Mânăstirea cu minuni - RADU NEGRU

Sorin Preda
- Când Dumnezeu vrea să dea putere unui loc umil de închinăciune, face ca acolo să se petreacă miracole -

Din goana mașinii nu vezi mare lucru. În imensitatea ei, câmpia e rătăcitoare. E laco­mă și fără măsură. Înghite grăbit și năvalnic tot ce întâlnește în cale, lăsându-te în scurt timp fără niciun reper, în afara liniei subțiri și ezitante a ori­zontului. Bănuiești că Mânăstirea Radu Negru e undeva, pe aproape. Stă ca o dropie pitită în lanurile de porumb ale Bărăganului. Dar ești încă departe. Mai durează până să ajungi. Câmpia te poartă de la Ciul­nița spre Călărași, în legănări mă­runte și înșelătoare, ce sporesc im­presia hipnotică de monotonie și som­nolență. Apoi, drumul cotește undeva în stânga, prăfuit și lipsit de alt indiciu, când, brusc și parcă de niciunde, apare turla bisericii, cu o cruce imensă, profilată misterios în lumina difuză a dimineții.
Înconjurată de ziduri groase și înalte, biserica de la Radu Negru stă în mijlocul câmpiei, asemenea unui catarg de corabie. Stă și po­ves­tește, în felul ei tăcut, despre su­ferința unui sat părăsit dramatic, într-o singură noap­te, de țăranii speriați să vadă cum apele din adâncul pă­mân­tului începuseră să țâșnească apocaliptic de peste tot, inundându-le ogorul, casele și magaziile cu ali­men­te sau lemne pentru iarnă.

*

Din toată istoria satului pustiit, în anii '70, de apele freatice ale Bărăganului, a mai rămas, astăzi, doar o bise­rică, pe care părintele Gherasim Noapteș, dim­pre­ună cu alți patru călugări, au transformat-o în cea mai frumoasă mânăstire din ținutul Călărașiului. O frumu­sețe iscată, parcă, de-a dreptul din răbdarea îndârjită a monahului umil. Din înfrânarea eroică, fără limite, a oricărui început.
A trebuit să-l întâlnesc pe părintele Gherasim Noap­teș (un mare iubitor de artă și de frumos), ca să înțeleg ceva din istoria plină de întâmplări uimitoare a mâ­năstirii. A trebuit să mă plimb singur pe alei și printre straturi cu flori, pentru a mă convinge cu ochii mei că Mâ­năs­tirea Radu Negru e un loc special. Un loc în care simți cum o aripă mătăsoasă de înger te mângâie ușor, pe frunte, îndemnându-te să te rogi și să te închini la icoa­ne. Să privești în jur, să asculți și să iei aminte. Într-un târziu, reușești să faci și tu parte din liniștea aceea. Reușești să îndrăgești locul și să pricepi - Radu Negru nu seamănă cu nicio altă mânăstire de câmpie. Așa cum stă, în căușul vegetal al Bărăganului, mânăsti­rea e fru­moa­să și tihnită ca o zi de duminică.

Icoana făcătoare de minuni, găsită neputrezită, în pământ

La Radu Negru, din prima clipă, m-am simțit în lar­gul meu. Nimeni nu m-a împiedicat să intru în biserică sau să mă plimb în voie prin curtea plină de pomi și roiuri blânde de albine, privind de la distanță cum călugării pășeau grăbiți și sperioși, în ritmul florilor și al dimineții. Deși eram un străin, mă simțeam ca acasă. Tot ce trebuia să fac era să respir adânc și să admir livada din fața bisericii, așteptând ca restul, rugăciunea și starea de bine, să se adauge mai târziu, ca o răsplată, ca un minunat premiu. Sigur că puteam să plec în orice moment, dar ceva din emoția vecerniei îmi cerea să rămân și să mă bucur, în timp ce o adiere ușoară, ca de borangic, stârnea de peste tot arome dumnezeiești de tei, petunii și glicină.
Cu greu m-am desprins din această tăcere albă și fără de contur. Când am întors privirea, l-am văzut pe starețul Gherasim. Stătea lângă mine și nu spunea ni­mic. Surâdea blând, a înțelegere. Mulți oameni care vin la Radu Negru simt același lucru. Simt o schim­bare, o răscolire a sufletului - un îndemn de a reveni. E semnul și lucrarea icoanei Maicii Domnului, cea fă­cătoare de minuni, pe care călugării au găsit-o mira­culos în pântecul pământului, pe când săpau în căuta­rea unui izvor de fântână. Au găsit-o intactă, fără nicio stricăciune sau urmă de umezeală pe ea. După 70 de ani, culorile erau atât de proas­pete și de vii, încât mai mirosea încă a pigmenți și vop­seluri, de parcă ar fi fost chiar în clipa aceea coborâtă de pe șeva­letul iconarului bătrân, fericit că ru­găciunea mâinilor lui fusese as­cultată de Dumnezeu.
Părintele Gherasim pome­neș­­te minunea icoanei doar în trea­căt, temându-se parcă să nu su­pere pe Domnul cu trufia sa și, astfel, să piardă harul. Tot el cade însă ușor pe gânduri și re­cunoaște că, la Radu Negru, me­reu s-au petrecut mira­cole, sim­ple și neos­tentative, pe care pă­rintele Ghe­ra­sim le trece când și când cu sfia­lă într-un carnet, con­vins fiind că, oricât s-ar feri, adevărul nu poate fi ținut ascuns sub obroc. Dacă cineva ar păstra tă­cerea, în locul lui, pietrele și vântul neobosit al Bărăganului ar da mărturie despre acea întâm­plare a anului 1930, când icoana și-a arătat pentru prima oară puterea, dispărând inexplicabil și cu de la sine putere din altarul bisericii, spre uimirea preo­tului de atunci și a sătenilor. Ar mai da mărturie des­pre momentul de cumpănă din 1980 când, la doar câțiva kilometri de biserică, o forță nevăzută a oprit motoarele buldozerelor trimise de regionala de partid pentru de­mo­lare. Nimeni și nimic nu s-a putut atinge de bise­rică. Nimeni și nimic nu a putut trece peste paza și pro­tecția icoanei. O spun bătrânii satului. O spune fostul proto­pop, Ion Purcărea, căruia i-a fost dat să scape fără nicio zgârietură dintr-un accident cumplit de mașină, chiar pe drumul ce ducea spre Radu Negru, moment din care a devenit cel mai aprig luptător pentru salvarea bise­ricii.
Ar fi multe de povestit despre icoana de la Radu Negru. Însuși pă­rintele Gherasim a fost martor la mai multe întâmplări mi­raculoase, in­clu­siv la vindecări de cancer, diabet, de­presii grave sau pa­ralizie. Nimic, în­să, nu întrece mi­nunea bisericii în sine. Minunea de a se fi păstrat perfect și fără nicio vătămare pictura pereților și chipul sfinților zu­grăviți pe catape­teas­mă. Chiar da­că acoperișul era spart și apa ploii se re­vărsa nestin­gherită asupra zi­du­rilor, pic­tura a rămas in­tac­tă, vre­me de 30 de ani, vrând parcă să arate cât de importante trebuie să fie în casa Dom­nului desenul și lucrul fru­mos.

Biserica din vis

La Mânăstirea Radu Ne­gru, totul pare epopeic și maiestuos: zidurile de in­cin­tă, aghiazmatarul ridicat chiar pe locul în care a fost găsită icoana făcătoare de minuni, clopotnița impo­zantă de la intrare sau chi­liile proaspăt finisate, mirosind încă a cărămidă și lap­te de var. Fiecare floare, fiecare pom, fiecare strea­șină sau zid de piatră are o poveste a sa. Chiar și pă­rintele Ghe­rasim are o asemenea poveste, pe care însă nu se gră­bește să o spună, mulțumindu-se doar să amin­tească, grăbit și cu multă sfială, că nu regretă nicio clipă ziua în care a părăsit pădurea de vis a Mânăstirii Ciolanu din Munții Buzăului, pentru a se trezi în mijlocul unei câmpii aride și fără sfârșit, doar el și o biserică ruinată alături - un loc jalnic și deprimant, ieșit parcă din isto­rie și din timp; un loc al încremenirii cosmice, plin de mormane și resturi de case dărâmate, de garduri putre­zite și curți năpădite de o vegetație sălbatică, rea și sufocantă.
Nici el nu înțelege cum a părăsit Munții Buzăului și s-a atașat atât de ușor de arșița și uscăciunea Bărăga­nului. Nu înțelege și nu poate găsi o explicație acelui en­tuziasm mistic și nestăvilit, care l-a ajutat să treacă peste urâtul și monotonia din jur, să treacă peste toate ispitele și peste toate întâmplările grele ale începutului, când, fără sobă și fără acoperiș deasupra capului, a îndurat gerul și viforul primei ierni, împreună cu bătrâ­nul monah Macarie Pristavu în cafa­sul strâmt al bise­ricii, transformat, după nevoie, când în strană, când în chilie, tra­peză sau arhondaric. Ceva adânc și peste fire s-a petrecut dintru început la Radu Negru, făcându-l pe părinte să uite mai vechiul lui gând de a ajunge la Pis­cul Cră­sani, în câmpia Balaciului, un loc fabulos și plin de tradiție isihastă, în care s-au nevoit sumedenie de călugări bătrâni și frumoși, adevărați sfinți în deve­nire: Ma­ca­rie de la Pasărea, Adrian de la Antim, Da­mian de la Sitaru, Neculce de la Ibrianu de Dâm­bovița sau fratele Nicolae, neobo­sit misionar al ortodoxiei, mort în închi­soare ca un martir, cu rugăciunea lui Iisus pe buze. Chiar dacă, în sinea lui, părintele își dorea lavra Balaciului, dimpreună cu faimoasele "clopote pe note" ale mânăstirii, Domnul nu l-a îngăduit. Planul era altul și locul părintelui era în altă parte, așa cum i s-a și ară­tat întărit în vis, când aripi nevăzute au început să-l poarte pe sub arcadele unor construcții noi, miro­sind încă a var - prin chilii și colonade dăltuite în piatră alburie de râu, pentru a-l lăsa, ușor, pe o câmpie rătă­ci­toare, netedă, aridă și fără sfârșit. O câmpie cu o bi­se­rică stingheră în mijloc, pe care o va recunoaște ime­diat, de cum va ajunge la Radu Negru. Ruinată, tristă și fără acoperiș, se profila în lumina tainică și miste­rioasă a dimineții chiar biserica din visul său.

Lumina taborică văzută de Prea Fericitul Teoctist

Părintele Gherasim nu are nicio îndoială că Dumne­zeu a avut pregătit dintru început un plan amplu și mi­nunat la Radu Negru. Domnul a iubit acest loc și s-a legat de el, chiar și atunci când în aparență l-a părăsit, așa cum mărturisesc bătrânii satului, când își amintesc că tot timpul a stat deasupra bisericii o lumină taborică, specială - o lumină ce se vedea de la kilometri distanță, dincolo de Călărași, deși acoperișul cupolei era ruginit și parte smuls de vânt. Până și Prea Fericitul Teoctist a văzut lumina pe când mergea să sfințească o altă bise­rică din vecinătate, la Ceacu, drept care s-a oprit din drum, a cerut lămuriri și, impresionat de povestea sătenilor alungați de ape, a dat binecuvântare ca vechea biserică de la Radu Negru să se refacă și să devină în­ceput de obște și de viață monahală. Mânăstirea Radu Negru trebuia ridicată cu orice preț.
În chilia lui cu ziduri groase și reci, înconjurat de icoa­ne și multe carți, părintele Gherasim își face pra­vila pe îndelete și se bucură de cele câteva clipe de tihnă și de contemplare monahală, pe care le mai îngă­duie, uneori, povara grea a stăreției. Se pregătește sili­tor pentru marea întâlnire cu Hristos și nu se abate nicio­dată de la programul lui de rugăciune, chiar dacă se mai lasă uneori furat de plăcerea de a răsfoi câteva pagini de istorie dobrogeană, uimit să afle amănunte din biografia misteriosului boier Gambetta, stabilit cu moșia nu departe de locul mânăstirii; să afle despre originea călărășeană a lui Mihai Viteazu sau despre superba naivitate a vechilor rumâni din zonă, care cre­deau că, dând satului nume de domnitor (Radu Negru, Cuza Vodă, Vlad Țepeș), turcii vor ocoli spe­riați zona și-și vor vedea liniștiți de drum.

Mesajul părintelui Arsenie Boca

Preocupat de treburile multe ale stăreției sau slujind la altar, părintele are mereu ceva de făcut. Nu se plânge niciodată de singurătate, de faptul că la Radu Negru vin puțini credincioși. Închis cu bună știință în chilia de rugăciune, fuge de pu­blicitate și de zarva oa­menilor mulți, bucu­rân­du-se, cumva, că mâ­năs­tirea nu a intrat încă în circuitul turistic al pelerinajelor religioase. Părintele nu iese în ca­lea nimănui și nu îmbie pe nimeni să intre. Pre­feră pacea, tihna și tă­cerea. Se lasă în voia Lui Dumnezeu, încre­zător că El trimite spre mânăstire pe fiecare că­lător, după cugetul și sufletul lui. Nimeni nu ajunge la Radu Negru din întâmplare. De cele mai multe ori, oamenii se abat din șoseaua ce duce spre Călărași sau Silistra, simțind ceva răscolitor și peste fire - ceva ce se manifestă ca un dor nestăvilit, ca un impuls urmat de o în­tâm­plare mai puțin obiș­nuită. Nu o dată, părintele s-a con­vins că Maica Domnu­lui ve­ghea­ză neconte­nit asu­pra metocului. S-a con­vins că, la orice lipsă, cât de mică ar fi fost ea, răspunsul Mai­cii venea mereu și fără întârziere. Venea prin oameni, grabnic și mi­ra­culos, cum s-a întâm­plat cu un important om de afaceri din Călărași, care i-a bătut părintelui la ușă să-l întrebe cu ce materiale de construcție poate ajuta mânăstirea, nu înainte de a mărturisi, puțin vinovat, că, de fapt, plecase cu acest gând spre altă mânăs­tire, spre Prislop, dar, ajungând la mormântul părintelui Arsenie, o forță l-a oprit să mai înainteze și cineva i-a poruncit clar, apăsat și cu tărie: "Întoarce-te, frate, de unde ai venit... De ce te obosești de pomană, când ai lângă casa ta o mânăstire ce așteaptă, săracă, ajutorul tău?". Din clipa aceea, a devenit cel mai important sponsor al mânăstirii, un om credincios și înțelept, care a înțeles într-un târziu mesajul părintelui Arsenie Boca. A înțeles că fiecare din noi are datoria să-și ridice în apropiere, chiar lângă casă, propriul Prislop. Propriul colț de rai.
Multe ar avea de spus părintele, dar sunetul sacadat de toacă îl face să se oprească brusc, amintindu-și de marele lui duhovnic, Sofian Boghiu de la Antim, care nu obosea niciodată să îndemne la paza minții și să spu­nă în ușa chiliei, la despărțire: "Fiule, marile ade­văruri se spun în tăcere. Învață deci tăcerea de la cei înțelepți. Învață să taci când trebuie, ca să nu apuci a vorbi ce nu trebuie". Ce vorbe minunate și pline de miez! Cu un oftat ușor, abia ascunzându-și un zâmbet nostalgic, părintele își amintește: "Când eram copil, nu oboseam să-mi întreb prietenii și colegii de clasă: «Ce-i între cer și pământ?». Fiecare căuta un răspuns anume și scormonea prin minte (caierul, luna, soarele, stelele...); tot ce le ve­nea în gând. Nimeni nu mi-a dat un răspuns care să mă lumineze. Abia acum, după mulți ani de călugărie, aș zice că între pământ și cer este mânăstirea, este rugăciunea și icoa­na. Cam tot așa ar trebui să trăim și noi - între pământ și cer. Mereu cu picioarele pe pământ, dar cu ochii veșnic ațintiți spre înal­tul cerului, spre lu­mină".

*

În orice moment al zilei te-ai afla, în curtea Mânăstirii Radu Negru te simți liber și fără opreliști. Nu încurci pe nimeni și nimeni nu te deranjează cu iscodiri insistente. În livada plină de stupi din fața bisericii, printre clădiri proaspăt văruite și alei invadate de verdeață poți merge cum vrei, melancolic sau hai-hui, după starea su­fle­tului, a vremii, și după pofta inimii. Poți fi mai visător sau mai prozaic. Poți rămâne toată noap­tea la icoana maicii Dom­nului, în rugăciuni și ca­tehisme, sau te poți bucura de liniștea amiezii, stând pe o bancă, înconjurat fiind de albine, fluturi co­lorați și ghirlande super­be de flori. Pe acea ban­că, vei simți cu siguranță cum Câmpia Bărăganului miroase, discret, a grâu copt, în timp ce o liniște transparentă, de mătase, va adia ușor dinspre pinul cel bătrân al mâ­năstirii, învăluindu-te ca o îmbrățișare curată, de prieten vechi și statornic. Este pomul iubit de toată obștea, care răspândește un miros atât de plăcut și de răcoros, încât atunci când monahii lasă geamurile des­chise, în timpul miezonopticii sau al slujbelor de pri­veghiere, aroma pinului cel bătrân cuprinde cafasul și întreaga biserică, mai plăcută și mai plină de arome florale, decât cea mai scumpă și mai rară tămâie adusă de la Athos.

Foto: ALISA PREDA