Pietrele vii din Valea Morții
Se spune că anumite pietre au o încărcătură de energie uimitoare. În cultura multor popoare există credința că, dacă privești pietrele foarte atent, poți observa că acestea au o existență proprie, respiră și sunt capabile să simtă. Cu alte cuvinte, se pare că pietrele sunt vii. Au viață! Altfel cum s-ar putea explica faptul că, în unele zone ale lumii, pietrele se deplasează dintr-un loc în altul, printr-o forță neștiută, lăsând în urma lor dâre vizibile, sau cresc miraculos și își modifică forma, ca în cazul trovanților din România?!
În Valea Morții, parte a Deșertului Mojave din California, una dintre cele mai aride regiuni din lume, unde temperaturile ajung până la 50 de grade Celsius la umbră, nu poate supraviețui aproape nicio formă de viață. Cu excepția câtorva specii de scorpioni și de mici rozătoare, niciun animal nu s-a încumetat să se adăpostească în acest teritoriu extrem de ostil. Poate că tocmai din acest motiv, pietrele de aici... trăiesc! Roci grele de câteva sute de kilograme se deplasează, o dată la doi-trei ani, lăsând în urma lor semne vizibile, ce se întind pe distanțe de zeci de metri. Urmele lor sunt diferite, atât ca lungime, cât și ca direcție. Unele se mișcă în linie dreaptă, altele în zigzag, iar altele au o traiectorie haotică. Există cazuri când pietrele pornesc din același loc și "călătoresc" o perioadă împreună, paralel, până când una dintre ele își schimbă, brusc, sensul de mers. Nicio mirare, deci, că oamenii din partea locului sunt încredințați că aici sălășluiesc forțe necurate. Zeci de oameni de știință din întreaga lume s-au străduit să găsească o explicație pentru acest fenomen straniu. Ipotezele au fost diverse, de la experimente ale unor civilizații nepământene, la explicații cât se poate de științifice: alunecări de teren, vânturi puternice care determină pietrele să se deplaseze, cutremure, influența câmpului magnetic sau fluxuri mari de apă. Însă studiile și măsurătorile efectuate de echipe de specialiști de la NASA au respins toate aceste teorii, fără să pună alta în loc. A trecut deja peste un secol de când fenomenul a fost pentru prima dată semnalat, dar nici până în ziua de astăzi, savanții nu au reușit să ofere o explicație credibilă.
Piatra albastră din Pereslav
Oamenii de știință nu au reușit să explice nici fenomenul "pietrei albastre" din Rusia. În localitatea Pereslav din regiunea Iaroslav, există o piatră care de câteva sute de ani se tot deplasează dintr-un loc în altul, aflându-și adăpostul când pe vârful unei coline, când pe malurile unui lac, când în adâncurile lui.
Povestea "pietrei albastre" începe în urmă cu mai bine de două mii de ani, pe vremea când pe aceste teritorii trăiau populațiile păgâne meria, provenite din triburile ugro-finice și slave. Acestea migraseră dinspre nord și se stabiliseră aici datorită poziției bune din punct de vedere strategic: pe malul unui lac se înălța un deal, înalt de peste 50 de metri, de unde se putea vedea întreaga zonă de jur împrejur. Când triburile meria au poposit la poalele dealului, "piatra albastră" stătea încremenită pe vârful colinei. Forma ei plată și culoarea stranie, gri albăstrui, au reprezentat pentru triburile meria un semn divin. Au început să o idolatrizeze, aducându-i jertfe și realizând în jurul ei ceremonii religioase. În conformitate cu tradiția lor, stânca era "locuită" de un zeu bun, care le îndeplinea dorințele, le vindeca rănile și le prevestea evenimentele ce aveau să urmeze.
Chiar și după creștinarea Rusiei, populațiile din zonă nu au încetat să se închine în taină pietrei albastre, socotind-o miraculoasă. Aproape la fiecare slujbă, preoții pravoslavnici îi ocărau pe credincioși pentru idolatria lor deșartă, amenințându-i cu iadul veșnic, speriindu-i că acolo zace duhul necuratului, dar în zadar, căci oamenii se încăpățânau să creadă că piatra are puteri tămăduitoare și este un miracol de la Dumnezeu.
La începutul secolului al XVII-lea, Biserica a pornit o luptă aprigă împotriva păgânismului. La porunca țarului Vasili Șuiski, preotul Anufrie, de la biserica din localitate, a hotărât ca pe malul lacului Pleșceev să fie săpată o groapă adâncă și în ea să fie aruncat "blestematul" bolovan. Dar nu trecură mulți ani, că piatra misterioasă, în mod miraculos, a ieșit singură din adâncurile pământului. Mare le-a fost uimirea oamenilor când au văzut că pietroiul, de peste 12 tone, se ivise pe malul lacului, aproape de locul în care fusese îngropat. Prin ce minune reușise această stâncă să își croiască drum prin pământ și să apară la suprafață nimeni nu putea spune! Și iarăși au început oamenii să i se închine, cu și mai multă râvnă.
În 1788, când în localitatea Pereslav au început lucrările de zidire a unei biserici, autoritățile au hotărât ca "păcătoasa" piatră să fie așezată la temelia clopotniței, pentru a-i nimici puterea. Când iarna a sosit cu geruri năprasnice și lacul a înghețat bocnă, bolovanul a fost urcat într-o sanie imensă și cărat pe suprafața înghețată, spre a fi dus pe malul opus al lacului, acolo unde se punea temelia sfântului lăcaș. Dar nu departe de mal, gheața a cedat și "piatra albastră" s-a prăvălit în apă, scufundându-se la o adâncime de peste 20 de metri. Deși tentativa de a o zidi la temelia clopotniței eșuase, autoritățile locale s-au gândit că poate așa este chiar mai bine: ca piatra să rămână pe veci pe fundul apei. Dar exact după un an, pescarii au observat că piatra "înecată" se deplasa încet, îndreptându-se către locul de unde fusese smulsă. Câteva decenii mai târziu, movila de piatră se afla din nou pe malul lacului, acolo unde se găsește și astăzi.
Au trecut secole și credința în puterile magice ale "pietrei albastre" s-a perpetuat din generație în generație. Astăzi, locuitorii zonei continuă să fie convinși că piatra are proprietatea de a vindeca boli fără leac, tămăduind în special femeile de infertilitate. Zeci de oameni vin în pelerinaj aici, din toate colțurile Rusiei, cu speranța că se vor lecui de boli trupești sau sufletești.
În ultimii 50 de ani, din motive stranii, "piatra albastră" a început singură să se scufunde în pământ. Se spune că fenomenul se petrece din cauza necredinței oamenilor care s-au îndepărtat de la cele sfinte și astfel, piatra înzestrată de Sus cu puteri vindecătoare își pierde încet-încet proprietățile, coborând în adâncurile pământului.
Pietrele tămăduitoare
Pitagora, marele filosof al Greciei antice, spunea că în natură nimic nu este de prisos, că tot ceea ce este viu se înrudește cu tot ce este neînsuflețit, influențându-se reciproc, într-o armonie perfectă. Omul, cea mai vulnerabilă ființă de pe Pământ, căci nicio altă creatură nu este mai supusă atâtor boli, a căutat încă de la începutul existenței sale să-și găsească sprijinul și alinarea în elementele naturii. Din timpuri străvechi, pietrele au fost socotite ca având proprietăți miraculoase, adesea tămăduitoare, și au fost folosite în ritualuri magice. Chiar și în zilele noastre, se spune că anumite pietre atrag dragostea și credința, îndepărtează energiile negative și înlătură bolile, protejează organismul de radiațiile electromagnetice, au un efect pozitiv la nivel mental, emoțional și fizic.
În perioada creștinismului timpuriu, cele mai multe opere ale autorilor antici despre influența pietrelor asupra organismului uman au fost distruse, întrucât Biserica le considera instrumente ale diavolului, roadele superstițiilor păgâne. Cele mai vechi scrieri despre terapia cu ajutorul pietrelor sunt cele în sanscrită, ce datează din secolul IV d.Hr., în care este descrisă legătura astrală a omului cu Universul și cu elementele Pământului.
În religia budistă, există credința potrivit căreia cele nouă pietre (diamantul, rubinul, safirul, smaraldul, zirconul, topazul, crisoberilul, coralul și onixul), purtate într-o anumită combinație, oferă oamenilor capacitatea de a transcende în planul astral, ajutându-i să comunice cu zeii. În perioada Evului Mediu, lumea creștină a devenit din nou interesată de puterea misterioasă a pietrelor. Medicii marilor imperii au început să studieze influența lor asupra organismului uman, iar astrologii au întocmit așa-numitele calendare ale pietrelor, în care se făceau recomandări despre cum trebuie purtate pietrele și în ce moment.
Pietrele prețioase în calendarul rusesc
Savantul rus Andrei Dolgoruki alcătuia, în 1859, pe baza manuscrisului din secolul al VII-lea, al misticului bizantin Zosima, "Manualul pietrelor prețioase", în care explica ce pietre trebuie purtate în fiecare zi a săptămânii. Cneazul rus, pasionat de astrologie, susținea că influența pietrelor asupra sănătății și destinului omului este predeterminată de poziția planetelor și a constelațiilor zodiacului.
Astfel, Duminica (denumită și ziua Soarelui), era recomandat a se purta hiacintul. Considerat un mineral cu puteri magice, el oferea posesorului încredere în sine, optimism și bună dispoziție, așa cum trebuie să aibă orice creștin în ziua Domnului. Purtată la gât, ca talisman, piatra stimulează funcțiile ficatului, combate constipația, contribuie la echilibrul emoțional și este benefică împotriva insomniei.
Lunea (ziua Lunii) se indica spre purtare smaraldul, piatra înțelepciunii și a speranței. Purtată la începutul săptămânii, piatra aducea calmul, îmbunătățea memoria, alunga energiile negative, visele rele și melancolia.
Pentru ziua de Marți (ziua planetei Marte), se propunea ametistul, piatra purității, dragostei și prieteniei, pentru a combate influențele războinice ale zeului Marte. În credința creștină, ametistul este piatra Sfântului Matei. De culoare mov, piatra împodobește crucile și inelele episcopilor catolici și arhiereilor ortodocși. Ametistul reduce tensiunea arterială, instalează calmul și combate insomnia.
Miercurea (ziua planetei Mercur, zeul comerțului), topazul era la mare preț, purtat de mai toți marii negustori. Numit și piatra iluminării interioare, topazul ajuta comercianții în luarea celor mai bune decizii, limpezindu-le mintea, combătând temerile și eliminând stările de furie.
Joia (ziua lui Jupiter), se purta acvamarinul. Asociat cu Jupiter, zeul dreptății și al ordinii sociale, acvamarinul echilibra emoțiile, stingea furia și iritarea, calma tensiunile nervoase, proteja purtătorul de înșelăciune și nedreptăți.
Vinerea (ziua lui Venus) se purta onixul. Asociat cu zeița frumuseții și a dragostei, se spunea că onixul întinerește trupul, vindecând aproape toate bolile, ajută la creșterea potenței, contribuie la acumularea de energie vitală.
Sâmbăta (ziua lui Saturn) Dolgoruki recomanda purtarea pietrei de jasp. Așa cum Saturn, zeul agriculturii, proteja roadele pământului, tot așa jaspul curăța organele interne, fiind folosit adesea ca remediu împotriva otrăvirii, era un bun instrument în oprirea sângerărilor și tămăduia boli femeiești, în special infertilitatea.
Este cunoscut faptul că există energii pozitive și negative, energii care influențează în mod constant organismul uman. Boala nu este nimic altceva decât o acumulare de energii negative. Se spune că pietrele sunt elementele cu fluxul cel mai stabil de energii din natură. Deși s-au scurs veacuri de când sunt folosite în medicina tradițională, știința modernă nu poate explica nici astăzi prin ce miracol reușesc pietrele să înlăture bolile, să vindece afecțiuni grave, să amelioreze durerile, să fortifice organismul sau să influențeze destinele.
Rocile care cântă și grăiesc
În folclorul indienilor din sudul Americii, popor ce trăia de-a lungul fluviului Orinoco, exista credința că sufletele oamenilor, după ce pășesc în lumea de dincolo, se strămută în roci. Din când în când, din măruntaiele stâncilor, vocile lor se făceau auzite, prevestind evenimente, vorbindu-le celor rămași în viață. Se spune că și în Muntenegru, "Țara munților înnegurați", pietre uriașe, ce au fost asemuite cu chipuri umane, emit în timpul nopții sunete ciudate, ce uimesc și înfricoșează. În Egipt, faimoșii Coloși ai lui Memnon, de mii de ani, la fiece răsărit de soare, își cântă răspunsurile profetice celor veniți să își cunoască viitorul.
Dar poate că cea mai neobișnuită piatră se află pe Muntele Vottovaara, nu departe de malurile Mării Albe, în regiunea Karelia, de pe coasta de nord-vest a Rusiei. Localnicii povestesc că aici, pe cel mai înalt platou, înconjurat de o pădure de pini mai mult uscați decât verzi, se aude când și când cântecul unei stânci. Legendele despre "piatra care cântă" datează de veacuri și, pe vremea când aceste teritorii erau locuite de karelieni, popor păgân ugro-finic, exista credința că în stânca străjuită de pini trăiește zeul războiului. Spiritul lui îi călăuzea pe războinici în lupte, ferindu-i de primejdii, iar pe vrăjmași îi arunca în ghearele morții. Se spune că suprafața pietrei, acum netedă, de culoare cenușie, cândva fusese roșie, din cauza sângelui vărsat, servind drept altar în ritualurile magice păgâne. Ostaticii erau sacrificați acolo, aduși drept jertfă zeului protector karelian.
Locuitorii de astăzi ai regiunii povestesc că noaptea, din pădurea de pini se aude un cântec tainic, tânguitor. Se crede că tocmai "stânca-altar" este cea care scoate aceste sunete, jelind cu un bocet dureros sufletele celor sacrificați aici.
Alexei Popov, vice-președintele Academiei de Megaștiințe din Petrozavodsk, studiază de ani de zile fenomenul pietrelor "cântătoare". Pasiunea lui a început în urmă cu 40 de ani, când, printr-o întâmplare, a fost martorul unui fenomen extrem de ciudat. "Totul a început în toamna anului 1972. Mă aflam într-o expediție pe Muntele Vottovaara, împreună cu Atanasie Pekturin, astăzi și el geolog la Academia din Petrozavodsk. Se lăsase deja întunericul și ne pregăteam să montăm cortul. Atanasie, fiind la prima sa incursiune pe munte, era foarte obosit. Din neatenție, a lovit cu piciorul lanterna, care s-a rostogolit la vale, în beznă. S-a enervat și a țipat cu ciudă: «La dracu'!». Nu a trecut o secundă, că tăcerea nopții a fost tăiată de un strigăt: «Ucard al!». Ne-am uitat unul la celălalt, neînțelegând ce se auzise. După câteva minute, când strigătul s-a repetat, am realizat uluiți că sintagma reprezenta ceea ce strigase Atanasie, doar că rostit invers. Cu siguranță nu putea fi ecoul! Apoi, ca din altă lume, a început un cântec neomenesc, tânguitor, de parcă cineva ar fi jelit un mort. Se auzea foarte limpede și era clar că nicio ființă omenească nu ar fi putut scoate asemenea sunete. Ne-am ghemuit amândoi în cort, tremurând de frică toată noaptea. Abia câțiva ani mai târziu, am aflat de la locuitorii regiunii că asemenea fenomene se mai petrecuseră în miez de noapte în pădurea de pe Muntele Vottovaara".
După câțiva ani, când Alexei Popov a început studiul asupra acestor fenomene stranii, a descoperit și poziția pietrei "tânguitoare". În mod straniu, stânca, cu o greutate de câteva tone, este sprijinită pe niște pietre mici, ca și cum un uriaș ar fi așezat-o acolo cu precauție, într-un echilibru perfect. De jur împrejurul stâncii-altar stau orânduite mai multe pietre, de parcă ar fi servit drept scaune participanților la ritualuri. În zilele noastre, pietrele sunt sugestiv denumite "Amfiteatrul". Puțin mai jos, se găsește un bazin din piatră, cu o formă dreptunghiulară. Popov presupune că aici se îmbăiau războinicii, după ceremonii.
Savanții care au studiat pietrele "cântătoare" susțin că, de fapt, este vorba doar de un fenomen fizic simplu: "Sunetele se produc datorită trecerii curenților de aer printre stânci. În funcție de puterea vântului și de poziția stâncilor, sunetele au o frecvență mai înaltă sau se unduiesc melodios". Dar dacă lucrurile stau atât de simplu, cum se poate explica faptul că zeci de martori relatează că pietrele "vorbesc", anagramând literele, într-un joc năucitor?!
În toate colțurile lumii există legende și povești despre pietre misterioase, pietre care tămăduiesc boli, pietre care călătoresc, urnite de la locul lor de o forță nevăzută, pietre care vorbesc în graiuri stranii. Toate aceste "artefacte" din trecutul îndepărtat sau poate aduse pe Pământ de civilizații superioare, nepământene, reprezintă o inexplicabilă legătură între misticism și realitate. Dacă cineva ar reuși să adune laolaltă toate aceste pietre, s-ar putea înfăptui o bibliotecă uriașă, în care poate că stau zăvorâte marile enigme ale lumii.