care atrage, după ea, patruzeci de zile de ploaie, dacă de ziua ei cade și numai o picătură de apă din cer. Și se duce apoi vara hăt, încolo, până către sfântul Martin, care e oarecum primul din sfinții de toamnă. "Uite, vezi, acum e vară, vară!", mi-a zis mama atunci, și eu am știut că e așa, căci credeam în vorbele ei și-n lumina aceea grea, gălbuie, ca mierea unchiașului Pavel, scursă din fagurii așezați pe o farfurie în fața mea.

Regele grădinii

A treia oară, vara a venit cu o mare durere. Tot di­mineața. Adusă de trei bărbați care, după ce s-au certat cum să înceapă și cum să facă și cum să dreagă, au tăiat cu o drujbă cireșul care făcea cireșe negre, mici, cu gust amărui. Cel mai mare și cel mai bătrân copac din mij­locul grădinii. Regele ei, pe care l-au încărcat iute spre seară într-un camion și l-au dus undeva la oraș. Toată primăvara au venit la Buna și au cerut copacul și ea n-a vrut să-l dea, căci era pus acolo de bunicul ei. De câte ori îi vedeam, îmi îngheța inima, căci nu voiam să plece cireșul din curtea noastră. Avea niște crengi aplecate până aproape de pământ, răsucite oarecum ciudat, și acolo era locul meu de joacă. Cetatea din care nimeni nu mă scotea, decât dacă voiam eu, căci eram acoperită de frunzișul lui des. Cuibul în care îmi ascundeam pietricelele colorate, lemnișoarele și păpușile de lut galben. Pentru câțiva lei, vecinii și-au vândut toți co­pacii din grădini, nucii, mai ales, și cireșii. Bandiții aceia erau perseverenți, aveau răbdare și veneau mereu să ceară cireșul nostru, care era cel mai mare din câți existau prin sat și din câți am văzut eu vreodată. Cireșul cireșilor de pretutindeni. În vara aceea, cred că Buna s-a simțit dintr-o dată prea bătrână. Nu știu ce a apu­cat-o, nu știu ce-a crezut, dar s-a lăsat și ea amăgită de negustorii de copaci. N-am să înțeleg niciodată și n-am să iert ziua în care aceștia au apărut pentru ultima oară în curtea noastră, după ce, mai în primăvară, luaseră și nucul cel bătrân. Când am înțeles ce urmează să se în­tâmple, n-am mai putut să stau acasă. Am fugit în pădure și de acolo, de pe deal, am văzut cum încep mai întâi să-i tremure frunzele cireșului drag, mai tare decât ale copacilor din jur, mângâiați de vânt, apoi din ce în ce mai tare, până când s-a aplecat încet pe o parte și, cu un vaiet prelung, s-a întins în iarbă. Am rămas mută, multă vreme după asta. O veșnicie mi s-a părut că a trecut până să pot vorbi. Și astăzi se întâmplă să-mi vină în minte ziua aceea și să tac ceasuri întregi. Văzută de de­parte, de acolo, din pădure, de unde eram, grădina noastră era ca o rană. În mintea mea, e la fel și acum. Dintr-o dată, casa Bunii părea mică și urâtă, iar golul din spatele ei, uriaș. Drept consolare, Buna m-a trimis să culeg cireșele coapte rămase pe crengile căzute la pământ, crengi pe care bandiții le-au lăsat împrăștiate prin iarbă. Nu mai aveau niciun gust cireșele acelea. Poate pentru că erau deja prea răscoapte de soarele cald ori poate pentru că nu mai trecea prin ele sângele cire­șului. Cine știe? Așa a început ultima vară din copilăria mea. Gustul cireșelor negre, pe care-l simțeai multă vreme în cerul gurii după ce le mâncai, nu seamănă cu nimic din ceea ce aș putea să mănânc azi, oricât am încercat să-l regăsesc. A rămas doar în amintire, odată cu siropul lor dulce-amărui, cu care-mi desenam pe obraz bucuria nepăsării.
Au mai fost și alte veri în viața mea, unele care-au trecut vertiginos, fără să-mi dau seama, ca o ploaie iute, mirosind a iarbă cosită. Altele, care s-au lăsat îndelung aștep­tate și n-au mai venit și s-au risipit direct în lumina coaptă a lui septembrie. Au fost veri cu ploi nesfârșite ori arse de soarele dogoritor, veri de cum­plită singurătate, în care parcă nici păsările nu mai cântau, dar au fost și veri care n-au mai trecut și mă încăl­zesc și acum sub soarele lor diafan. Uneori, anotimpurile mai trec pe lângă mine fără să le pot descifra. Cred că e primăvară, când deja pomii ard de rod, și simt vara, când ea a trecut demult. Dar amin­tirea verilor din viața mea e atât de plină, atât de puternică, încât îmi ajunge până la sfâr­șit.

Cârligele de general

Câteodată, mai venea și câte o zi din acelea în care trebuia să-mi ascund cum puteam supărarea, ce n-avea niciun motiv. Era așa, cumva, ca o tristețe, un fel de părere de rău, o stare nelămurită, care mă încerca de câteva ori pe an, mai ales atunci când din cauza căldurii prea mari, aerul părea de leșie. Nu-mi venea să fac ni­mic, nu-mi plăcea să văd pe nimeni și, chiar dacă aș fi vrut să vorbesc cu cineva, nu s-ar fi auzit niciun sunet. Deschideam și închideam gura ca peștii aceia mari, tăcuți, care trec ca niște umbre amenințătoare dintr-un capăt în altul al mării. Aveam câteva metode ca să scap de starea aceea fără nume. Mai întâi, mă ascundeam prin locuri întunecoase și răcoroase, în care stăteam o vreme, pe sub copacii bătrâni din capătul grădinii, ori treceam puntea peste Valea Albă și mă așezam pe pie­trele mari, ca să mă răcorească șuierul apei. Dacă nici așa nu scăpam și ochii-mi erau tot galeși, după cum zicea Buna când mă vedea așa și mă doftorea cu câte-un dop din băuturile ei cu ierburi, mai aveam o soluție. Mă făceam general, adică îmi agățam de haine, oriunde aveam cât de cât un loc potrivit, cârligele colorate cu care Buna prindea rufele, pe sfoara dintre meri. Cârli­gele acelea țineau locul medaliilor cucerite în tot felul de lupte, întreceri și bătălii, pe care mi le imaginam în ținuturi aflate cât mai departe de casa și de curtea noas­tră. Asta sigur mă făcea să uit de toate supărările, căci drumul până la locul bătăliei era lung tare și erau multe piedici până ajungeam acolo. Cele mai grele și aproape de netrecut erau curcanul lui Nela și gâștele lui Mikloș-baci. Trebuia să le pândesc și să trec pe uliță doar atunci când erau plecate la plimbare, ori când dormitau la umbra brusturilor cu frunze late. Sigur că mai aveam și metoda de-a trece ca vântul printre ele, dar ultima fugă nu m-a ajutat, m-am împiedicat și n-a ieșit bine până la urmă. Așa că asta era doar o soluție de forță majoră. Prin atâtea treceam, că nici cu gândul nu gândeai, dar­mite să mai și povestești! Poate numai unchiașul Andriș să mă fi întrecut în poveștile despre războaie, dar el avea de unde să știe așa de multe, căci a trăit de-adevă­ratelea amândouă "bătăile cele mari", pe când eu inven­tam și mințeam de stăteau și alunii drepți în fața mea, dacă era nevoie. Încercam să nu mă las mai prejos decât unchiașul care, după ce s-a pensionat și petrecea verile la Buna mea, care era sora lui mai mare, umbla, câteo­dată, cu o caschetă de soldat pe cap, "ca să-și aducă aminte de când a fost viteaz", zicea el. Eu îmi luam șapca de iarnă a tatii, cu apărătoare pentru urechi, de care-mi prindeam două, trei cârlige de general, îl luam pe unchiaș de mână și porneam amândoi la asalt printre pomii bătrâni din grădină, la umbra cărora ne odih­neam, apoi, ca cei mai bravi soldați.

Trenul răniților

Avea unchiașul Andriș multe de povestit din răz­boaiele lui. Era chel în vârful capului rotund ca o bilă și mândru tare de urma proiectilului care-i atinsese, ușor, fruntea. De pe front, a venit cu meseria de croitor și cu o caschetă verzuie, în care-și ținea acele și ațele cu care cosea toată vara, cât stătea la Buna. Întorcea paltoane și haine de iarnă, adică le desfăcea, le spăla și le cosea înapoi, punând dosul materialului pe față, ca să arate mai nou. Transforma vestoanele bărbătești în veste pen­tru nepoți. Din fustele mătușilor ieșeau pantaloni scurți, iar dacă erau înflorate, cu siguranță erau bune de-o pe­re­che de șpilhozni, pantalonașii aceia bufanți, cu pieptar și breteluțe cu fodore, uniforma generală de vară, pentru toată ceata de copii din vremurile acelea. Era cam mili­tăros unchiașul Andriș și, din când în când, se-apuca să cânte cântece de răz­boi, într-o limbă străină, căci ajunsese cu frontul până departe tare. Era cam mili­tăros și cu noi, și nu știu cum făcea, dar până la urmă toate hainele pe care le cosea semănau cu niște tunici mili­tare, ce stăteau țepene și scorțoase pe om. Ne învăța poezii și cântece în lim­ba aceea străină, nici azi nu știu ce cân­tam și ce spuneam, dar el se amuza teribil când ne auzea. Poveștile lui ne țineau vara mai pe lângă casă, căci nu se mai terminau, și el era tare bun po­vestitor. Le întrerupea exact când era situația mai critică și dușmanii mai aproape de victorie. Urma șantajul cu somnul de amiază și mâncatul supei de legume ori de salată și-abia apoi, după ce erau în­deplinite "misiunile" acestea, abia apoi aflam sfârșitul poveștilor lui. Astăzi știu sigur că cele mai multe din­tre ele au fost inventate de dragul nos­tru, atunci însă trăiam sub frenezia în­tâmplărilor povestite de el. Multe au fost aventurile vitejești la care ne-a fă­cut părtași. Dar dintre toate, povestea trenului cu răniți m-a fascinat mereu și-l rugam s-o repete iar și iar.
În ultimul an de război, ne spunea unchiașul, a ajuns să lupte undeva prin Austria. A fost rănit, și la sfârșitul unei bătălii, toți răniții au fost urcați într-un tren și aștep­tau să fie duși mai aproape de casă, în spitale făcute în niște corturi mari. Dar trenul lor s-a oprit într-o gară, nu mai știa unchiașul cum se nu­mea, și-au așteptat acolo, fără să știe de ce, două zile și două nopți, până când au putut pleca mai departe. În timpul acesta, din țară a sosit un alt tren cu soldați, care mergeau spre linia frontului. Toți erau foarte tineri, niște copii, cărora nici mustața nu le cres­cuse încă bine. N-au avut niciunii voie să coboare din trenuri, dar atât cât au stat în gara aceea, și-au strigat de la geamuri una, alta, au aflat știri din țară și-au înțeles că răz­boiul e pe sfârșite, din moment ce copiii aceia fuseseră transformați în soldați. Răniții din tre­nul care venea de pe front plângeau de mila celor care le luau locul, știind ce-i așteaptă. Și-atunci, chiar dacă unii erau în mari suferințe, în mari dureri și chi­nuri, s-au înțeles ca de dragul acelor tineri, să cânte ceva, atunci când trenul lor va pleca din gară. Să le cânte lor, copiilor, ca să nu se simtă așa de spe­riați și de singuri, în clipele acelea dinaintea intrării lor în război, în primul răz­boi al vieții lor proaspete. Și-au în­ceput, într-adevăr, să cânte, atunci când trenul tine­rilor a por­nit să se miște, încet, pe șine. Cân­tau din toate va­goanele și de pe toate platfor­mele în care erau în­cărcați, și care nu puteau să cânte își fluturau batistele ori cascheta. Cântau cu toate puterile pe care le mai aveau, ca să le ure­ze curaj celor ce ple­cau, și-n cântecul lor era încordare și milă, dar și bucurie, oarecum, că ei, totuși, au scăpat din mă­cel. De câte ori ajungea cu povestea aici, unchiașul Andriș făcea o pauză mai mare, pe care noi am învățat să i-o res­pectăm. Își dre­gea mai întâi glasul, care parcă i se în­muia brusc, apoi, în tăcerea pe care o păstram, vorbele lui urmau ca un cântec neterminat. Două lucruri s-au petrecut în același timp, ne spunea unchiașul, cu voce din ce în ce mai obosită, două lu­cruri pe care n-avea cum să le uite nicio­dată. În aceeași fracțiune de secundă, unchiașul a văzut, mai întâi, pentru ulti­ma oară în viața aceasta, la geamul tre­nului cu tineri, figura fratelui său lăsat acasă, căci de-abia împlinise șaptespre­zece ani. Au stat două zile în același loc, fără să-și dea seama! Și-n mo­mentul în care chipul fratelui se ștergea în viteza tot mai mare a trenului, n-a mai apucat decât să-i strige numele, cu glas sfâșiat, și să ridice batista. Iar ceea ce l-a uimit mai tare, și nu-și poate explica nicicum, e faptul că și răniții grav, și infirmii, cei aproape morți de dureri, și mulți fără mâini sau picioare cântau me­lodia aceea înălță­toare, în timp ce deasupra trupurilor întinse pe tărgi, pluteau, mișcate de vânt, batiste și căști de soldați pe care nimeni nu le ținea în mâini. "Inima lor mare și omenia a făcut minunea a­ceas­­ta", spunea la final unchiașul. Dumnezeu însuși s-a milostivit de mila lor pentru viața acelor co­pii arun­cați în vâltorile morții.

Nunta licuricilor

Între verile mele mai este una pe care o țin mereu în ramă.
Aș putea să povestesc zile în șir despre puterea și timpul dra­gostei adevărate, care mie mi-au fost dez­văluite într-o noapte de august. Sunt și acum convinsă că pentru toate este un timp, o clipă anume, pe care nu trebuie să le anticipezi și nici să le întârzii, că nu trebuie să grăbești coacerea mărului, pârguirea lui, dacă vrei să nu-i pierzi dulceața. Aminti­rile scapă printre degete ca un abur molatec, dar poves­tea pe care vreau să v-o spun va sta mereu sub semnul magic al unei nopți de august în care, mergând pe jos spre un sat din vârful muntelui, am întâlnit o nuntă, o nuntă ciu­dată și misterioasă, o nuntă a licu­ricilor. Dea­luri întregi erau pline cu sute și mii de lumi­nițe care pâl­pâiau sincopat, în noaptea caldă de vară, chemându-se unele pe altele, prin cine știe ce semne stranii. Ghicin­du-se și alegându-se, ca-ntr-un dans pen­tru inițiați, după legi misterioase. Nu mai văzusem nicio­dată așa ceva. Dealurile parcă luaseră foc și ne-am oprit tăcuți, eu și cel care urma să fie bărbatul meu, ne-am oprit muți de uimire, ținându-ne de mână, sub cerul în care alte lu­mini le răspundeau celor de jos, coborând ca un văl peste noi. Așa a început prima mea dragoste. Și faptul că ea a fost fericită, până la urmă, mă face să pot spune acuma, fără teama de ridicol, că nunta licu­ri­cilor la care eram spectatori a izvorât tocmai din bucu­ria noastră. Din fericirea că ne-am întâlnit, că ne-am cunoscut și că trăim în același timp, că avem gânduri asemănătoare, că putem visa la aceleași lucruri. Băr­ba­tul meu a adunat un pumn de licurici și mi i-a dat în brațe, făcându-mă regina lui.
Amintirile acelei clipe luminează peste ani, întocmai ca licuricii aceia, adunați cu mare grijă în căușul pal­melor, lumini însuflețite, cu care am fost eu încununată atunci, în noaptea aceea magică din vara vieții mele.

(Reproduceri după picturi de Viorel Mărginean)