Marin Mălaicu Hondrari - "Literatura amplifică viața, o face mai intensă. Cu bunele și cu relele ei"

Dia Radu
- Pasionat de literatură până la obsesie, melancolic, imprevizibil și mereu pregătit de schimbare, ar putea fi el însuși un personaj literar, dacă n-ar fi prea prins de scrierea propriilor cărți. Dacă prezența lui în lumea literară e discretă, e și pentru că titlurile sale îi sunt cei mai buni ambasadori: i-au adus nu doar aprecierea criticii și bucuria uriașă a cititorilor, ci și pe cea, mai greu de câștigat, a regizorilor de film. De vorbă cu un scriitor care "trebuie să fie și să nu se vadă", așa cum lui însuși îi place să spună -

De meserie cititor

- Îți propun un joc la început de interviu. În cea mai recentă carte a ta, "Lunetistul", publicată de Editura Polirom, personajul principal întreține o colecție imaginară de fotografii, cărora, poate pentru a le scăpa de uitare, le dă titluri pe mici bucăți de carton. Dacă te-ai pune în pielea lui, ce imagine din viața ta ți-ar plăcea să revezi?

- Cred că mi-ar plăcea să am o fotografie cu schi­urile pe care mi le făcea tatăl meu, din lemn de paltin fiert și apoi curbat la vârfuri, să nu se împlânte în zăpadă. Toată co­pilăria și până târziu, în ado­les­cență, am schiat pe schiurile de lemn făcute de tata și toate amin­tirile mele de iarnă sunt legate de ele. Nu făceam altceva decât să merg pe dealurile din afara Sân­georzului și să-mi pun schiurile în picioare. Până la cinci ani, am locuit cu bunica mea, pe un deal, într-o casă mică, fără cu­rent electric. Coboram rar în oraș, atât de rar încât sora mea nici nu mă cunoștea. Când mă așezam la ma­să, spunea "asta nu-i a noas­tră!" (râde)

- Ai descoperit tu cărțile sau au ajuns cărțile la tine?

- Nu-mi explic de unde a por­nit povestea cu cititul, care mi-a marcat toată viața. Părinții mei nu aveau bibliotecă, nu erau cititori. Și niciunul dintre frații mei nu era in­teresat de literatură. Eu am fost oaia neagră a familiei. Destinul meu firesc, de om crescut acolo, ar fi fost să ajung agricultor, să mă ocup de animale. Dar nu fă­ceam deloc ceea ce așteptau ceilalți de la mine. Eram inutil pentru comunitatea lor. Nimeni nu avea nevoie de un cititor. Știu doar că de la citit, la un moment dat, am alunecat spre scris. La 15 ani, începusem un roman calchiat după Războiul Stelelor. Îl numisem "Arma antilaser". Dar, fiindcă atunci când începi să scrii nu prea știi să scrii, imediat am scris cum au inventat ei arma antilaser și am rămas fără subiect.

- Biografia ta înregistrează și cinci ani petrecuți în Spania. Cinci ani de emigrație, care au lăsat urme și în cărțile tale. Ce ți-au adus bun?

- Prefer să răspund la întrebare alegând o altă fotografie imaginară, cu rulota în care am trăit acolo. O rulotă mică, de două persoane, în care am locuit patru ani, între 2002 și 2006. Avea tot ce trebuia înă­untru și niște perdeluțe de un verde extraordinar. Ple­casem din Sângeorz-Băi fiindcă nu mă mai descurcam financiar. În Cordoba, am dat peste un spaniol care m-a angajat paznic la un parc auto: Rafael Ayuso Escobar. Uneori, noaptea, venea și se așeza în șezlong și stă­team de vorbă, fiindcă era apăsat de necazuri. Divorța, îi murise tatăl, iar afacerea nu-i mai mergea. Cu el am învățat limba spaniolă. Alteori, singur, mă plimbam până dimineață printre mașini, cu cei cinci câini de pază după mine. Mi-a fost foarte greu lunile alea, acu­mulasem 300 de nopți nedormite, dor­meam doar ziua. Eram doborât de o oboseală stranie, în care nu mai știam ce e real și ce nu, până și mintea îmi funcționa diferit. Și ca întotdeauna, atunci când pe­treci mult timp cu tine, inevitabil ajungi să te gân­dești și la viața ta, la lucruri pe care n-ai vrea să le confrunți. Până la urmă, experiența spaniolă s-a do­ve­dit fundamentală: am trecut printr-un șoc cultural, am învățat limba spaniolă, am trăit cinci ani printre spa­nioli, iar asta mă ajută acum să lucrez ca traducător. Înainte de traduceri, însă, au fost câțiva autori pe care i-am descoperit acolo și care s-au dovedit decisivi pentru literatura pe care-o scriu. Mă gândesc la Ro­berto Bola?o, mai ales, un scriitor fără de care lite­ratura ar fi mult mai săracă. La poeții Alejandra Pizarnik și Nicanor Parra. Și la En­rique Vila-Matas.

- Se potrivește condiția de emigrant cu cea de scriitor? Ai mai reușit să scrii?

- În primii doi ani, cei mai grei, nu am putut decât să citesc. Apoi lucrurile s-au mai echilibrat. După ce am părăsit rulota, am trăit lângă Cordoba, într-un sat, în casa unei doamne care avea vreo 30, 40 de câini. Deși nu mai era atât de bogată pe cât fusese odinioară, fiindcă divorțase de un miliardar olandez, rămăsese cu o casă imensă, unde eu trebuia să tund gazonul și să am grijă de câini. A fost un noroc orb. Atunci am scris "Cartea tuturor intențiilor". Îmi place să spun despre ea că am scris-o într-o noapte care a durat șase luni. Cititorii vor înțelege de ce. După ce am terminat-o, am simțit, pur și simplu, că e timpul să mă întorc.

- Romanul aces­ta, de o fru­musețe stra­nie, ți-a adus laudele lui Mircea Cărtă­res­cu. Cum e să știi că ești citit și prețuit de unul din­tre cei mai im­por­tanți scriitori?

- După ce a citit cartea, publicată, în prima ediție, la o editură obscură, Mircea Cărtărescu mi-a scris un mail de o generozitate incredibilă. Zile în șir am umblat nebun de fericire, tot re­citeam mailul de la el. Spre deo­sebire de ce susțin unii prozatori români frus­trați, răuvoitori sau proști de-a dreptul, pe lângă o liotă de ziariști stupizi, Mircea Cărtărescu a fost și este foarte generos cu tinerii, îi susține și îi ajută cu o discreție admirabilă. Desigur, îi ajută pe cei care merită din punctul său de vedere, dar sunt foarte mulți scriitori consacrați, să zicem, care nu mișcă un deget pentru mai tinerii lor confrați. E foarte greu să faci bine, mai ales în meseria de scriitor. E mult mai simplu să faci rău.

- Cred că ești unul dintre autorii români cu vieți dintre cele mai aven­tu­roase. De unde ți se trage ne­voia asta de schim­bare?

- Probabil că mi-am căutat inconștient aven­tu­rile astea. Așa era și tatăl meu, care seamănă oare­cum cu tatăl lui Cons­tan­tin, personajul din "Lu­­­netistul". Am moș­tenit de la el un anumit gen de sensibilitate spe­cifică be­țivilor. Avea o fire neli­niș­tită, ceva îl mâ­na încon­tinuu să cu­tre­iere. Acum îmi e dragă firea lui, dar în copilărie ne exaspera și pe noi, și pe mama. Era un om plin de intenții, dar niciodată nu reușea să le ducă la bun sfârșit, fi­indcă îl sabota problema cu alcoolul. Mie asta mi-a făcut bine, m-a făcut să nu beau, să fiu foarte conștient de pericolul acestei tentații uriașe. Mai ales atunci când scrii. Poetul Dylan Thomas avea o vorbă foarte faină. Spunea "Sunt un bețiv care are probleme cu scri­sul". Mi se pare fabulos. (râde)

Albumul cu fotografii

- "Imaginația nu e altceva decât memoria în extaz." Așa spuneai în primul tău volum de poezie. Ar putea fi o definiție bună și pentru literatură. Se naște ea, în cazul tău, și din fotografiile imaginare pe care le porți cu tine?

- Cred că fiecare om are în capul lui un album fictiv. În mintea noastră avem mult mai multe poze, pe care nu le-am făcut niciodată, decât în memoria computerului. Sunt imaginile la care ținem cu adevărat și pe care le răsfoim din când în când. Sunt cadrele ace­lea totale, care nu au doar culoare și detalii, ci și senzații și emoții. O fotografie înseamnă un cadru. Un film înseamnă o suită de cadre. O carte înseamnă însă mult mai mult, înseamnă toate aceste cartonașe cu imagini puse în mișcare de atmos­fera pe care o creezi.

- S-a spus despre cărțile tale că au ceva din flui­ditatea și pictu­ralitatea filme­lor asiatice. Dovadă că e așa stă fap­tul că, de curând, regizorul Tu­dor Giurgiu s-a gân­dit să facă un film care pleacă de la romanul tău, "Apropierea", apărut la Editura Cartea Românească. Ai emo­ții? Nu ți-e teamă că filmul ar putea să se îndepărteze prea mult de ceea ce ai scris?

- Nu mi-e teamă, fiindcă am stat ore în șir de vorbă cu Tudor și am scris scenariul în colaborare. L-am centrat pe povestea de dra­goste a unuia dintre personaje, care e prins între două iubiri și ros de impo­si­bilitatea de a lua decizii. Am mare încredere în regizor. Cred că a în­țeles că lucrul la care țin cel mai mult nu sunt detaliile concrete, ci atmosfera cărții, care e cu totul specială. Un soi de trecere pe nesimțite de la o amintire la alta, de la un spațiu la altul, o pendulare în căutarea unui echilibru. E și foarte curajos să facă acest film, fiindcă iese din tiparele cu care ne-am obiș­nuit, nu e nici minimalist, nici prea cerebral. Mai mult, e un film foarte scump, care va trebui turnat în Spania.

"Singur ca un țipăt în curtea spitalului"

- Scrii, deopotrivă, poezie și proză. Este un poet mai vulnerabil decât un prozator?

- Este, pentru că nu are după ce voce să se ascundă. E doar vocea lui și atât. "Singur ca un țipăt în curtea spitalului", zice Ion Mureșan. Dar ca scriitor ești oricum vulnerabil, din cel puțin două motive: o dată, că nimeni nu te poate asigura că dacă ai scris un text bun, vei mai scrie un alt text bun. La fiecare text nou, lecțiile despre scris învățate nu se mai aplică. Și apoi, pentru că scrisul e, în felul lui, exclusivist. Când te apuci de scris o carte, în lunile în care lucrezi la ea, totul se ordonează în jurul ei, începe să sprijine acea carte. Tot ce faci pe lângă e un fel de trădare. Ai im­presia că trăiești degeaba, dacă nu scrii. Neîm­pli­nirea asta permanentă e unul din aspectele diabolice ale scrisului, nu ține de câte cărți ai scris, te urmărește continuu, nu se calmează decât efectiv când scrii. Doar atunci mai poți simți cu adevărat bucuria.

- Seamănă bucuria scrisului cu bucuria îndră­gostirii? Amândouă par să ascută simțurile.

- Da, seamănă mult cu îndrăgostirea. Când scrii, poți avea parte de momente extraordinare, de o bucurie năvalnică. Îți vine aproape să dansezi singur, în toiul nopții. E ceva greu de explicat, ce scapă controlului, și în momentele alea percepi diferit tot ce ai trăit până atunci, ai sentimentul că toate evenimentele se așează altfel. După citit, cred că e tot ce fac cu foarte mare pa­siune. Și îndrăgostitul și scriitorul sunt, de fapt, ego­iști. Nu le place să-și împartă timpul cu nimic alt­ceva.

- Cu toate astea, ca toți oamenii, scriitorii au nevoie și de dragoste. Tu cum ai reușit să împaci nevoile exterioare ale iu­birii cu nevoia de liber­tate pe care ți-o cere scri­sul?

- Sacrificându-le, desi­gur. Viețuind la limită, de multe ori. Îmi dau seama că nu e ușor să trăiești alături de un scriitor, așa că-i ad­mir pe toți oamenii care îi suportă. M-am întrebat de multe ori de unde atracția față de scriitori, față de poeți, în special, de ce și-ar dori o femeie deșteaptă și frumoasă să-și împartă via­ța cu un om care poate pă­rea plictisitor de cele mai mul­te ori. Acum cred că știu, cred că e vorba de o atracție morbidă pentru puterea înspăimântătoare a minții lor. Dacă e să mă refer strict la mine, întot­deauna am încercat să-mi păstrez o cât mai mare li­bertate de mișcare, având mereu grijă, totuși, să fac cât mai puțini oameni să sufere din cauza mea. N-am reușit întotdeauna.

- Libertate, spațiu per­sonal, de ce altceva mai are nevoie scriitorul din ti­ne?

- De țigări, de caiete bu­ne cu foi veline și de timp. Într-un film argen­tinian, pe care l-am văzut, este o scenă foarte fru­moa­să în care moartea caută în­ ziar locuri de muncă pentru un poet. Pare o idee bur­ghe­ză, dar pentru un scri­itor un loc de muncă poa­te fi moartea. Scriitorii chiar au nevoie de timp liber ex­ce­dentar. Timpul e im­por­tant, nu locul unde scrii. Amos Oz povestește, în­tr-un interviu, că a scris ro­ma­nul "Soțul meu, Michael" în baie, așezat pe capacul de la toaletă, fi­ind­că era singurul loc din casă unde putea fuma noap­tea. Avea o singură cameră. Du­pă ce adormeau co­piii lui și soția, se ducea și scria li­niș­tit acolo.

"O carte bună nu-ți mai iese din cap toată viața"

- Numele tău e nedespărțit de grupul poeților bistrițeni. Prietenia voastră a devenit un soi de le­gen­dă printre scriitori. Mai nou, e și subiectul propriilor voastre cărți.

- Întâlnirea cu Dan Coman și cu John Partene e una din puținele întâmplări cu adevărat fericite din viața mea. Prietenia asta rezistă de două decenii, timp în care am fi avut poate motive să ne certăm, dar uite că am știut să le evităm foarte bine. Mai târziu, a apărut în peisaj și Ana Dragu și, deși scriem toți patru, petre­cem mult timp împreună, citim și vorbim cam despre aceleași cărți, nu semănăm deloc în scris. Iar asta e ex­traordinar, am reușit să nu ne contaminăm stilurile. În "Apropierea" am încercat, deși sună bombastic, să aduc un omagiu acestei prietenii. O prietenie adevărată are forța unei mari iubiri. Sunt pur și simplu fericit că sunt prieten cu ei, când mă gândesc la ei mă simt mult mai puțin vul­­­nerabil. Ne leagă mul­te amintiri comune și ne leagă cititul căr­ților cu adevărat.

- N-aș greși dacă aș spune că ești un ci­titor înrăit. Un ade­vă­rat pasionat de lite­ra­tură, ale cărui proprii cărți sunt pline de re­ferințe livrești. Mai poți trasa granițele în­tre literatura altora și viața ta reală? Cât din ceea ce ai citit s-a con­topit cu tine?

- Întâi și-ntâi aș vrea să spun că, deși am cinci cărți publicate, nu citesc ca un scriitor, ci continui să o fac ca un cititor obișnuit, care se bucură cu toată ființa de fiecare pagină bine scrisă. Îmi place să mă las dus de povestea căr­ții, să mă îndră­gos­tesc de personaje sau să le detest. O carte bună nu-ți mai iese din cap toa­tă viața. Rămâne par­­te din tine, pentru tot­­deauna. Poate o să vă șocheze ce spun, dar doza de livresc pe care literatura o aduce în viața mea mă ajută pe mine să înțeleg mult mai bine viața, să am un contact mai relevant cu toți cei apropiați, să mi se dezvăluie mai bi­ne ce se întâmplă-n jur. Scriitorul Mario Vargas Llosa spunea, într-o în­tâlnire cu ci­titorii ținută la Cluj, că vei iubi cu atât mai in­tens cu cât ești mai citit. Dincolo de bucuria lecturii ră­mâne bucu­ria de a trăi. Iar literatura are darul ăsta extraordinar, că amplifică viața, o face mai intensă. Cu bunele și cu relele ei.

- Abia a ieșit în lume "Lunetistul", romanul tău cel mai recent. Cum te simți?

- Sunt într-o așteptare imprecisă, ultimele bucurii s-au dus, de acum încolo cartea intră pe un alt drum. Aștept reacții, bineînțeles, dar deja mă gândesc foarte serios la următoarea carte pe care vreau s-o scriu. Dar n-aș vrea să divulg prea multe despre ea. Cărțile sunt ca filmele, odată povestite, își pierd savoarea. Nu pot decât să-mi doresc să fie o carte bună, care să placă cititorilor și cu care să nu-i fac de rușine pe prietenii mei intransigenți.