Cum a descoperit liniștea mânăstirii, monahul Caliopi, iconar la Schitul Orlat din Mărginimea Sibiului

Sorin Preda
De pază la îngeri și chipuri de sfinți

- Pe părintele Caliopi îl găsești făcând mereu ceva. Lucrează temeinic, pe îndelete, fără să se uite la ceas. Lucrează ca orice iconar adevărat, cu eternitatea. Grăbit devine doar când îl chemi să-ți dea o mână de ajutor. Nu refuză nicio comandă, gata oricând să picteze un iconostas sau o cupolă de biserică, pentru a se retrage, apoi, liniștit, în colțul său de rugăciune de la Orlat - un schit cald și primitor, aruncat dumnezeiește la marginea pădurii Cândrel, dincolo de Mărginimea Sibiului și pajiștile idilice din preajmă -

Dacă nu l-ai cunoaște mai bine, ai zice că părintele Caliopi e un monah neobișnuit, fără liniște și astâmpăr. Mereu e în mișcare. Citește, se bucură de armoniile mu­zicii psaltice sau pictează, căutân­du-și în permanență locul, fie la vernisajul unei importante expoziții bucureștene, fie departe de lume, în refugiul unei colibe de sihastru din Munții Rarău, unde obișnuiește să se roage așa cum știe el mai bine - în linii suave și nuanțe de culori. Cu vârful penelului înmuiat în vop­seluri, mângâie toată ziua figuri de îngeri și sfinți. Atâta face, doar mângâie și scoate la lumină gesturi, chipuri și înfățișări, fără a avea vreo clipă pretenția de a fi creator sau artist plastic. El e numai slujitor și paznic la icoane. E trezorier al unor chipuri senine și transfigurate de bunătate, asemenea marilor du­hovnici și monahi, pe care părintele a avut privilegiul de a-i cunoaște de aproape: Cleopa, Paisie, Sofian, Stăniloae, Anania, Visarion.

Miracolul vindecării, la icoana Maicii Domnului de la Nicula

În chilia lui ca o găoace, de la Orlat, părintele se bucură în fiecare zi și se minunează de tot ce vede. Se bucură ca un copil, ca un om născut a doua oară, așa cum s-a și întâmplat la modul cel mai concret după 1990, când a supraviețuit unui accident groaznic de mașină, în drum spre șantierul pe care lucra ca inginer. Nimeni nu-i dădea nicio șansă de vindecare, dar Dum­ne­zeu a vrut altfel și l-a salvat, nu fără a-l scuti să trea­că prin calvarul a șase luni ce l-au țintuit nemișcat la pat, în dureri și insomnii atât de cumplite, încât, la un moment dat, ajunsese să-și dorească moartea, să o cau­te chiar, înghițind într-o clipă de rătăcire o cutie în­treagă de Diazepam. "Ajunsesem o legumă", își amin­tește părintele. "La 42 de ani, eram un decrepit, o umbră, un moșneag fără vârstă, un om posac și părăsit de toți prietenii, de toți colegii de ser­viciu... Când a venit să mă vadă, fiica mea a rămas împie­trită și fără glas în mijlocul camerei. Vă­zându-mă cum arăt, s-a speriat atât de tare, încât nu a mai stat nicio clipă pe gânduri și m-a suit în mașină, pentru a se opri di­rect la poarta Mânăstirii Nicula. M-a lăsat aco­lo, ca o ultimă speranță, spunân­du-i sta­re­țului Visarion, cu lacrimi în ochi, doar atât: «Pe tata numai Dumnezeu poate să-l mai vindece». S-a urcat apoi în mașină și a plecat. Nici «la revedere» nu și-a luat de la mine, ca nu cumva să-i cad în genunchi și să o conving să mă ia de acolo. Multe aș avea de spus despre ezitările, îndoielile și chinurile sufletești ale acelor zile. De un lucru sunt absolut sigur - după numai pa­tru sfinte Masluri m-am pus pe picioare. Am început să mănânc, să prind puteri și să dorm fără Diazepam sau alt som­nifer, încât, în nu­mai două săptămâni, spre mira­rea tutu­ror, am lăsat cârjele și am reușit să urc singur, cu piciorul ușor târâș, cele 33 de trepte de la biserica cea mare, simțind un dor fierbinte de a mă închina la icoana Maicii Dom­nului de la Ni­cula și de a plânge la ea.
Nu știu cât timp am rămas în genunchi. Când am deschis ochii, era seară și părintele Visarion stătea lângă mine. Stătea parcă temându-se ca nu cumva să tul­bu­re în vreun fel momentul meu de pocăință. Atunci eu m-am apro­piat de el și l-am îmbrățișat, încercând în felul acesta să-i mulțumesc pentru tot ce făcuse pentru mine. El m-a primit ca pe un frate, s-a rugat la căpătâiul meu de om bolnav și tot el a dat poruncă să se coboare din altar, special pentru mine, icoana făcă­toare de minuni a Maicii Dom­nu­lui, care nu se coboară decât la mari hramuri și sărbători împără­tești. Când, după un timp, fiica mea a revenit să mă ia acasă, am refuzat să mai plec. Gândul călugăriei deja în­col­țise în minte. Un gând mic, asemenea grăuntelui de muș­tar. Un gând harnic și însoțit de un altul, la fel de puternic - gândul de a învăța meșteșugul icoane­lor, încurajat fiind și de un frate al părin­telui Visarion, pictor de mare talent și stu­dent la teologie, un­de­va, lângă Oradea. Alături de el, am învățat să privesc, să potrivesc desenul și să aleg culorile. Am învățat ce înseamnă să experimentezi singur forme și variante cromatice, așa cum am învățat taman la bătrânețe un lucru extrem de simplu și de important: să-ți placă tot ce faci. Să te bucuri împreună cu rodul mâinilor tale. Fără această bucurie, orice iconar ar fi asemenea unui zugrav ce se chinuie să traseze și să redea conturul Eter­nității, cu bidineaua."

Ursoaica și cei doi boboloși de la Sihăstria Rarăului

În găoacea lui de la schitul Orlat, părintele Caliopi se scoală în fiecare dimineață în raiul Munților Cindrel, admiră icoana care îl așteaptă neterminată pe șevalet și dă slavă lui Dumnezeu. Apoi iese în pajiștea de lângă biserică, privește în jur și cugetă, gândind cu puțin re­gret că așa frumoase și idilice cum sunt, poienile din Mărginime îi sunt ușor străine. Locul lui s-ar putea să fie, totuși, în altă parte - un loc încă neclar, imprecis și învăluit misterios în negura depărtării, un loc pe care înțeleptul stareț Visarion i l-a dat cu poruncă să-l caute. Să răscolească fără încetare drumuri și poteci de mun­te, mânăstiri de mare fală sau simple colibe de pustnici, până ce inima îi va spune să se oprească, să nu mai facă niciun pas în plus. "Nu știu de ce durează atât de mult această căutare", zice părintele. "Mă zbat în felul meu, umblu și urc până în vârful munților, la cele mai ascunse și neștiute schi­turi călugărești, mai fac o încercare și încă una, deși știu prea bine că, în adevăr, locurile mele de suflet sunt două - ori lân­­gă fiica mea care tră­iește în Australia, ori undeva în Rarău, într-o peșteră ascunsă chiar dea­supra Sihăstriei Ra­rău­lui. Acolo, într-o gro­tă mică și călduroasă, mă așteaptă poate și acum o prietenă de-a mea, o ursoaică. Era o namilă de doi metri, care avea doi boboloși (eu așa le zic la ursuleții ăia), niște ghemo­toace de blană, cărora le aruncam pâine adusă sub su­tană, de la mânăstire. La început, veneau tiptil, tiptil. Erau mititei... Luau o bucată de pâine și fugeau spe­riați imediat înapoi, în timp ce mămica lor mormăia în­grijorată, făcând botul ăla mare, de mi-ar fi cuprins capul lesne, ca pe o nucă, dacă voia și își punea mintea cu mine... În fine, după câteva întâlniri și mai multe pâini arun­cate mai de la distanță, ne-am împrie­tenit și am început să ne jucăm până pe la începutul verii, când au început boboloșii să crească și, în joaca lor, mi-au cam sfâșiat du­lama până la piele, obli­gându-mă de acum să țin distanța cuvenită și să-i alint cu privirea, de departe... Nu știu de ce, dar tot timpul am iubit anima­lele. Dumnezeu să mă ierte, dar parcă am iubit animalele mai mult decât pe oameni. Cu sentimentul ăsta am trăit încă din copi­lărie, când țin minte că tata, vânător pasio­nat, a venit acasă cu un cerb împușcat. Asta m-a terminat sufletește, m-a trau­matizat. Am început să plâng, să mă agit și, speriat, ca în poezia lui Labiș, l-am între­bat pe tata: «De ce l-ai omorât? Nu vezi cât e de frumos? Ce rău ți-a făcut?...». Ni­ciodată nu am putut înțelege plăcerea unui om de a vâna, de a ucide, de a lua o viață care nu-i aparține".

"Ce vrei să-ți spun? Ai o viață înainte. Găsește-ți-o!... Crede!"

Părintele Caliopi e mereu pregătit să zugrăvească cupole de biserici sau să migălească o nouă icoană. Stă gata de plecare, cu băgăjelul său de călător la înde­mână - o straiță în care poate să încapă ușor toată ave­rea lui: o cruce, o carte de rugăciune și mai multe tuburi de cu­lori. Oriunde și oricând îl chemi să înceapă o nouă lu­crare, el vine. Deși are deja o vârstă și puterile nu mai sunt cum erau odată, nu refuză pe nimeni, convins că cel care îi bate la ușa chiliei nu vine de la sine, ci e tri­mis de Dumnezeu. Asta i-a spus-o chiar marele mo­nah Ilie Cleopa, care, la plecare, a mai adăugat ceva im­portant și demn de atenție: să nu se oprească nicio clipă din drum. Să caute, să meargă, să înainteze. Se în­tâm­plă uneori ca drumul cel bun să fie însăși cău­tarea.
Deși avea mâna ruptă și era asaltat de pelerini veniți din cele mai îndepărtate colțuri ale țării, părintele Cle­opa l-a primit în chilie și i-a vorbit. "Era întins în pat", își amintește părintele Caliopi. "Obosit și abia trecut prin suferința unei operații grele, se străduia să surâdă, să fie vesel, încurajându-mă din priviri: «Hai frățioa­re... Curaj!». Drept să spun, în clipa aceea mi s-au tăiat picioarele și nu am mai știut ce să spun. Am rostit doar formula cuvenită monahilor în vârstă: «Binecuvântați, Sfinția voastră!"» și am tăcut, pentru ca părintele Cleopa să mă măsoare din cap până-n picioare și apoi să-mi spună galeș, apăsat, dar cu multă bunăvoință: «Ce vrei de la mine, măi?... Eu sunt un ghiuj bătrân. Ce vrei să-ți spun? Tu ai o viață înainte... Găsește-ți-o!... Crede!». În viața mea nu am auzit vorbe mai frumoase și mai profunde. Și acum mă gândesc cu emoție la spu­sa părintelui. Într-adevăr, sunt cuvinte care merită să te urmărească întreaga viață. Dumnezeu ne-a lăsat cu poruncă să regăsim în noi înșine adevărul Lui. Dum­nezeu ne-a dat viața, dar sensul acestei vieți trebuie să-l căutăm singuri... Altcumva, părintele Cleopa mi-a pă­rut că are o aură de martir deasupra capului. Se vedea că suferă și că abia mai făcea față unor oameni fără pic de milă, ce voiau să-l vadă, să pună mâna pe el, să-i ceară răspuns la cele mai banale și prostești întrebări". Deși a trecut ceva timp, amintirile dor și acum. Aminti­rea părintelui Cleopa, strâmtorat în permanență de cu­riozitatea lumii. Mereu și fără odihnă. Autocare în­tregi; puhoi de oameni, grăbiți și fără număr... În sinea lui, părintele ar fi vrut să lase totul, să fugă, să urce iarăși în munte, la pomii și oițele lui, la păsărele și căprioare. Locul lui nu mai era de mult la Sihăstria. Fă­cuse des­tule pentru mânăstire. Făcuse catedrala nouă, un alt corp de chilii. Făcuse trei sau patru alte mânăs­tiri, la care a și fost stareț. Acum voia să se împace definitiv cu Dumnezeu... Era bătrân. Era sătul de toate. Voia din nou liniștea muntelui. Voia din nou să fie un monah oarecare și să vorbească cu Dumnezeu în singu­rătate.
Deși n-ar vrea nicicum să se compare cu marele Cleopa, părintele Caliopi nutrește același dor - să urce, să scape de zarva lumii și să picteze cât e ziua de lungă, după tipicul exersat de atâtea ori pe schele, cu lumina soarelui proiectat pe perete și cu muzica psaltică susu­rând ușor la ureche, până ce, luat de efluviile mistice ale momentului, începe să cânte și el "Cuvine-se cu adevărat" sau "Bine ești tu cuvântat, Doamne". Cântă sin­gur și șoptit, în ritmul desenului și al culorii supra­puse pe alte trei nuanțe, pentru ca, la sfârșit, să adauge un strop de alb, când pasta celorlalte tonuri este încă umedă, anume să cuprindă și să redea strălucirea unui zâmbet de Măicuță Sfântă și înălțată biruitor deasupra oricărei tristeți sau veselii trecătoare.

*

Multe ar avea de povestit despre oamenii și minu­natele întâmplări din viața lui, dar părintele se oprește, de teama de a nu se trufi cumva și de a se lăuda cu ceea ce nu-i aparține, conștient fiind că, în spatele părului său alb și al vârstei înaintate, se ascunde un începător în ale credinței, un ucenic umil și cuminte, care visează cu o frumoasă naivitate la ziua în care se va înălța spre cupola bisericii, ușor și de la sine, renunțând la scări și trepiede, la schelele urâte și pline de var ale zugravu­lui de biserici. Fără zbor și inspirație, truda iconarului nu ar mai avea niciun sens. Fără emoție și înălțare mistică, icoana s-ar reduce doar la un joc banal de linii și combinații cromatice.
Nu oricine înțelege menirea iconarului. Nu oricine e născut să primească povara talentului. Odată, părin­tele a luat pe lângă sine un ucenic mai tânăr, dornic să învețe meșteșugul icoanei. La sfârșitul zilei, când a obo­sit și a pus penelul jos, ucenicul s-a apropiat sfios și a mărturisit că, urmărind atent tot ce făcuse părintele, a ajuns la concluzia că pentru a picta o icoană ar fi ne­voie cam de 1.430 de mișcări ale mâinii; 1.430 de reve­niri, de insistențe și de ridicări energice ale mâinii. Atâta înțelesese el. Atâta îi fusese dat să vadă. În loc să privească atent cum pregătește pânza, cum se aleg culorile și se realizează efectul de frotiu, de glasiu, de clar pe clar, ucenicul se oprise la ceea ce conta prea puțin - la încordarea mânii și la mecanica ei banală, nevăzând nimic din coregrafia sublimă a liniei ce își cau­tă necontenit forma, culoarea, adânca expresivitate a unui gest, a unei priviri, a unui surâs amar și resem­nat, de Maică îndurerată.