Maia MORGENSTERN: "Iubirea nu e comerț cu sticla la schimb"

Ines Hristea
"Să nu transformăm iubirea într-un slogan"

- Deși ați fost de mai multe ori invitata revistei noastre, în interviurile acordate nu s-a vorbit nicio­da­tă despre iubire. Vă propun s-o facem acum. E im­po­si­bil ca o actriță atât de mare și de-admirată ca dvs. să nu fi trecut prin mrejele ei. Credeți, așa cum se spu­ne, că iubirea ar fi motorul vieții? Iubirea, în sensul larg al cuvântului - de familie, de meserie, de partener...

- Dacă v-aș spune nu, nu cred, aș șoca. Și mi-ar fi frică să spun nu, ca să nu-i de­zamăgesc și să nu-i ră­nesc pe cei care-și leagă spe­ran­țele și puterea de a mer­ge mai departe de ideea as­ta. Așa că spun doar atât: te­o­ria aceasta idealistă despre iu­bi­re trebuie "folosită" cu grijă, ea nu trebuie să se transfor­me într-un slogan și, mai ales, într-o povară. Adică, nu trebuie să ne lăsăm înlănțuiți de ideea că "dacă nu simțim iubirea, înseamnă că sun­tem ne-oa­meni". Fie­care dintre noi trebuie să aibă mare grijă și respect față de ceea ce sim­te într-o perioadă sau alta a vieții. Să fie sincer cu el. Pentru că se poate ca, une­­ori, să nu simțim iubire sau să nu putem dărui iubire. În­tr-o pe­rioadă sau alta a vieții, putem să simțim doar că lucrurile nu mai func­țio­nează, putem să simțim că avem defi­ciențe în ceea ce privește sen­ti­mentele și re­cu­noștința pentru faptul că există. Sun­tem bântuiți de energii și de senti­mente ne­ga­tive, deși știm să ne pre­fa­cem, să ne îm­brăcăm în­tr-un veș­mânt su­­perbisim. Măta­sea aceas­ta rafinată nu ne drapează însă decât exte­riorul - și poa­te că o face foarte bine, indu­când orice privitor în eroare - iar inte­riorul e fră­mân­tat și tulburat de senti­mente în­tu­necate, care ne fac să ne doară mațele de-atâta suferință și, uneori, chiar dez­nă­dejde. Și nu spun că mascarea aceasta a durerilor e de blamat: din decență și din pu­doa­re socială e bine să nu ne exhibăm suferințele, câ­teodată, de-a dreptul penibile, care ne macină. Spun doar că, în astfel de mo­men­te, numai iu­bire nu putem de­gaja și că totuși, și în ast­fel de mo­mente, suntem la fel de oameni ca atunci când putem dărui și primi iu­bire. Da, iubirea se poate constitui în liman, în lumină călăuzitoare, dar asta nu înseamnă că atunci când nu ve­dem limanul trebuie să ne lăsăm în­ghițiți de mlaș­tină, trebuie să ne îngăduim să ne înecăm în depresie, să ne pierdem respectul de si­ne, să ne urâm. "Iubirea, motorul vieții" nu trebuie să ne devină un șablon, iar în clipa în care nu ne putem mula pe acest șablon, nu tre­buie să ne auto-exilăm, nu tre­bu­ie să ne marginalizăm, pentru că suntem la fel de oa­meni, doar că oameni care, în perioada respectivă, se con­fruntă cu genunea din adâncul lor, nu cu un azur cristalin.

Mama, tata și edictele

- Blocajele sentimentale apar și când e vorba de familie, de părinți?

- Într-adevăr, și această formă de iubire poate să nască suferință. Îmi amintesc, din perioada copi­lă­riei, cât de mult îmi iubeam eu mama și cât de intens îmi doream prezența ei, cât de intensă era nevoia de pre­zența ei, iar mama, din păcate, era mai mereu ocupată, căci ea trebuia să ne pună hrana pe masă, ea se ocupa de toate trebuințele familiei. Îmi aduc amin­te cât de mult mă muncea nevoia asta și cum, din durerea aceea, mai târziu s-a născut un soi de stare de respingere, ca un scut de apărare... Familia noastră a fost - dacă vreți - oarecum atipică, în sensul că, dintre părinții mei, ambii matema­ti­cieni, tata a fost cel care a stat acasă și s-a ocupat de mine, iar mama a mers la serviciu și s-a îngrijit de as­pectele pragmatice care grevează existența: sa­la­riu, mân­care, întreținere, utilități etc. Fiindcă am fost o familie extrem de săracă, dar decentă, niciodată la noi nu s-a făcut caz de această situație, ci s-a mers îna­inte, cu fruntea sus, cu hainele curate și călcate, și fără nicio vorbă care măcar să semene a lamentație. Tata era geniul, înțeleptul "de serviciu", el juca pe vremea aceea rolul pe care în societatea de azi îl joacă Google-ul - orice lucru nu știam, orice informație îmi lipsea, mă duceam la el, îl întrebam și primeam răspunsul com­plet. Mai puțin în zonele teh­nice - acolo nu se prea pricepea, dar nu încerca să camufleze aceste scăderi, ci spunea limpede nu știu. În felul acesta am învățat eu ceva esențial: că nu poți să le știi pe toate. Important e să găsești însă sursa de unde să te informezi, important e să înveți unde să cauți, la cine să întrebi. Pe de altă parte, tata era figura in­tran­­si­gentă. El interzicea dră­gă­leala copilului. Era adep­tul pedepselor - nu fizice, de­sigur - care nu pu­teau fi co­mu­tate. Și când un ase­­me­nea edict era emis, eu în­ghe­țam. Ma­ma, în schimb, con­tra­balansa, re­stabilea echili­brul, ea era mângâie­rea și refugiul meu și scân­teia lumi­noa­să care îmblân­zea atmos­fera severă im­pusă de tata. Ea era o natură exu­be­rantă, îi trebuia să cânte și să danseze, îi tre­buia veselie, îi trebuia să se exteriorizeze... Mama era îngerul, un monument de răbdare și de toleranță. Ceea ce nu înseamnă că nu inter­veneau și furtuni, răbufniri asemenea celor ale unui vulcan în faza de erupție. V-am mărturisit toate lu­cru­rile astea, pen­tru că nu vreau să-mi ide­a­lizez părinții, nu pot să pretind că nu au făcut gre­șeli, dar esențial este că ei și-au dus existența așa cum au vrut, așa cum au conceput. Iată! - poate că nu dă bine să spun public, într-un interviu, că părin­ții mei au fost atei, dar asta e realitatea. Nu știu sigur cum a funcționat ate­is­mul la mama, dar tata a fost ateu-ateu. Iar eu am cres­cut în felul acesta, deși nimeni nu mă împiedica să mă aplec asupra ideii de credință, niciunul dintre părinții mei nu mi-a spus "n-ai voie" sau "e o prostie". Astfel de cu­vinte cu siguranță că m-ar fi inhibat, m-ar fi de­zar­mat. În plus, în permanență am fost pusă la curent cu tot ceea ce înseamnă tradiții, or tradițiile sunt legate in­­disolubil de ritualurile religioase. Am avut la dis­poziție toate informațiile, doar că niciuna dintre aceste cutume nu se punea în practică acasă. Dar, în­cetul cu încetul, am ajuns ca, în jurul vârstei de opt­spre­zece ani, să am o revelație în ceea ce privește cre­dința, credința mea, felul în care eu mă raportez la Divinitate. Și-n clipa aceea, atâta s-a deschis sufletul meu...! Și atâta ne­voie am de acest sentiment religios, de această re­lație specială și discretă, dintre mine și Divinitate!

- Ați spus că părinții dvs. au trăit "așa cum au vrut". Care erau valorile lor în ceea ce privește familia?

- Adevărul, demnitatea, exprimarea directă a ceea ce simți și a ceea ce crezi, fără minciună, fără com­pro­mis, fără lingușeală, fără manipularea celorlalți la nivel emoțional, prin inducerea sentimentului de milă, prin exhibarea rănilor, suferințelor, durerilor, în sensul obți­nerii de avantaje sau al vreunei forme de interes.

- Ați preluat și dvs. aceste valori?

- Încerc, da. Și am preluat și credința mamei: că fa­milia trebuie să-ți fie unită și că, în calitate de mamă, tre­buie să-ți ajuți și să-ți protejezi copiii. Ceea ce, firește, înseamnă că uneori derapez și devin super-pro­tectoare. (râde) Noroc că mă domolesc copiii. Iar eu, întotdeauna, mă străduiesc să-i aud... Un lucru e sigur: le sunt incredibil de recunoscătoare copiilor mei pentru că au ales să vină la mine! Aceasta e di­recția în care con­sider eu că trebuie să meargă senti­men­tul de re­cu­noștință dintr-o familie.

Copiii - un privilegiu uriaș

- Sunteți o mare actriță de teatru și cinema, so­licitată în țară și pe plan internațional. O ase­menea carieră - mereu pe scenă, mereu pe drumuri - nu se împiedică în copii sau, dimpotrivă, prezența lor vă motivează și mai mult pro­fesional?

- A înțelege un copil, a sesiza și a fi recunoscător pentru felul în care el se transformă și-și ocupă locul în univers e ceva extraordinar, e o sursă de inspirație pentru viață, în general! Pentru mine, ca om și ca artist, experiența aceasta este un uriaș privilegiu! Procesul educației nu e dresaj - mulți dintre noi (uneori și eu) uităm asta: că pruncii noștri nu sunt animale de dresat! Uitați: cu câtva timp în urmă, pentru o serbare, am fost solicitată de învățătoarea fiicei mele, să pregătesc, împreună cu copiii, un moment de teatru. La scurtă vreme după ce am purces, am fost rugată "să văd care-i ta­lentat". Nu asta contează la un copil de zece ani, con­tează cu câtă sete se agățau de mine puștii aceia, câtă nevoie aveau de jocul acela care înseamnă comunicare, câtă nevoie aveau de posibilitatea aceea de a crea o nouă viață prin imaginație și în adevăr! Asta se va cere întotdeauna "pe piața" omului, nu doar a artistului: comunicare și adevăr. Firește, într-un fel ești adevărat în bucătărie, într-un fel la baie și în alt fel pe scenă, dar esențial este să fii adevărat și să comunici.

- Nu putem să vorbim de copii, fără să vorbim și de cuplu, de iubirea față de un om cu care, la un mo­ment dat, în viață, alegi să te însoțești. E important acest gen de iubire pentru dvs.?

- Genul acesta de iubire a fost una dintre valorile de căpătâi ale familiei mele, așa că, astfel fiind crescută, l-am prețuit, desigur. Dar - vedeți! - viața mea a fost destul de complicată, ca atare, au existat și etape în care nu mi s-a părut deloc esențial să caut să formez un cuplu cu cineva. Și totuși - iată! - etapele acelea s-au călătorit, iar azi așa exist.

- N-aveți nevoie să fiți iubită în permanență?

- Asta e mai puțin important. Pe mine mă apucă nelămureala și panica atunci când nu pot eu să iubesc. Când iubesc și sentimentul e plenar sunt atât de puternică, cresc ca om, am atât de mult de oferit, iar când nu pot să iubesc e grav, pentru că se destabilizează echilibrul. Și - evident - mimarea sentimentului nu e o soluție. Nici pentru tine, nici pentru celălalt. Să spui "Ce să fac? Dacă omu' mă iubește, cum să-l refuz?!" e o greșeală. Re­fu­ză-l, că așa e și cinstit, și ono­ra­bil, și benefic pen­tru amândoi. Iu­birea nu e ase­menea co­merțu­lui cu sticla la schimb. Și nici ca un depozit la CEC nu e. Sau, cel puțin, la mine nu e.

- Când iu­bi­rea vine din­tr-un sentiment reciproc, ce im­pact are asupra dvs.?

- Mă face să vibrez. Cum a­nume exact, n-aș putea să vă ex­plic. De fapt, im­portante sunt a­cele clipe când se-ntâmplă să se întâlnească gân­durile, senti­men­tele, energiile, vi­­brațiile... Că atunci când în­cep reproșurile de genul "Eu te iu­­besc și tu le dormi", situația pă­răsește po­zi­tivul și devine critică. Când celălalt începe să-ți inculce un sentiment de vinovăție pentru că nu știi a răspunde unei așa-nu­mite iubiri, atenție! Fugi departe de zona asta, că e boală curată!

- Ma­jo­ritatea admiratorilor dvs. consideră că actoria re­prezintă pentru Maia Morgenstern "marea iubire" a vieții ei. Îi contraziceți?

- Nu, deloc, așa este. Iar explicația e simplă și con­cisă: pentru că actoria implică actul de creație, care, până la urmă, înseamnă viață.

- Iubirea față de profesie cu ce se alimentează? Nu trece și ea, ca iubirile omenești?

- "Iubirea e un dar ce înflorește numai atunci când e cheltuit cu generozitate" - l-am parafrazat pe un om mai deștept decât mine, pe care îl cheamă Shakespeare. Entuziasmul față de profesie e inepuizabil, nu se ter­mi­nă ca slănina. (râde)

- V-ați gândit vreodată că ați fi putut să mergeți pe un alt drum în afară de acesta, al actoriei?

- Da, aș fi vrut să fiu medic pediatru. Însă nu regret alegerea pe care am făcut-o. Mai ales că, atunci când vine vorba de copiii mei, reușesc să-mi folosesc abili­tățile: atenția pentru detalii, capacitatea de a înțelege procesele fiziologice și funcțiunile tratamentelor, di­ver­sele interacțiuni... Ceea ce nu înseamnă că m-am transformat în medicul lor, ci doar că pot să-i îngrijesc mai bine.

- Marile succese pe care le-ați repurtat ca actriță vă sunt de folos? Le resimțiți ca pe niște acumulări de lumină, care vă ajută să depășiți neliniștile vieții?

- Nu, nu, eu nu funcționez pe principiul ăsta. Suc­cesele acumulate în trecut nu reprezintă o garanție, nici pentru prezent, nici pentru viitor. Și nici nu-mi permit să arunc replici de genul "Măi, eu am făcut asta și asta la viața mea, am repurtat atâtea succese, sunt o artistă, așa că orice-ați zice voi de mine - că sunt nervoasă, că nu mă ocup... mie nu-mi pasă!". Nu! Eu nu mă pun la adăpost de spaime, neliniști, sentimente de vinovăție sau de frustrare, greșeli, folosindu-mă de niște realizări care deja au rămas în trecut. Aura și confortul psi­ho­lo­gic pe care ele pot să le dea au viață scurtă. Din păcate! (râde) Dacă vrei să prelungești această stare frumoasă, trebuie să repurtezi alte suc­ce­se, iar acestea nu pot veni decât prin muncă, inspirație, atenție, rigoare, disciplină, respect, bună cuviință, onestitate...

"Da' de ce să nu fiu antisemit?"

- Viața dvs. este așa de ocupată pe fiecare mi­li­metru pătrat: de profesie, de familie, de copii... Nu v-a fost teamă să vă asumați și rolul de director al Teatrului Evreiesc de Stat?

- Ba, sigur, trăiesc o spaimă permanentă, pentru că nu sunt total și complet pregătită pentru rolul ăsta. E un proces în continuă desfășurare, adică învăț și tot învăț. Și - hai să fim sinceri! - nu întotdeauna e simplu, fiindcă timpul e limitat și energia e limitată, intervine oboseala și dacă atunci mi se explică ceva, acel ceva îmi intră pe-o ureche și-mi iese pe alta și, când îmi dau seama c-am zbârcit-o și nu mai țin minte ce mi s-a spus, o iau de la capăt. Noroc că aici, în TES, există o echipă extraordinară, un nucleu bine sudat și fiecare dintre celulele acestui nucleu - colegii mei - trage în aceeași direcție și în același ritm... Am acceptat res­pon­sabilitatea aceasta tot dintr-o formă de iubire: iu­birea pe care o am față de acest teatru, în care mi s-au deschis și ochii, și sufletul. Și pentru că am considerat că pot să ajut: cred că e nevoie aici, la TES, de o ima­gine nouă, de o perspectivă nouă, de o abordare nouă, păstrând însă tot ceea ce s-a făcut bun până acum. În plus, mi-aș dori foarte mult să izbutesc măcar să clatin puțin conglomeratul acesta de prejudecăți care gre­vează multe dintre privirile ațintite din exterior asu­pra Teatrului Evreiesc și asupra iudaismului, în general. În societate funcționează încă stereotipii și blocaje, care mai sunt și alimentate de atitudinea larg răspândită care spune "Să nu cumva să fii xenofob, să nu cumva să fii antisemit, că vei suporta rigorile legii, că vei suporta oprobriul, că te dovedești ne-om...". Și-atunci, măr­turisit sau nemărturisit, intervine acel - să-i spunem - spirit de contradicție: "Da' de ce să nu fiu antisemit?". Ei bine, eu vin și spun: "Nu ne ocoli, nu ne respinge! De ce? Nu pentru că te pedepsește legea sau de teama opro­briului public, ci pentru că aici, la TES, ceea ce îți oferim noi e distractiv, e frumos, e interesant, e îndu­io­șător, e amuzant, e înălțător, te poate îmbogăți sau doar relaxa. Lasă-ne să-ți stârnim curiozitatea, să te incităm, să te emoționăm, să te înveselim! Doar la­să-ne! Nu vrem să-ți dovedim nimic, nu vrem să-ți im­pu­nem nimic, n-o să te amendăm în niciun fel, vrem doar să-ți dăruim". Pentru motivele astea am venit eu aici, în­frângându-mi teama de care mă întrebați.

- Sunteți o femeie frumoasă, aveți o prezență mag­­netică, și pe scenă, și pe pelicula cinema­to­gra­fică. Vă e teamă de bătrânețea care va veni cândva? Veți mai lua oglinda din cui?

- Nu mă sperie deloc trecerea timpului, pentru că timpul înseamnă viață, înseamnă experiențe, înseamnă că am ce să simt, înseamnă că am la ce să mă gân­desc... Timpul e drum, e mai departe, e orizont, e pers­pectivă, e necunoscut, e dobândire, e acumulare, e re­ve­lație și e concluzie.