ROȘIA MONTANĂ - În linia întâi, tinerii!

Redactia
BUCUREȘTI

"Vrem cultură, nu cianură!"

Așa sună unul dintre cele mai scandate slo­gane ale protestelor care au ajuns deja la 24 de zile, 4 Mari Marșuri și un lanț uman creat în jurul Palatului Parlamentului, în cea mai lungă, mai perseverentă, mai coerentă, mai viguroasă și mai crea­tivă revoltă populară pe care a văzut-o România vreo­dată. Cauza Roșiei Montane a reușit, în sfârșit, să uneas­că societatea civilă din România. A devenit lian­tul tuturor indignaților: al mamelor cu copii în căru­cioa­re, care nu au suficiente parcuri și locuri de joacă, al bicicliștilor care își riscă zilnic viața în trafic, în absența pistelor speciale, al tinerilor medici care vor să muncească în țară, al bloggerilor și jurnaliștilor inde­pendenți, al iubitorilor de natură, al iubitorilor de ani­male, pe scurt, al celor care iubesc viața în România și vor să trăiască într-o Românie normală. Aceiași oameni sunt acuzați la televizor de legături cu străinătatea, că ar atenta la securitatea statului, pentru că se opun unui proiect de exploatare declarat "de interes națio­nal", iar numărul real al celor prezenți în stradă e întot­deauna redus. Dar eu, Oana Darie, corespondent cultu­ral al revistei "Formula AS", am fost acolo aproape seară de seară și am stat de vorbă cu ei. Cunosc Roșia Montană, cunosc jocul murdar de sărăcire pe care poli­ticienii - administratorii pe care noi i-am desemnat să exploateze responsabil resursele noastre - îl fac din 1997 încoace. De patru ani, de când public în paginile "Formulei AS", am scris doar despre cultură și despre natură. Așa voi face și azi, dar de data asta, pun stema "Uniți, salvăm Roșia Montană" peste textul meu și îmi declar afilierea. Și nu, nu mă plătește cineva să fac asta, o fac pentru că iubesc viața în România și îmi doresc un viitor sănătos aici. Împreună cu cei dragi mie.

Cultura mea

De regulă, natura articolelor pe care vi le propun e culturală și obiectivă: ce filme să vedeți, unde și de ce. Dar de data asta, las la o parte canoanele jurnalismului, care mă obligă să scriu obiectiv, și vă mărturisesc des­chis cine sunt și de ce scriu. Primul lucru pe care vi-l mărturisesc este că atunci când scriu, scriu cu mama în gând. Mă așez la birou, o văd cu ochii minții, și scriu. Atunci când citiți recomandările mele, citiți, de fapt, scri­soarea unei fiice de 27 de ani către mama ei, de 53 de ani. Îi scriu mamei, care s-a născut la sat și a migrat în adolescență la oraș, cu promisiunea că meseria pe ca­re urma să o practice în uzină îi va oferi stabilitatea de care avea nevoie ca să-și crească copiii. Îi scriu ma­mei care, în anii '90, vedea cum i se năruie stabilitatea, uzi­nă după uzină, val de disponibilizări după val de dispo­nibilizări. Îi scriu mamei care, având copii și do­rindu-le lor o soartă mai bună, a migrat din nou. De data asta, într-o altă țară. Scriu de dor și cu recunoș­tință. Scriu unei mame care a pus culturalizarea fiicelor ei înainte de toate și a făcut tot posibilul pentru ca indi­cele de 17,8% de copii care abandonează de timpuriu școala în România să nu crească cu încă doi copii. Scriu în paginile "Formulei AS", pen­tru că știu că printre dumnea­voastră sunt multe ma­me ca mama mea, care și-ar fi dorit să rămână în țară.

Cianura lor

Al doilea lucru pe care vi-l mărturisesc e la ce a dus a­ceas­tă educație primită de la mama. Vă mărturisesc moti­vația cu care, articol de articol, vă chem să ieșiți din casă și să parcurgeți un drum: drumul până la un cinema sau până la un eveniment cultural de orice fel. Încep de la o statistică: suntem națiunea care petrece 7 ore în fiecare zi în fața mi­cului ecran. 7 ore pe zi. Zi de zi. Timp de 20 de ani. 7 ore x 7 zile x 4 săptămâni x 12 luni x 20 de ani e produsul timpu­lui în care ne-am lăsat cu toții imobilizați în case, în timp ce afară apăreau, în loc de auto­străzile promise în campaniile electorale, vile și clădiri de sti­clă fără autorizații de con­struc­ție, în timp ce erau dărâmate clădiri de patrimoniu, uzinele și fabricile în care ați muncit, în timp ce plecau de lângă noi, rând pe rând, rudele și prietenii, epuizați de sărăcie. Ne-am autosechestrat 7 ore pe zi la domiciliu, în timp ce afară, Gold Corporation își pava drumul către planul ei de a rade 4 munți de pe fața pământului, dându-ne la schimb cel mai mare lac de cianură din Europa. Asemenea mul­tora din generația mea, am închis televizorul defi­nitiv, de mai bine de 7 ani. Desigur, a fost un gest ex­trem. Dar dintr-o dată, m-am trezit că aveam mai mult timp decât înainte. 7 ore în plus, în fiecare zi. Ce am fă­cut cu acel timp? Am ales internetul și un număr de reviste din sfera independentă ca surse de informare și, în timp ce Gold Corporation răscolea cimitire la Roșia Montană, iar Chevron săpa după gaze de șist la Bârlad, eu, cu 7 ore pe zi în plus, răscoleam internetul după in­for­mații despre Gold Corporation, despre logica burse­lor, despre alte exploatări cu cianuri în lume și m-am indignat de ce urmează. M-am indignat până în mădu­va oaselor, acolo unde - așa cum arată studiile medi­cale - operează cianura. M-am îngrozit, pe de o parte, de amploarea distructivă a proiectului de la Roșia Montană și de cât de ușor de dus de nas cred că suntem. Ei ne spun că 13.000 de tone de cianură pe an - cea mai mare astfel de exploatare din toate vremurile, din Europa - e ceva ce nu ar trebui să ne îngrijoreze. Ei ne spun că totul va fi făcut ca la carte și că nimeni nu va avea de suferit, ba dimpotrivă, vom fi bogați. M-am mai indignat și pentru că guvernanții noștri - cei pe care i-am desemnat să ne administreze cu responsa­bi­litate resursele - lucrează, poate din neștiință (dacă noi ne uităm 7 ore pe zi la televizor, ei trebuie să petreacă 7 ore pe zi în fața camerelor tv), în interesul acestei corporații străine, și nu în interesul unui viitor care încurajează viața în România.

De ce DA cultură și NU cianură

Revin la mama. Când vă invit la cinema, vă invit în primul rând să ieșiți din casă. Vă invit să faceți miș­care. Asta facem și noi, zi de zi, când ieșim la protest. Vă invit să observați din nou strada dumneavoastră. Vă invit să notați, în drumul către cinema sau operă sau teatru, dacă administratorii locali și-au îndeplinit promisiunile cu care v-au câștigat votul încrederii și puterea de a semna legi în numele dumneavoastră. Iar dacă vreți să știți cine sunt protestatarii din România, vă invit din nou să ieșiți din casă și să-i vedeți cu ochii dumneavoastră. La început s-ar putea să nu-i recu­noaș­teți. La început s-ar putea chiar să vi se pară ciudați. Dar protestatarii sunt chiar copiii dumneavoastră, nu o corporație străină, iar tele­vi­ziunile se grăbesc să le pună tot felul de etichete ca să vă sperie și să vă țină de­parte de copiii voștri. Pri­viți-i, recunoașteți-i, chiar dacă au crescut. Între timp, au și ei copii, copii frumoși, și sunt în stradă, cu și pen­tru ei. Au învățat asta de la dumneavoastră. Între timp, unii dintre copiii dumnea­voastră au învățat să dan­seze tango, și sunt atât de frumoși când dansează tango... Între timp, alții au învățat să deseneze și să pic­teze, să croșeteze, să facă haine, să facă jucării, să facă mobile-unicat și bi­juterii, să vorbească în rime, să vorbească-n rime în limbi străine și sunt atât de frumoase lucrurile pe care le fac... Alții au învățat să cânte din voce, la tobă, la chitară, la vioară, la contrabas, la pian, la mandolină, la triunghi, la bonjo, la bucium și sunt atât de frumoși când cântă... Noi suntem protestatarii. Copiii în care voi ați investit. Am crescut zi de zi, în 7 ore, cât alții în 7 ani. Noi suntem cei care de 24 de zile, în țară sau în străinătate, acolo unde suntem în lume, uniți, salvăm Roșia Mon­tană.

Invitație la filmul străzii

Filmul care se scrie pe străzi seară de seară bate orice tele­novelă de orice fel, fie fictivă, fie politică. Mă întreb: oare dacă și voi ați închide televi­zoa­rele cu recla­mele lor plătite de Gold Cor­poration și cu poli­ticieni cumpărați, ce va­loare ar mai avea banii Gold Cor­pora­tion? Dacă ați stin­ge și voi televi­zoa­rele și ați veni în stradă, să mer­geți la pas, lângă co­piii și nepoții voștri, sea­ră de seară, până la noile alegeri, ce-ar mai face acești păpu­șari po­litici, ca să ne câș­tige vo­tul? Propria des­părțire de micul ecran îmi spune că ar câș­tiga, dintr-o dată, 7 ore pe zi, zi de zi, timp în care să-și înde­pli­nească pro­mi­siu­nile pâ­nă la noi­le alegeri.
OANA DARIE
salvează Roșia Montană




CLUJ

"Acest om nu este de vânzare"


Au mai rămas 60 de minute până la Marea Adunare și Marșul pentru Roșia Montană. Până atunci, sunt un aparținător aflat în vizi­tă la Terapie Intensivă, în salonul 9, la patul de lângă ușă. Aici e tata, dormind pe sedative, de o săptă­mână. E tot atâta timp de când mii de oameni au cucerit stră­zile, seară de seară, strigând "Uniți, salvăm Roșia Mon­tană!". Tata știe cât mi-e de dragă cauza asta, așa că în urechea adormită îi șoptesc povești de la proteste. Îi spun că n-am mai trăit niciodată fiori cum trăiesc zilele astea, că mă surprind sentimente de admirație uriașă față de generația mea, care s-a molipsit de entu­ziasmul Rezistenței. Îi spun că sunt oameni frumoși pe stradă, oameni ca el, care iubesc natura și nu vor dis­tru­gerea ei pentru bani. Îi spun că o să vină ziua în care vom pro­testa împreună, dar până atunci, trebuie să aibă răb­dare și să nu îndrăz­nească să-și piardă speranța. E o boală imprevizibilă pancreatita, dar eu presimt o minu­ne. Îl închin, îi sărut fruntea, mă spăl pe mâini și ies din salon. Mulțumesc asistentelor, arunc papucii spita­lului, de unică folosință, ies grăbită și mă arunc în taxi, taxiul mă aruncă în Mănăștur, iau reportofonul, pălăria împodobită cu pana unei găini roșiene și ies în oraș. Prin geamul mașinii pe care scriu "Hai să o salvăm", număr zeci de protestatari care se îndreaptă spre Piața Unirii. Suntem în Piață, plătesc 8 lei taximetristului, scot capul în soarele Sfintei Mării și mă mir. Cam două mii de oameni sunt înșirați pe bănci, pe piatra cubică, în picioare, în discuții, într-o forfotă de energie. Zăresc vârful pălăriei de paie a lui Eugen David, mustața lui nenea Vasile și zâmbetul lui Ioan Petri. Sunt roșieni și au venit în Cluj, ca să trăiască cel mai mare protest de până acum al rezistenței lor.

Fotografiile rezistenței

Mă strecor în mulțime. Pe umărul unui domn creț, un prunc visează și mă duce cu gândul în salonul 9, unde tata se însănătoșește. De la el moștenesc hotărârea cu care mă implic în lupta asta, așa că o parte din sufle­tul lui e cu mine, în Piață. Sunt tot mai mulți oameni, tot mai multe mesaje, tot mai mult zgomot. Se aud voci de copii, de tineri, de domni și doamne, un scurt lătrat și clicurile aparatelor de fotografiat. Preludiul protes­tului este de bun augur. Ajung la roșieni și îi îmbrățișez pe rând.
Poză familia Petri. Ei sunt domnul și doamna Petri, proprietari de generații în Ro­șia Montană. În casa fami­liei lor am petrecut revelionul tre­cut. Sunt oameni calzi, pri­mi­tori și iuți în argumente când povestesc cum de nu au ple­cat din Roșia, ca atâția ai lor. Îmi spun: "Jumătate din Tran­sil­vania e vândută la Gold. Au ve­nit deputații în Roșia și nu ne-au căutat pe noi. Să spe­răm, totuși, că acum ascultă. Dacă trece legea asta, o să ne mânce zilele". Mă mai asigură că undeva, acolo, ceva e putred. Că Goldul doar cumpără, dă cu banul. Statul vinde! "Acolo, la Ro­șia, toată lumea e cum­părată. Dar eu nu o să vând niciodată. Trebuie să rămână reduta". Reduta lor este Rezistența de 17 ani în fața proiectului care le-ar dis­truge munții, cimitirele, bisericile și, odată cu toate acestea, rădăcinile.
Poză cu Eugen David. Stau pe jos, la umbra lui Eugen David, președintele Asociației Alburnus Maior. În urmă cu o lună, cu o zi înainte ca tata să se îmbolnă­vească, i-am citit, în bucătăria de acasă, din argumen­te­le luptei lui Eugen. Atunci, tata și-a făcut mâinile pumni și s-a șters de lacrimi. Eugen e cocoțat pe o sce­nă micuță, adusă de prieteni de-ai Campaniei Salvați Roșia Montană. Lângă el sunt ceilalți localnici, pe-ale căror porți de acasă e scris: "Această proprie­tate nu este de vânzare". În spa­tele meu, pe tricoul unei fete, e lipit cu scotch me­sajul: "Acest om nu este de vân­zare". Eugen vor­bește. "Opoziția la Roșia Montană există și a venit la Cluj în carne și oase. E pentru prima da­tă, după 20 de ani, când putem să câștigăm și noi, nu doar ei. Câștigăm! Sun­teți mulți, niciodată n-o să vă pot ține minte pe toți, dar vă țin minte în me­moria mea colectivă (oamenii zâmbesc). Sunteți o so­cie­tate civilă care își dă seama că, tot plecând capul, până la urmă va fi mai multă libertate în pușcării de­cât ne vor aduce ei. Când am început această campa­nie, nu că nu aveam spiritul de libertate în mine, niște tineri de 18, 19, 20 de ani m-au învățat să lupt pentru libertate și le mulțumesc! Roșia Montană este inima istorică a Ro­mâniei. N-are nimeni voie să se atingă de ea. Așa cum fiecare țară din Europa își păstrează cu sfințenie isto­ria, trebuie să ne păstrăm și noi Roșia Montană". Pen­tru asta, Eugen David strigă către clasa politică: "Vreau să le transmitem un mesaj politicie­nilor ma­cho, ăia care au fost jigniți că i-am primit în costumul meu de țăran la mine acasă: Vrem Roșia Montană salvată! Dacă ăștia nu înțeleg de vorbă bună și vor încerca să mă scoată cu forța din casă, vă aștept pe toți!".
Poză cu Orlando Balaș. Orlando Balaș este pro­fesor, scriitor și om care luptă pentru cauzele fru­moa­se. Ia micro­fonul și spune: "Pentru liber­ta­tea noas­tră au murit 1000 de oameni, acum 23 de ani. Avem obligația să nu ne lăsăm căl­cați în picioare. Nu suntem aici pentru că statul român are doar 6% din afa­cere. Și dacă statul român ar avea 100% din afa­cere, tot nu ar trebui făcută. Suntem aici pentru că sunt oameni care nu vor să cedeze în fața presiunii banului, a minciunii și a co­rup­ției. Și am venit să vă aduc o veste bu­nă: chiar dacă această lege va trece, pro­iectul Roșia Montană, care ar distruge un loc atât de frumos în inima Ro­mâniei, nu se va face. Noi îl vom opri. Am venit să vă spun că în Oradea suntem câteva zeci de oameni care vor merge acolo să blo­căm utilajele. Sunt con­vins că și în Cluj sunt câteva sute (Mii!, se aude din mulțime). Vom fi sute de oameni în fața buldo­ze­relor. Vom merge acolo și nu vom lăsa ca acest loc fru­mos să rămână o pată pe obrazul Româ­niei și pe harta țării. Sunt sigur că vom câș­tiga." (Se strigă "Nu renunțăm! Nu capitu­lăm!")
Poză cu Vasile în piață și cu el la grajd. Ne­nea Vasile ține steagul cu Roșia Mon­tană în mâna dreap­tă și tremură o vor­bă în microfon: "Bunicul a mu­rit în război pen­tru pământul ăsta, avea 20 de ani și nu s-a mai întors de pe front. Eu vreau să le las co­piilor pământul meu. Gândiți-vă fie­care că va trebui să răspundem în fața copiilor. Au făcut niște legi pen­tru care nu răspunde nimeni, pentru care ar trebui să răspundă omul care sem­nea­ză, ăla să ajun­gă în puș­cărie. O instituție a statului nu are suflet, nu are con­știință, nu are nimic. E un birou, un afiș, nu are cum să răspundă". Mai adaugă: "Mă apăr până la capăt. Câte zile am, nu voi ceda pentru nimic. Dacă dăm înapoi, în­seam­nă că nu mai avem istorie, conștiință. Să nu uitați că Roșia Montană e actul de identitate al poporului român, pe care nu tre­buie să-l ardă în cianură niș­te corporații (din mulțime, se strigă «Salvăm, salvăm Roșia Montană!»). Și încă un slogan aș vrea să mai cân­tăm: «Nu cor­porația face le­gis­lația!»."
(Vara asta, nenea Vasile a încercat să mă învețe, fără suc­ces, să mulg vaca. Nenea Va­sile e unul dintre cei mai înțe­lepți și simpli oameni pe care i-am cu­nos­cut. În sufletul lui arde un foc care încălzește pla­neta. Pla­neta lui nenea Vasile este de piatră și iarbă. De pruni, meri, corcoduși, leur­dă și cartofi. E de văi, de vaci, de răsărit, de cai albi, de libertate, de demnitate.)
Poză Sorin Jurcă. Este omul cu care am avut cele mai lungi discuții în foișorul din Piața Veche din Roșia Montană. Mai ales în primă­vara anului trecut, când mi-a arătat morminte deshu­mate și mi-a spus po­vești cu morții roșieni scoși la plimbare din pământ. Sunt povești care par ireale, dar se întâmplă noaptea, di­mi­neața, vara sau toamna, fără avize legale. De înche­ietura mâinii stângi, Sorin și-a legat un banner și spu­ne: "Nu pot să nu dau Roșiei ce mi-a dat ea mie. Ea mi-a dat viață, liniște, natură, încredere. Voi lupta cu toată forța mea să-mi apăr proprietățile, locul na­tal, prietenii, cimitirul. Pe noi nu ne interesează aurul, ci oamenii, casele, natura. Aurul este al României, nu este al unor jefuitori, nu poate să ni-l ia nimeni cum vrea și când vrea".
Poză Mihai Goțiu. Este jur­nalistul care se docu­mentează în legătură cu Roșia Montană din anul 2010. E emoționat. Și noi suntem. Ne spune că, în ca­zul în care proiectul va trece, înainte să fie dărâmat Masivul Cârnic (cel în care se găsesc cele mai lungi galerii miniere, vechi din peri­oada romană), vor fi dărâmate Cotroceniul, Palatul Victoria și Palatul Parlamen­tu­lui. Tremur. Un câine mă îm­pinge cu botul să-l mângâi.
Poză de sus. Suntem în fața Teatrului Național din Cluj, iar traficul e paralizat de o mulțime formată din aproximativ zece mii de oameni, care fac "revolu­ția generației noastre." Îl întreb pe un fotograf dacă știe un loc de unde să facem poze frumoase. Îmi spune că putem urca în teatru, prin spate. Zis și făcut. Aler­găm prin întunericul culiselor naționale și ajungem la ultimul etaj. Dăm o masă la o parte, deschidem un geam și tragem poze. "Zeci de mii? Nu chiar. Dar zece mii, da! Uită-te. Încep la prefectură, aici, în fața tea­trului este plin și continuă spre Regională, de nu-i vezi capătul". Într-adevăr, dragă tată, cam zece mii de oa­meni mărșăluiesc prin centrul Clujului, pentru sal­varea Roșiei Montane. Cobor în mulțime. Pe repor­tofon se înregistrează sute de secunde, glasuri revoltate, dar și pline de speranță, ale unor tineri pregătiți să-și salveze viața din mâinile stăpânilor de cianuri. Au cu ei căței, copii, steaguri roșiene, vegane și tricolore. E o ames­tecătură fantastică de tipuri de oameni, de feluri de priviri, de argumente, de meserii, de viziuni. Toate, pentru un gând: "Uniți, salvăm Roșia Montană!". Mă uit la ei și îi întreb în gând dacă nu cumva și ei simt că trăim un vis. Suntem, pentru prima dată de când ne-am născut, hotărâți și împreună.
OANA MOISIL