O iarnă specială
Își aduce bine aminte, era iarnă. Plecaseră spre Budapesta, ca să ajungă la slujbă, fără să le pese nici de frig și nici de distanță. Aveau să participe la liturghia ortodoxă, la catedrală. O așteptau de multă vreme, fără să știe exact de ce. Era o căutare nelămurită, ca orice căutare a adolescenței. Ca atunci când urmează să te îndrăgostești. Nu ai cunoscut pe nimeni, nu ai în minte nicio figură, și totuși, sufletul ți-e plin de așteptare... E și aici o taină și o luptă. Una pe care o dădeau și cei câțiva adolescenți care străbăteau zgribuliți Budapesta, căutând singura catedrală ortodoxă din oraș.
Dintre toți slujitorii, își aduce aminte de un diacon bătrân, cu barba lungă și albă. Deși acesta nu-i cunoștea, părea că știe totuși despre ei, despre căutarea lor aprinsă, despre pelerinajul până în capitala Ungariei, pentru a cunoaște ortodoxia. A venit spre ei cădelnițând, iar zâmbetul cu care i-a învăluit a fost ca o primire călduroasă. Nu s-a întrerupt din slujire, nu le-a adresat niciun cuvânt. Doar un surâs, cât o îmbrățișare. Atunci, Robert Lukacs a știut că anii de frământări luaseră sfârșit. Găsise. Și, pe măsură ce liturghia înainta, icoanele, oamenii, glasurile care psalmodiau aveau să se contopească într-o mare de bucurie.
"Știți cum m-am simțit în Catedrala Ortodoxă din Budapesta? Ca acei soli trimiși de cneazul Vladimir în Constantinopol, care au participat la slujba liturghiei în catedrala Sfânta Sofia. Când s-au întors în Rusia, ei au spus că nu au știut dacă acolo au fost în cer sau pe pământ. Asta am simțit și eu când am întâlnit, pe viu, ortodoxia".
Părintele Rafail e mărunțel la trup și sfios. Vorbește cu o anumită grijă, de parcă i-ar fi teamă de cuvinte. Să nu le scape în lume fără să le cumpănească bine. Mi-a spus de la începutul interviului că nu știe bine românește, dar încă din primele momente mi-am dat seama că nu e așa. Graiul lui e curgător, curat, și cu un anume parfum de bucoavnă. Asta, pentru că părintele a învățat limba română din cărțile scrise de călugării moldoveni. La fel ca și Creangă odinioară, cu "Ceaslovul" și "Psaltirea", el a buchisit din "Patericul Românesc" al părintelui Ioanichie Bălan, înmuindu-și mintea într-un grai care stă să apună.
A venit tocmai din Ungaria natală, să le slujească românilor în limba și credința lor străbună. Rafail Lukacs e singurul preot maghiar din țara noastră, paroh în Mureș, peste două sate ungurești, în care trăiesc doar zece români. Cinci într-unul, cinci în celălalt. Liturghia lui e singurul moment în care ei se întâlnesc cu graiul înaintașilor. În rest, vorbesc maghiara. Unii dintre ei chiar și acasă, cu nevasta și copiii.
Cuvintele misterioase ale bunicii
Părintele Rafail s-a născut în Ungaria, la Nyíradony, un orășel mic, de lângă Debrecen. A primit la botez numele de Robert și, de când se știe, s-a visat preot. Chiar din primii ani ai copilăriei. Își amintește că la creșă a luat o față de masă, și-a pus-o peste umeri pe post de veșmânt preoțesc și a început să-i cunune pe copii.
Ai lui erau oameni cu frică de Dumnezeu, credincioși reformați, la fel ca mulți dintre locuitorii din Nyíradony. Dar lui, slujbele protestante i s-au părut seci și reci, departe de inimă. Așa că a început să pună întrebări și să caute. Bunica lui, o bătrână evlavioasă, folosea uneori niște cuvinte ciudate, pe care nu le înțelegea nimeni din casă. A întrebat-o ce spune, iar ea i-a răspuns că e graiul românesc. Un grai pe care nici ea și nici părinții ei nu-l vorbiseră, dar din care știa frânturi pe care le topise în limba maghiară. Așa a aflat Robert că, în urmă cu sute de ani, și el, ca și mulți dintre locuitorii din Nyíradony, fuseseră, de fapt, români. Undeva, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea, o ciumă cumplită bântuise prin Ungaria, iar satele se pustiiseră. Atunci, vechii grofi au luat români bihoreni și i-au strămutat aici unde, cu veacurile, și-au pierdut limba. Își păstraseră însă o fărâmă din vechea credință ortodoxă. Bunica era greco-catolică, iar Robert a fost fascinat de biserica ei, cu icoane, cânturi și sfinți. A simțit atunci că parte din întrebările lui își aflaseră răspuns. Așa că a îmbrăcat haina noii credințe.
"Dar ceva nu mă împlinea. Simțeam că ceea ce cunoscusem e doar o haină care venea de altundeva. Interiorul era însă gol, iar sufletul meu nu era liniștit pe deplin".
S-a cufundat în noua lui biserică, cercetându-i credința și istoria. Dorința arzătoare de a fi preot încă îl stăpânea, așa că a dat examen la facultatea de teologie greco-catolică, pe care a absolvit-o cu brio. Între timp, însă, și-a continuat căutările.
Limba și credința strămoșilor
Era o carte mare și grea. În ea, părintele Ioanichie Bălan, ucenicul cel mai vestit al părintelui Ilie Cleopa de la Sihăstria, adunase viețile românilor sfinți din cele mai vechi timpuri până astăzi. Erau acolo și primii martiri din primele veacuri creștine, pe când neamul nostru abia se plămădea, dar și monahi sau mireni din vremurile de acum. Robert a îndrăgit cartea și a început să învețe, pe ea, limba română. Scria cuvintele care îi erau străine pe margine, cu creionul, apoi căuta traducerea lor și le învăța pe de rost. Așa a intrat el în istoria și graiul românilor. Prin poarta bisericii.
Viețile acelor sfinți i s-au lipit de suflet. Monahi arși de dorul pustiului sau simpli laici mistuiți de setea de Hristos, cu toții formau un trup viu, mistic, fascinant.
"La începuturi, dacă m-ați fi întrebat, aș fi descris sfântul ortodox ca pe un om ascetic. Acum, când cunosc mai bine credința noastră, și am și eu puțină experiență duhovnicească, aș spune că nu neapărat în exterior se ascunde realitatea. Pentru că poate să fie plin cu Duh Sfânt și un om care, aparent, în exterior, nu e ascetic. În ortodoxie pot exista și sfinți durdulii. Dar sfântul ortodox este neapărat plin cu smerenie. Pe mine asta m-a marcat cel mai mult. Mi-am dat seama că ortodoxia este cultul smereniei. De aceea cred că ar trebui să caracterizăm sfântul ortodox mai mult lăuntric și să-l legăm de această virtute".
Încet, limba română i-a devenit apropiată, iar ortodoxia l-a sedus tot mai mult. Nu era singur. Alături de el, câțiva adolescenți maghiari greco-catolici ca și el erau în căutări. Biserica lor nu îi mulțumea și de aceea au vrut să-i cunoască rădăcinile bizantine. Așa au ajuns să cerceteze bisericile ortodoxe din Ungaria, în care își caută mântuirea o micuță comunitate, de până la 20.000 de oameni, parte maghiari, parte greci, ucraineni sau ruși. Sunt conduși cu toții de episcopul rus al Vienei, Ilarion Alfeiev, care se află direct sub jurisdicția Patriarhului Moscovei.
Așa s-au zămislit în inima lui Robert două iubiri. Una față de ortodoxie și alta față de limba română. A ajuns să asculte liturghia de la catedrala Patriarhală din București, la Radio România Cultural, post pe care reușea să-l prindă chiar acasă, la Nyíradony. "Îmi era tare drag să ascult slujba în limba română. În fiecare duminică stăteam lipit de aparatul de radio, rugându-mă și eu, cu creștinii de la București. Eram așa de îndrăgostit de această transmisiune a liturghiei, încât, atunci când nu eram acasă, puneam casetofonul să înregistreze slujba și o ascultam când mă întorceam. Așa am petrecut până într-o zi, când am văzut la televizor liturghia transmisă în direct de la Catedrala Ortodoxă din Budapesta. Era o vizită a Patriarhului Moscovei, iar slujba era preluată chiar de televiziunea de stat. Atunci m-am gândit că trebuie să ajung și eu acolo, să mă închin în acel sfânt lăcaș. Și dorința mi s-a împlinit în acea iarnă a anului 1995, când, pe 10 decembrie, am fost la catedrala din Budapesta. Atunci am simțit cu toții, și eu, și prietenii mei, că am ajuns acasă".
Părintele Cleopa
Dincolo de cărți, au fost mereu oamenii. Oameni vii, plini, frumoși. De la ei a deprins ortodoxia, cărțile au fost doar un mijloc. La început, drumul spre biserica ortodoxă a fost deschis chiar de către un tânăr preot... greco-catolic. "Era un om care avea de fapt inima ortodoxă. Cu el am fost de multe ori în pelerinaje și el mi-a vorbit, adesea, de frumusețea ortodoxiei. A avut tăria să mă încurajeze în căutările mele și să-mi fie un sprijin în frământări. Când i-am spus, o dată, la spovedanie, că nu am liniște în biserica greco-catolică, el m-a sfătuit să trec la ortodoxie, pentru că numai acolo îmi voi găsi pacea".
Și așa a fost! Ani de zile a căutat, a bătut la porțile mai multor biserici. A început să meargă în pelerinaje în România. Mai întâi, mai aproape de graniță, iar apoi, chiar până în Moldova. Așa a ajuns până la Sihăstria, "Unde monahii nu au ținut cont nici de faptul că nu eram ortodox și nici că eram ungur. Au fost bucuroși că vin la slujbe și că eram interesat de credința lor. Acolo, la Sihăstria, l-am cunoscut și pe părintele Cleopa. Știam deja multe despre el. Era vestit chiar și în Ungaria, unde am citit pe niște foi bătute la mașină, care circulau între creștini, despre încercările pe care le-a avut pe când a trăit în pustiu. Când am ajuns la chilia lui era seară, iar toaca se auzea jos, chemând la slujbă. Știa că nu suntem ortodocși, dar se bucura că am ajuns până la Sihăstria. Ne-a primit cu mare căldură, iar noi i-am cerut voie să-l fotografiem. A spus: «Bine, faceți-mi o poză, dar apoi vă rog să scrieți pe ea - un măgar!".
A întâlnit preoți, dar și episcopi. A ajuns chiar și la Ilarion Alfeiev, episcopul ortodox al Vienei: "Un om mic de statură, mai mic decât mine, tare iubitor și deschis. Cred că a contat că e mai micuț decât mine, pentru că, dacă ar fi fost mai înalt, cred că statura sa, adăugată la înălțimea funcției pe care o are în biserică, m-ar fi intimidat. Un om foarte inteligent, sclipitor chiar, care și-a găsit mereu timp pentru mine. M-a primit de fiecare dată și mi-a spus că s-ar bucura să fiu primit la ortodoxie într-o parohie din Ungaria. Așa am și făcut".
A trecut la ortodoxie discret, într-o biserică din țara natală. Robert "a murit" atunci, pentru a-i lăsa loc lui Rafail. Drumul lui prin viață s-a împletit cu o căutare sinceră, la capătul căreia a strâns o cunoaștere la care cărțile sunt doar baza. Vârful, sau inima dacă vreți, e legătura lui vie cu Hristos.
"Știți, eu nu am avut tată, și poate că de aceea l-am simțit pe Dumnezeu ca un Tată. Am simțit de multe ori prezența Lui în viața mea. Am simțit-o vădit, atunci când nu am mai avut nici o altă soluție sau când el mi-a scos la lumină o cale la care eu nici nu mă gândisem. Totdeauna Îl simt aproape, deși de multe ori știu că L-am îndepărtat de mine cu păcatele mele. Dar parcă și atunci vine El după mine și tot în preajma Lui mă aflu. Mai mult nu pot să vă spun din cauză că sunt mic și neștiutor".
Când îl întrebi de rugăciune, se gândește imediat la rugăciunea inimii, una despre care vorbesc de obicei călugării, dar pe care el o consideră "cea mai bună rugăciune pentru mireni. Pentru că, atunci când nu ai timp, fiind prins la serviciu sau în familie cu probleme, rugăciunea aceasta îți este la îndemână. Eu i-am îndemnat mereu la practica ei pe credincioși".
Preot ungur, pentru românii care au uitat românește
E dimineață, devreme. Dimineață de iarnă. Satul Păsăreni doarme, încă, sub plapuma fină de fum a sobelor care duduie. În bisericuța ortodoxă e la fel de frig ca și afară. Părintele Rafail descuie ușa și încearcă să ațâțe focul în singura sobă din lăcaș. Face asta doar când slujește. Nu are bani să încălzească biserica în restul timpului. Și nici nu ar avea de ce. În timpul iernii, chiar și la slujba liturghiei de duminică, se întâmplă să fie doar el și preoteasa. Ea la strană, iar el în altar. Și astăzi vor liturghisi în doi. Dar părintele e mulțumit. E mulțumit pentru că-i poate pomeni pe toți credincioșii săi. Chiar și pe cei care acum stau acasă, la căldură. Așa vor fi și ei uniți cu Hristos în duh. Asta e calea lui. Calea unui preot cu zece enoriași.
Începe utrenia, dar altarul e bocnă, iar godinul e prea departe. "Uneori sunt silit să schimb puțin tipicul bisericesc și să slujesc liturghia cu ușile împărătești deschise. Doar așa mai ajunge puțină căldură în altar și-mi pot desmorți mâinile."
Părintele Rafail e sărac. La fel și parohia pe care o păstorește. Dar nu am văzut asta la bisericuța lui, pe care, din puținul pe care l-a strâns, a renovat-o recent. E frumoasă. E curată, albă și luminoasă. "Ca o mireasă. Mireasa mea... Când am venit, acoperișul era spart. A trebuit să-l repar, să schimb icoanele de la catapeteasmă, ca să pot sluji. Acum e bine...".
Părintele Rafail a lăsat în urmă Ungaria și perspectiva preoției în biserica greco-catolică de acolo. De bună seamă că, material, i-ar fi fost mai ușor. Mult mai ușor. Putea să primească după absolvirea facultății o parohie bogată, cu mulți credincioși. Una în care ar fi fost și căldură pe timpul iernii, și un cor la strană, și enoriași în biserică. Dar a ales România și un sat din Mureș. Un lăcaș gol și înghețat.
"Episcopul ortodox de la Alba Iulia, auzind de mine, m-a chemat, iar eu m-am bucurat să merg. Mereu am crezut că asta e împlinirea vieții mele, pentru că am visat să slujesc la altar. Niciodată nu m-am văzut altfel decât preot, iar acum, Dumnezeu mă chema să-mi împlinesc acest vis. Așa că am acceptat".
Și a venit aici. La românii ortodocși, care și-au uitat limba, un preot maghiar e o binecuvântare. Așa au și ei un părinte pe care să-l poată înțelege. La care să se poată spovedi și cu care să vorbească din când în când. Așa se face că părintele Rafail slujește în românește, dar vorbește adesea cu enoriașii săi în limba maghiară. Ceilalți săteni, maghiari și reformați, au privit cu uimire la preotul acesta, care a venit tocmai din Ungaria, să slujească la români. Ceva în mintea lor nu se lega. Popa român era de fapt un ungur get-beget!
"Vara, eu țin mereu ușile bisericii deschise, iar ceilalți săteni își mai aruncă uneori câte un ochi înăuntru. Sunt curioși, unii chiar doritori să participe la slujbe, dar temători. Le e frică de ce vor zice ceilalți, dacă vor veni la biserica ortodoxă. Dar, cu timpul, au prins curaj. Iar acum, de Bobotează, când sfințesc casele românilor, vin la mine și ungurii și mă roagă să trec și pe la ei. În fiecare iarnă sunt cam 50 de case maghiare, cu credincioși reformați, care-mi cer sfeștania de Bobotează".
Până la urmă, preotul tânăr venit din Ungaria le-a plăcut și reformaților. Le-a plăcut și pentru că, atunci când îl chemau acasă, el le "citea" pe ungurește. Ba unii chiar i-au spus că dacă ar fi știut că ortodocșii le pot trimite popă ungur, nu ar mai fi cerut unul de la reformați, ci l-ar fi luat pe el, pe Rafail. Păcat că acum nu se mai poate, că le-a venit și lor un popă nou. "Să știți însă că, de multe ori, la liturghia de duminică, se întâmplă să am în biserică mai mulți credincioși reformați decât are pastorul din sat, la el la slujbă. Ceva îi atrage. Eu nu încerc să-i convertesc, dar, dacă vin, îi primesc cu brațele deschise. Vreau doar să le arăt frumusețea ortodoxiei, care e deschisă oricărui neam. Ea nu e numai a românilor, sau a grecilor sau a rușilor. E a tuturor".
Îl întreb dacă nu îi e dor de casă, dacă nu i-a părut rău vreodată de pasul făcut. Se uită la mine zâmbind, și-mi spune că "Ungaria e mai așezată material, dar mai săracă duhovnicește. Acolo mergi sute de kilometri ca să poți ajunge la o sfântă liturghie. Eu am căutat ortodoxia și aici am găsit-o. În România. Iar bogăția credinței îți acoperă și lipsurile vieții materiale. Invers însă nu se poate. De aceea nu mi-a fost dor de țara mea, pentru că am găsit aici ceva mai presus de dorul ăsta. Iar de când sunt cleric eu lipsă nu am cunoscut. Și nici înainte, ca să fiu sincer".
Îl întreb în ce limbă se roagă de fapt, în adâncul inimii. "În afară de rugăciunea lui Iisus, pe toate celelalte le spun în limba română".
Foto: Cristian Curte, arhiva personală a pr. Rafail Lukacs