Interviul de angajare

Cititor Formula AS
Când l-am văzut cum umple cu trupul lui tot cadrul ușii, salutându-mă politicos și poftindu-mă înăuntru, am știut că, mai devreme sau mai târziu, viața mea se va schimba.

Deși îl vedeam pentru prima dată pe băr­batul din fața mea, deși cu câteva clipe în urmă era pen­tru mine doar un străin ca oricare altul, am presimțit că ceva urma să se întâmple, ca atunci când știi că ur­mea­ză să greșești, dar nu te poți abține să n-o faci, oricât te-ai strădui.
Venisem la un interviu de angajare, la o firmă cu­noscută de arhitectură, moment destul de important în viitoarea mea carieră, pentru care mă pregătisem te­meinic. Lucrasem în ultimii ani ca inginer de struc­turi, și părea pentru mine traseul perfect, să fac un pas la o firmă mică, în poziția de arhitect secun­dar, într-o companie cu capital german. După câteva minute de așteptare, m-a poftit într-o încăpere cu un perete de sticlă, extrem de rece și ordonată, și am înțeles destul de repede că el era persoana cu care urma să se des­fășoare interviul. "Arhitect principal și asociat Mayer" s-a prezentat, în timp ce eu îmi aruncam privirea dintr-o parte în alta a încăperii, pe furiș, ca un detectiv care e conștient că are doar câteva secunde la dispoziție ca să adune toate pro­bele de la locul unei crime. Câteva premii și diplome pe raftul de sus, o poză clasică de fa­milie pe birou, făcută în cel mai îndepărtat land german, o plantă bine îngrijită la fereastră, o minge de tenis cu un autograf într-o cutie pe un piedestal. S-a așezat pe scaunul de piele maro din spatele biroului, singura pată de culoare din încăperea imaculat de albă, și-a descheiat nasturele de sus al cămășii, s-a lăsat ușor pe spate și a început să îmi pună câteva întrebări punc­tuale. Ce proiecte am desfășurat, unde am mai lucrat, ce așteptări am. Mă străduiam să răspund cât mai co­rect, în germana mea pe care nu o mai folosisem din tim­pul liceului, răspun­suri scurte, spuse cu zâmbetul pe buze, ca un om stăpân pe el, până în cele mai mici detalii. Atenția îmi era îndreptată în altă parte. În timp ce vorbea, îi pri­veam cămașa care îi stătea lipită de piept, de parcă i-ar fi călcat-o cineva di­rect atârnată pe el, cu mânecile su­flecate până la cot, într-un mod negli­jent și atrăgător, cu nasturi asortați, care-i lăsaseră pe brațe două urme roșii, și în momentul acela mă gândeam că rolul meu pe lume e doar să îl ating pe el. Să îi mângâi degetele lungi și frumoase, ca ale unui adolescent, cu care muta un dosar dintr-o parte în alta a biroului, în timp ce vorbea, să îi plimb mâna prin părul ușor în­cărunțit, să mă lipesc cu tot trupul de fiecare parte a lui, într-o îmbră­ți­șare continuă, și să îi spun la ureche cât de mult mă bucur că l-am găsit.
Era un om trecut de 40 de ani, la prima vedere, aproape dublul vârstei pe care o aveam eu, dar care-și păstrase vigoarea tinereții și o anume alură de se­ducător. Îl priveam atent și îl dezbrăcam cu mintea de hai­nele elegante pe care le purta, rând pe rând, îi dă­deam la o parte cămașa și toți termenii tehnici despre investiții și piața imobiliară, atât de plictisitori, dar care sunau atât de bine rostiți din gura lui, până când am vă­zut în fața mea un om gol și flămând, la fel de flămând ca și mine. Singură de câțiva ani, fără relații de durată, trăiam într-un soi de libertate amăgitoare, gata să de­vorez primul om întâlnit, așa cum devorează un lup tâ­năr prima oaie pe care o întâlnește în viața lui.
Nu am crezut niciodată în suflete pereche, în îndrăgosteli la prima vedere, pe care le consideram niște copilării, aveam deja o vârstă, niște așteptări și niște planuri întinse pe mai mulți ani și eram perfect con­vinsă că nicio relație nu are cum să dureze dacă se bazează doar pe instinct, că ceea ce numește lumea dra­goste la prima întâlnire nu e decât atracție fizică, departe de con­ceptul de iubire pură. Și cu toate as­tea, înarmată cu toate principiile care îmi ghidaseră relațiile până atunci, nu reușeam decât să mă com­port ca o adolescentă îndrăgostită.
Interviul s-a terminat destul de repede, "Vă vom contacta noi, în cel mai scurt timp posibil". O strângere de mână fermă, un zâmbet studiat în ani de experiență, o domnișoară sti­lată, care m-a condus până la ieșire, urându-mi o zi bună, și m-am trezit în stra­dă, printre oameni necu­noscuți, care parcă aș­teptau toți, din priviri, rezultatul interviului. Mă plim­bam pe străzi, cu sentimentul că mi s-a întâm­plat ceva, dar nu știam încă ce, că aș fi dat orice să-mi sune telefonul și să mi se spună: "Fe­li­citări, ai primit postul" sau poate să alerge cineva după mine pe stradă, să mă tragă de mânecă și să-mi spu­nă doar atât: "Arhitectul principal și asociat Mayer are ne­voie urgent de ajutorul tău".
Nu trecuseră decât două ore de când plecasem, și m-am trezit în fața aceleiași uși de birou, tremurând, fiindcă nici măcar nu știam ce mă făcuse să mă întorc în același loc și ce aș putea să improvizez, în cazul în care l-aș fi văzut în fața mea, ca puțin mai devreme. Mă gândeam că poate ar fi mai bine pentru toată lumea ca el să fie plecat din birou, că printr-un astfel de eveniment s-ar fi evitat un dezastru inima­ginabil, că poate o fi la vreun prânz de afaceri sau, de ce nu, poate chiar își luase restul zilei liber, iar eu aș fi scăpat ieftin și aș fi fost nevoită, în acel caz, să mă întorc de unde am venit. Dar ușa s-a deschis înainte ca eu să îmi termin pla­nul, iar aceeași dom­nișoară stilată, care mă condusese la ieșire cu câteva ore în urmă, mi-a spus direct: „Domnul Mayer vă așteaptă în biroul lui". Am înaintat pe coridorul lung, până la recepție, teleghidată, pășind în urma ei, gân­dindu-mă la ce aș putea să îi spun. De fapt, mă gândeam, ce caut eu aici, de ce m-am întors și cum aș putea să ies din această situație care mă punea într-o lumină atât de penibilă? Și de unde știa el că eu mă voi întoarce și de unde știa ea că eu eram în fața ușii și urma să intru? Era deja prea târziu să mă întorc și să plec, pur și simplu, să nu mai răspund niciodată la niciun telefon care ar fi sunat. Să mă prefac că mi-am uitat ceva, orice, poate telefonul, poa­te agenda, poate cheile, poate ar fi fost mai cre­dibil să simulez un atac de panică, și atunci cu sigu­ranță el ar fi venit să îmi ofere un pahar cu apă și să mă consoleze, sau oare m-ar crede mai bine toți, dacă le-aș spune că eram în zonă și m-a atacat un individ din senin și singurul loc în care puteam să mă refugiez, dintre toate locurile din oraș, era acest birou de arhitectură?
Căci adevărul adevărat, așa cum suna el în min­tea mea, ca o bucată mare de metal pe care o arunci într-un perete de sticlă, ca acela din biroul arhitec­tului Mayer, nu putea fi scos la iveală. Nu mă puteam întoarce să stau, pur și simplu, în fața lui, să îi mărturisesc, cu cea mai mare non­șalanță de care ar fi capabil un om, că m-am întors doar să-l văd pe El, că nu mai contează nici mă­car dacă voi primi vreodată postul pentru care venisem la interviu, că nu contează nici cele trei fețe de copii blonzi cu ochi albaștri care m-au privit din fotografia lui de pe birou. Că m-am întors, la nici două ore de când îl văzusem pentru prima dată în viața mea, să-i spun că simt cum nu mai pot să trăiesc nicio clipă fără el, să-l asigur că sunt pregătită să caut printre toate misterele adunate în mintea și trupul lui, în ultimii 40 de ani.
Am deschis timid ușa biroului și l-am văzut, privind în depăr­tare, sprijinit cu o mână de fereas­tra cea mare, cu spatele la mine. Dacă m-aș fi așezat pe scaunul de pe care mă ridica­sem cu două ore în urmă, aș fi riscat prea mult, eli­minând jumătate din scuzele pe care le pregătisem atât de meticulos, căci nimeni nu se așează după un atac de orice fel și nimeni nu își caută cheile pier­dute stând pe un scaun. Așa că am rămas în picioare, lângă ușă, fără să scot vreun cuvânt, aștep­tân­du-l pe el să se întoarcă și să mă întrebe ce s-a în­tâmplat, să-mi dea o mică fărâmă de care să mă agăț, care să mă ajute să aleg cât mai natural una din min­ciunile pe care urma să le scot la înaintare. Să mă întrebe de ce m-am întors, dacă mă simt bine sau să-mi spu­nă sec, încă o dată, că mă vor contacta ei. Dar el stătea întors, de parcă și mintea îi plecase departe, acolo unde fugise și privirea lui, fără să fi auzit ușa deschizându-se și pașii mei prin încăpere.
"Crezi în dragoste la prima vedere?", am auzit într-un final, în timp ce mie tocmai îmi venise în minte ideea salvatoare care să pună punct acestei situații.
"Crezi în dragoste la prima vedere?", a întrebat a doua oară, în lipsa răspunsului meu, și când s-a întors, sprijinindu-se de astă dată cu tot corpul de peretele de sticlă, cu mâinile în buzunare, era clar că nu vorbește nici la telefon și nici nu se întreabă singur, ci vorbește cu mine. "M-am întors să vă rog să îmi mai explicați, încă o dată, viziunea companiei dvs.", m-am trezit spunând, iar el, izbucnind în cel mai pofticios râs, m-a întrerupt așa cum corectezi un copil care tocmai a spus cea mai mare prostie. "Știi bine că nu acesta e motivul pentru care te-ai întors, așa cum știu că eu am așteptat în ultimele două ore să te văd intrând încă o dată în biroul meu".
S-a apropiat de mine și m-a luat de mână, avea mâinile calde și fine, ca și cum atunci le scotea din cutie și era pentru prima dată când le folosea. M-am trezit în fața geamului, privind cel mai frumos apus de soare, în timp ce el, în spatele meu, îmi dădea ușor părul de pe umeri la o parte. M-a sărutat încet pe gât, m-a adulmecat așa cum face un om al cărui singur scop, o viață întreagă, e să te aștepte pe tine, și a întins cu mâinile lui mâinile mele, lipindu-le de geam, până am devenit un singur trup.
După câteva ore, am ple­cat spre casă, fără să îi mai spun vreun cuvânt, cu gân­dul că trebuie, că trebuie nea­părat, sub o formă sau alta, să șterg și să uit acest epi­sod din viața mea, înainte de a intra într-un cerc des­pre care nu știam dacă e o sim­plă joacă sau cel mai pe­ri­cu­los joc. Mă gândeam doar că, indiferent de atracția sim­țită, nu vreau să fiu amanta unui om care ar putea să-mi fie, la o adică, tată, ca­re-și vizitează, o dată la câteva luni, undeva în Ger­ma­nia, copiii cei blonzi și soția, că nu aș putea nici mă­car să accept postul și să lu­crăm împreună, în even­tualitatea în care m-ar fi ales toc­mai pe mine dintre toți candidații, fiindcă m-aș fi gândit, tot restul vieții, că alegerea nu a fost una co­rectă. Că și dacă am fi lucrat împreună, stabilind de la început o relație de angajat și angajator, aș fi ajuns să-mi do­resc, încă din prima clipă în care pășeam din nou în acel birou, doar să-l ating și să mai văd încă și încă o dată apu­sul.
Ziua îmi reluasem munca de inginer de structuri, iar noaptea mă gândeam la cât de rău îmi părea că în cele câteva ore petrecute împreună, nu ne-am adre­sat aproape niciun cuvânt. Îmi veneau în minte toate întrebările pe care aș fi vrut să i le pun, dar nu le-am pus. Măcar să îl fi întrebat cum îi cheamă pe copiii lui, câți ani are, care e mâncarea lui preferată și pe ce parte a patului îi place să doarmă, și tot era de ajuns.
După o săptămână, ajungând acasă, am găsit pe robotul telefonului un mesaj de la firma de arhitec­tură, în care eram invitată la o discuție cu domnul arhitect Mayer. A doua zi, în lipsa unei reacții din partea mea, aceeași domnișoară stilată îmi lăsa un alt mesaj, în care îmi spunea că discuția la care eram invitată era legată de faptul că obținusem postul de arhitect secundar și mă ruga să le întorc apelul pentru a stabili o nouă întâlnire. Am decis să șterg toate mesajele, fără să dau vreun răspuns și fără să mai calc vreodată în acel birou, adăpostindu-mă de atacatori închipuiți, convinsă fiind că relațiile care încep atât de brusc se termină la fel de brusc, că nu-ți poți ghida întreaga viață după o simplă atracție de moment și că următoarea dată, la următorul in­ter­viu, poate va fi o altă femeie în locul meu, care se va întoarce, și ea, după două ore, căutându-și cheile sau te­lefonul.
În a treia dimineață, după ce scosesem din priză tele­fonul, ca să nu mai fiu pusă nici măcar în fața tentației de a răspunde unei alte invitații, când am deschis ușa de la intrarea în apartament, în fața mea stătea arhitectul prin­cipal și asociat Mayer. "Crezi că poți să pleci acum, după ce te-am găsit?". Am încercat pentru foarte puțin timp să îi prezint situația, să vorbim de moralitate, de motivele pentru care se în­tâmplă toate lucrurile, de fap­tul că tot ce încearcă el să îmi spună sunt co­pilării, că nu ne cunoaștem și nici măcar nu știm dacă avem vreun lucru în comun. A intrat în casă, închizând după el ușa, de parcă se întorsese după o zi de muncă în propriul apar­ta­ment, de parcă totul îi aparținea, și aerul dintre noi, și telefonul scos din priză, de parcă până și eu eram a lui. Mi-a luat capul între mâini și m-a sărutat apă­sat, lăsându-mă fără aer. Am mușcat din el ca din cel mai dulce măr interzis, poto­lindu-mi și setea, și dorul, și neputința adunate în mine în ultimii ani, gândindu-mă doar că de mâine voi șterge cu bu­re­tele această greșeală din viața mea, că îl voi uita de­finitiv și, dacă va fi cazul, voi face toate eforturile și mă voi și muta, ca să-mi pierd urma.

*

Au trecut zece ani de atunci și nu i-am răspuns niciodată la întrebare. Dacă m-ar mai întreba acum, încă o dată, i-aș spune că da, cred în dragostea la prima vedere. I-aș răspunde că, uneori, degeaba te îm­po­trivești și vrei să dai afară pe ușă iubirea, fiind­că ea va intra în cele din urmă pe geam, că alteori, trei copii blonzi care-ți zâmbesc dintr-o fotografie pot fi niște nepoți din cel mai îndepărtat land al Ger­maniei și că atunci când întâlnești pe cineva pe care l-ai așteptat o viață, ar fi bine doar să îi spui că îl iubești.
ANA MAYER - Arhitect principal și asociat "Mayer și Asociații"

(Reproduceri după picturi de MIRCEA DEACA)