Era în aprilie 1994. Fetița mea Ruxandra, în vârstă de 5 luni, tocmai se trezise. Ea și cei doi frați ai ei mai mari ne ofereau mie și soțului meu acea bucurie și împlinire deplină, pe care numai familiile cu copii le pot avea. După programul obișnuit de dimineață, am luat-o în brațe, să mă joc puțin cu ea și, pentru că lângă mine era o riglă, m-am hotărât să văd cât mai crescuse. Am așezat-o pe o suprafață plană și i-am întins piciorușele... și atunci, pentru prima dată de când o aveam, am văzut că piciorușul drept era cu aproximativ 2 cm mai scurt decât stângul. O teamă nemărginită a pus stăpânire pe mine. Aveam impresia că viața întreagă se termină, că pământul îmi fuge de sub picioare. Medicul pediatru, sosit între timp, a dat verdictul: luxație congenitală de șold. Am plecat a doua zi la Clinica II Pediatrie din Cluj-Napoca. Radiografiile au arătat clar o luxație accentuată la șoldul drept, necesitând urgent internarea, pe care am acceptat-o, nu fără strângere de inimă. Fetița a fost imobilizată, cu piciorușele în extensie, cu scripeți și greutăți la fiecare picior. Urma să stea nemișcată trei săptămâni, după care să se intervină chirurgical asupra tendoanelor și să i se pună piciorul în ghips. În mine se dădea o luptă aprigă, nu puteam să mă apropii de pat și să-i văd privirea nedumerită, care parcă mă implora s-o ajut. Și atunci, știu c-am spus cu voce tare: "Doamne, te rog, ajută-ne!". În momentul acela, parcă toate gândurile mi s-au ordonat în minte și simțeam în suflet o putere neobișnuită. Am desfăcut curelele de pe piciorușele fetiței, am îmbrăcat-o și am luat-o în brațe. Soțul meu, care apăruse între timp cu cele necesare pentru săptămânile de spitalizare, a rămas năuc când i-am spus că mergem cu copilul acasă. Fără să anunțăm personalul medical, am șters-o aproape hoțește din spital, împreună cu fetița. Ne-am urcat în mașină și ne-am oprit la prima biserică ce ne-a ieșit în cale. Un preot căruia i-am povestit drama prin care treceam mi-a spus: "Roagă-te pentru copilul tău, rugăciunea mamei pentru copilul ei e cea mai puternică... ".
Seara, după ce toți ai casei s-au culcat, m-am așezat la marginea patului în care dormea fetița și am început să mă rog. Nu știu dacă m-am rugat și cât, căci o stare de neputință a pus stăpânire pe mine, nu mai puteam să mișc nici măcar un deget, iar mintea îmi era ca paralizată. Cred că adormisem. M-am pomenit într-o biserică din bolta căreia cădeau ușor picuri de lumină. Eram singură în fața unei icoane imense a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus. Am îngenuncheat, plină de emoție, și am început să mă rog. O voce suavă, inconfundabilă, venită parcă din icoană, o voce de femeie spuse cu căldură: "Aici este Școala Rugăciunii: deschide-ți inima și lasă-L pe Dumnezeu să intre". Vocea aceea era unică, simțeam că-mi vibrează nu numai trupul, ci și sufletul și dintr-o dată am început să plâng, un plâns binefăcător, cu lacrimi de ușurare, de mulțumire că am ajuns acolo. Vocea îmi mângâiase parcă sufletul, mă desprinsesem de gândurile chinuitoare și, brusc, am avut senzația unei stări de pace. Atunci, am început cu adevărat să mă rog, învățasem lecția rugăciunii. Am lăsat mintea să se topească parcă și m-am simțit inundată de o lumină care cobora liniștitor, care îmi dădea senzația că viața se scurge mai încet, că numai eu exist în lumea asta, implorând Divinitatea. Lumina năvălise de peste tot, iar doi îngeri strălucitori au desprins un fascicul din ea și l-au îndreptat spre șoldul fetiței mele, care apăruse între timp pe brațele unui al treilea înger. Totul a fost cât o fărâmă de iluzie. M-am trezit cu fața plină de lacrimi și cu o putere de neimaginat în suflet. Și atunci, cu imaginea și senzațiile din vis, cu mintea și sufletul golite de cele lumești, m-am rugat lui Dumnezeu cum nu o mai făcusem până atunci, imaginându-mi tabloul din vis.
A doua zi, nu am comentat cu ai mei cele trăite noaptea, orice cuvânt putea duce la destrămarea senzațiilor, la întoarcerea în realitate, și asta n-o doream. În fiecare seară, la miezul nopții, când toată casa era cufundată în liniște, mă rugam așa cum reușisem s-o fac în vis, cu aceeași putere și speranță, simțind lumina cum ne inundă pe mine și pe fetița mea. Și așa au trecut șapte zile. În cea de-a opta, cu o teamă de nedescris în suflet, am avut curajul să mă uit la piciorușele fetiței mele și atunci am început să plâng iarăși, în timp ce vocea mea repeta întruna: "Doamne, îți mulțumesc!". Medicul pediatru, chemat în grabă, era foarte nedumerit, nu își putea explica ce se întâmplase. L-am auzit spunând: "Nu știu ce să zic... e un adevărat miracol..." - Da, era un miracol, miracolul rugăciunii, puterea Divinității, care ne întinde mâna ori de câte ori avem nevoie de ajutor și știm să îl cerem. (Investigațiile făcute ulterior fetiței mele la Spitalul "Grigore Alexandrescu" din București au dovedit că era complet vindecată.)
NICULINA POSTATNY - Teiuș, jud. Alba