ANDI VASLUIANU - "Sunt Raci și Raci. Când unii dau înapoi, alții dau înainte"

Delia Hanzelik
Unde vă simțiți, cu adevărat, "acasă"?

- Ești născut sub constelația Racului, o zodie ai cărei nativi sunt foarte legați de familie și de casă, de un loc în care să se simtă feriți de lume și ocrotiți. De-a lungul vieții, ai avut sentimentul acesta că te simți, undeva, cu adevărat "acasă"?

- Nu vreau să dau vreun răspuns clișeistic, dar mi se pare că el este general valabil: te simți acasă acolo unde te simți bine. Dacă nu ți-e bine, nu te simți acasă. Nici nu-ți formezi o casă dacă nu ai sentimentul că-n locul ăla e "acasă". Pur și simplu, mă simt bine acolo unde sunt oameni, unde e familia. Cred că oricărui om îi este bine în familie, indiferent de zodie, că altfel n-ar mai sta acolo.

- Familia e o altă dominantă a zodiei tale. Racii sunt legați mai cu seamă de mamă, cu care dez­voltă o relație specială. Mai ții le­gă­tura cu familia? Nu te încurcă celebritatea? Vedetele nu prea au timp de părinți.

- Eu am avut o copilărie foarte frumoasă și foarte fericită, am avut amândoi părinții destul de aproape și, în același timp, mi-au creat și un soi de independență. Toată edu­ca­ția pe care am primit-o a fost în sen­sul ăsta, să stau bine pe pi­cioa­rele mele, și asta m-a bucurat. O să le mulțumesc mereu că mi-au în­lesnit astfel drumul în viață. Pri­vind retrospectiv, mi se pare ex­traordinar. Eu locuiesc singur de la 16 ani, dar nu-ți imagina că mi-au arătat ușa ori că m-au lăsat de capul meu. De fiecare dată când am avut nevoie, ei erau acolo, cum și azi, dacă am nevoie de ei, sunt prezenți.
Maică-mea e o fire extrem de optimistă și, cumva, de la ea am căpătat și eu optimism, la început prin mimetism și pe urmă a devenit al meu. Taică-meu e o fire mai analitică și, cumva, în mine se împletesc aceste două caracteristici. Am adăugat și o caracteristică personală la cele "furate" de la părinți: sensibilitate. Multă! De multe ori mă dor multe sau mă fericesc multe. Sunt un senzor destul de puternic pentru stările celor din jur și asta mă face să-i simt îndeaproape. Mai cu seamă pe cei din familie. Dar sensibilitatea asta, une­ori, în exces, cred că m-a ajutat mult și în meserie. Este o calitate înnăscută, pe care aș numi-o, de fapt, em­patie. Bănuiesc că se datorează tot zodiei, hiper­sen­si­bilitatea și empatia sunt caracteristice Racilor. Ori­cum, în general, noi, Racii, avem tendința de a interio­riza rapid, mergem mai mult pe senzorial decât pe analitic, dar în mine, datorită tatălui, s-a dezvoltat și o latură analitică. Și mi-a fost de folos în timp. Trebuie să ai și logică în viață, nu poți trăi doar suspinând. (Râde) În ce privește celebritatea, în România e așa o prostie și așa un neadevăr... Da, poate că sunt mai vizibil decât alții, dar nu pot să spun că sunt celebru și consider că e foarte greu să ajungi celebru.

- Cititorii în stele mai spun despre Raci un lucru frumos: că sunt cei mai iubitori părinți din câți există. De scurtă vreme ți s-a împlinit și ție acest vis. Ai devenit tată. Cum te simți în noul tău rol? E mai greu decât cele jucate pe scenă?

- De când s-a născut Maia, adi­că de două luni, mi s-au schimbat pri­oritățile. Sunt în perioada nop­ți­lor pierdute acum și sunt cât se poate de ancorat în concret, în imediat. Nu m-ai prins într-o dispoziție visă­toa­re, în care ți-aș putea învălui lucrurile într-o lumină idilică. N-am găsit încă timp să mă gândesc cum e în postura de părinte. Nu am apucat să privesc lu­cru­rile în perspectivă, pentru că asta mică mă obligă să fiu și mai prezent în rea­litatea imediată, să fiu atent la ce se în­tâmplă cu ea și la tot ce mișcă. Nu mai am perspectivă, singura mea pers­pec­tivă e ea. La asta se rezumă totul în pe­rioada asta, atât pen­tru mine, cât și pen­tru Laura, soția mea. Am momente când încerc să mă desprind, să privesc lucrurile un pic de la distanță. Atunci se fac simțite dragostea și tandrețea.

- Ești un tânăr actor apreciat și îndrăgit. Actoria, profesia ta, poate fi și ea înțeleasă ca un "aca­să"?

- Absolut. Da.

- În ce fel?

- În felul în care acțiunea sau meseria respectivă îți place și te simți confortabil s-o practici. Îți pot plăcea multe lucruri, dar nu ai confortul să le faci, nu? Mi-ar plă­cea să zbor, dar nu mă simt în lar­gul meu s-o fac. În schimb, actoria îmi place, pentru că îmi creează și acest confort. Are toate ingre­di­en­tele care mă li­niș­tesc și care-mi dau posibilitatea să a­pro­fundez ceea ce fac. Din același mo­tiv prefer să lu­crez cu oameni cu­noscuți, cu regizori cu care deja co­munic bine, ca să exis­te acea zonă de confort în care să mă simt liber. Să nu mai existe acea ten­siune, în încercarea de a crea o relație, să nu mai fie ne­voie să ne de­mons­trăm unul altuia că putem, că suntem creativi și așa mai departe. Cred că asta înseamnă acasă, să fii tu însuți. Că noi ne tot punem măști și as­cun­dem sau modificăm, de multe ori, ceea ce suntem. Și asta vine dintr-un disconfort, de fapt. Cu ceilalți sau cu noi înșine. E adevărat, trebuie să-ți placă ceea ce faci, iar la mine e ca o îndrăgostire de acel lucru. Când te în­drăgostești, începi să fii atent. Să vezi lucrurile mai îndea­proa­pe.

- Dar când te îndrăgostești de un om, cum este? Ceva atât de instabil și de trecător poate deveni un "acasă"?

- Întotdeauna am crezut că iubirea e un verb, o ac­țiune care transformă lucrurile. Nu e ceva letargic, să stăm și să ne uităm languros unul la celălalt. Nu, când iubesc, sunt în acțiune, fac ceva. Sentimentele sunt o rezultantă, înfloresc. Eu le ud, sunt atent, sunt în ac­țiune în jurul lor. Pleacă totul de la nevoia de a face, de a avea grijă, de a fi prezent, de a fi tandru, atent. Toate astea sunt iubire, până la urmă. Nu știu cum sunt alții, dar eu cred foarte tare în atenție. Și comunicarea re­zultă din modul în care îl percepi pe celălalt. Dacă te concentrezi nu­mai la ego-ul tău și la ce vrei tu să zici, s-a dus toată comunicarea.

- Mai există vreo zonă a vieții tale care intră în sentimentul de "aca­să"? Natura, pri­etenii, spor­tul, mu­zi­ca...

- Încă din copi­lărie, petreceam mult timp afară, cu prie­te­nii. Am și făcut sport foarte mult timp și, cumva, am fost mereu ocupat, dar dincolo de asta, eram mereu în­conjurat de amici, bă­team parcurile și lo­curile din spatele blo­cului, mult timp. Spor­tul mi-a creat disci­pli­nă, m-a format și mi-a dat confort personal. Am făcut lupte greco-romane, apoi fotbal și, de pe la 13 ani am fă­cut box, care mi-a plăcut cel mai mult. Petreceam foarte mult timp la antrenamente. Apoi, de când mă știu, am vrut să fac teatru. Toți pri­e­tenii și toată familia știau lucrul acesta. Și sunt fascinat de oameni. Sunt extrem de atras de tipologii umane con­tradictorii, îmi place să observ comportamente, re­acții, felul unora de a pune problema. Sunt curios, mă miră multe lucruri, mă interesează. Reușesc să dezvolt le­gături puternice. Am câțiva prieteni foarte buni, cu to­tul speciali, dar sunt mai mulți pe care-i consider pri­eteni buni, foarte sensibili, foarte apropiați. Ieșim, ne în­tâlnim destul de des, vin ei la mine, facem cumva. Și, de multe ori, dacă nu mă văd mult timp cu un prie­ten foarte bun, nu e nimic grav. O luăm de-acolo de un­de-a rămas, nu se răcește relația. Știm doar în ce lume trăim. Știm ce ni se întâmplă. Sunt foarte social și foarte deschis. Nu sunt deloc un tip visător. Sunt Raci și Raci. Când unii dau înapoi, alții dau înainte.