MARIAN RÂLEA - "Marea familie a teatrului m-a copleșit"

- A fost, timp de zece ani, Magicianul care ne-a intrat în casă duminică dimineața. Dar tot el, la lăsarea serii, atunci când cortina se ridica de pe marile scene de teatru, ne-a adus la lumină roluri de forță, care ne-au lăsat cu respirația tăiată: Estragon din "Așteptându-l pe Godot", Oreste din "Electra", Piotr Nikolaevici din "Pescărușul", Berenger din "Rinocerii". Și lista ar putea continua, fiindcă Marian Râlea e un actor neobosit, cu câteva sute de roluri în palmares. Jocul lui, total și pătimaș, e dovada vie că un mare actor nu poate trăi cu adevărat decât pe scenă -

Piticul din orașul vechi

- Pentru unii, actoria e o decizie fulgerătoare. Pentru alții, un drum pentru care se pregătesc din greu. Dvs. în ce categorie intrați? Când ați realizat că vreți să deveniți actor?

- Foarte devreme. Nu am visat niciodată să fac altceva decât teatru. Mie mi-au lipsit dilemele adoles­cenței, opțiunea mea a fost dintotdeauna aceeași. Poate că am avut un destin, habar nu am. Tot ce știu e că îmi plăcea de mic să-mi fac spectacole prin curte, să-mi ridic cortine și să înscenez povești. Sunt convins că ta­lentul ăsta l-am moștenit și eu, și fratele meu, de la ma­ma, care a avut grijă să ne ducă de mici la spectacole. M-am născut la Brașov, și Teatrul Dramatic era aproa­pe de noi. Casa părintească era în Orașul Vechi. Când nu mergeam pe Tâmpa să ne jucăm de-a pădurile tro­picale, când nu cutreieram bastioanele părăginite, când nu așteptam autocarele cu nemți și ruși, să primim gumă și insigne cu Lenin, mergeam la teatru. Poate că noi nu citiserăm Shakespeare încă, dar mama îl citise pe tot. Cum l-a citit și pe Molière. Era o simplă func­țio­nară, dar era cu adevărat pasionată. Totuși, femeie practică, s-a asigurat de viitorul meu, trimițându-mă la un liceu de construcții, pe atunci era ceva foarte nou și foarte la modă. A fost inutil. Încă din liceu am început să joc la Teatrul Dramatic. Apoi, fratele meu a dat examen la Actorie și a intrat la București pe singurul loc disponibil. Asta mi-a dat un curaj nebun, mi-a arătat că e posibil să fac și eu meseria asta, așa că i-am urmat drumul. Când el termina facultatea, eu tocmai intram. După absolvire, el a rămas la Bra­șov. A fost un actor extraordinar, era june prim, a cucerit tot Bra­șovul și n-a vrut să mai vină în București. Se sim­­țea acasă acolo, era protejat și iubit. Eu, ca orice Săgetător, am a­runcat săgeata mai de­parte, mi-am zis că nu pot să rămân în Brașov, trebuie să-mi joc șansa. Și am ajuns la București.

- Cum s-a simțit ma­ma dvs. cu doi băieți fru­moși, tineri actori?

- Mama s-a chinuit ceva cu noi, să ne țină prin școli. Ne-a crescut singură, doi go­lani în mijlocul Brașovului, fiindcă s-a despărțit de tatăl meu, când eu eram în școala generală. A avut o putere uriașă de sacrificiu. Nu s-a recăsătorit, tot ceea ce a făcut a fă­cut pentru copiii ei, în care a crezut nebunește. Era un om vesel și bun, cel mai im­por­tant lucru e că pentru mine și pen­tru Andrei ea nu a îm­bătrânit nicio­dată. După ce am devenit actori, n-a lipsit de la nicio premieră. Bătea drumul Brașov-București obli­ga­toriu, și mereu cu ceva bun în geantă, că așa e în Ar­deal. Eram mândria ei, se lăuda cu mine și-n compartiment, și când mergeam să o aștept la gară, mă saluta tot tre­nul. (râde)

Când magia nu iese

- Anul trecut a fost extrem de dificil pentru dvs. V-ați pierdut ma­ma, s-a stins, fulgerător, și fra­tele dvs., actorul Andrei Râlea, și a plecat dintre noi, la doar 31 de ani, și Mica, fetița care făcuse parte din echipa "Abraca­dabra" timp de zece ani. Cum ați de­pășit du­rerea tuturor acestor dispariții?

- Am jucat foarte mult. Dar, cu toate astea, nu am depășit-o. Așa ceva nu se poate depăși. E o tristețe îngrozitoare și e foarte greu să accepți că ei, de fapt, nu mai există. Nu, ei sunt cu mine în continuare. Dacă mama avea, totuși, 89 de ani, și pleca din lumea asta cu socotelile încheiate, fratele meu s-a stins în doar șase luni. A descoperit un cancer care i s-a operat, apoi a început o serie de citostatice, situația părea sub control. Dar cred că i-au greșit puțin dozele, fiindcă dintr-o dată, când nimeni nu se aștepta... Anul acesta s-a dus și Mica, despre care am aflat abia pe ultima sută de metri că e bolnavă. Și-a dus boala cu foarte multă discreție. Făcuse, la doar 30 de ani, o ci­roză hepatică pe fond de stres. A fost cum­plit, eram toți la spi­tal la ea când a ple­cat. Am sperat într-o minune, într-o magie ca-n vremurile noas­tre bune din Abra­ca­dabra, dar magia nu ne-a ieșit.

- Se spune că ori­ce pierdere în viața de zi cu zi e un câștig pe scenă.

- Eram în ultima zi de filmare la Sunt o babă comunistă, în regia lui Stere Gulea, era opt dimineața și trebuia să filmez o secvență cu foarte mult umor. Am ter­minat la ora 11 și am plecat direct spre Bra­șov, după ce di­mineață, la ora 7, mi se spusese că fratele meu nu mai este. Ce câștig puteam eu avea aici? A fost cumplit de greu. Dar oricât de dureros poate fi uneori, spectatorul nu trebuie să simtă prin ce treci. Noi facem o școală în care învățăm să nu fim vulnerabili, orice ar fi. Că, în timpul unui spectacol, o scenă dramatică te poate duce cu gândul la ceva ce ai trăit, asta e altceva, și poate atunci rostești rolul cu mai multă sensibilitate, cu mai multă patimă. Dar n-ai voie să-ți speculezi propriile drame. Pentru ce? Pentru două lacrimi în plus, pe care spectatorul oricum nu le vede? Aș avea o problemă cu mine. Să confunzi o reprezen­tare a vieții cu viața e chiar murdar. Și nu poți să-ți vinzi amintirile, nu poți să-ți vinzi mama sau fratele. E destul că meseria asta ne consumă total.

- Actorii par să trăiască mereu cu inima pe pal­me.

- Cred că asta e frumusețea, că inima noastră e mereu deschisă. Nu suntem vulnerabili pe scenă, dar suntem în fața vieții. De aia e bine să ai niște repere. Pentru mine, foarte important e cât de cinstit ești cu tine, cu ceilalți, cât încerci să trișezi. Asta mi-a adus, cu anii, foarte multă liniște și împăcare. În rest, de câte ori mi-a fost greu pe scenă, deci și în viață, m-am întors la Cuvânt, la ceva foarte simplu, la rugăciune, la gândul că există pe lume oameni care trăiesc mult mai rău decât am trăit eu toată viața, dar cu care împăr­tășesc aceeași Biblie. E singura carte de care nu te plictisești, care ți se dezvăluie altfel, de fiecare dată.

"Brașovul îmi curge prin vene"

- Vă ajunge doar teatrul? Nu e sacrificiul prea mare? Nu v-a lipsit niciodată prezența unei familii?

- Mi-a lipsit și îmi lipsește o familie, dar nu poți să te lupți împotriva timpului, care trece pe lângă tine fără să-l simți. Această familie mare a teatrului m-a co­pleșit, iar dragostea... și-a făcut și ea loc cum a putut, când a putut. Mai mult nici nu știu ce să spun. N-a fost să fie.

- N-ați găsit persoana care să vă înțeleagă?

- Arăt eu a neînțeles? (râde) Poate am fost neatent. De ce să dau vina pe alții? (tace și trage un fum din țigară) Uite, credeam că nu am nicio problemă cu melancolia și acum mă faceți să fiu melancolic. Eu sunt... Săgetător. Nu mi-a plăcut niciodată să pierd nimic. Și am făcut în așa fel încât să simt că nu am pierdut niciodată. Deși am pierdut foarte multe. Dar despre asta nu-mi place să vorbesc. Există un soi de mister pe care actorul ar trebui să-l păstreze în per­manență.

- Nu vă apasă singurătatea de acasă?

- Nu. Acasă e locul unde mă odihnesc. Doar că eu nu prea vreau să mă odihnesc. Niciodată n-am simțit nevoia de odihnă. Vorba mamei, Dumnezeu să o ierte, spunea: "Dragul mamii, tu ești bolnav de muncă". E o boală neodihna. Dar n-aș putea trăi odihnindu-mă. Mă ofilesc dacă stau. Și-apoi, unde poți fi singur pe lumea asta? Nicăieri. Am prieteni buni, sunt înconjurat de oameni care țin la mine, când am un necaz, au grijă să mă sune. Nu mă simt cu adevărat singur decât atunci când pleacă Moș Crăciun, când își dă jos haina și nu mai e el, e realitatea crudă, fără niciun mister. Așa e și când se termină aplauzele și mă întorc acasă. Dar a doua zi mă trezesc cu gân­dul iar la teatru. Nu prea am zile libere. De multă vreme visez să plec undeva, unde e cald. Nu mi-a reușit nici vara asta. În iunie am început să filmez, în iulie a trebuit să fug să mă întâlnesc cu studenții din Sibiu, apoi am mai avut de ju­cat într-un film, acum a reîn­ceput stagiunea la teatru, de Săr­bători o să fie serbările Magicia­nului. Și uite așa se duce iarna, un anotimp pe care îl urăsc, deși m-am născut în decembrie. Nu-mi pla­ce no­iem­brie, nu-mi place ză­pada murdară, nu-mi place nici vân­tul. Iarna nu-mi place decât acasă, la Brașov, în casa în care m-am născut.

- Vă mai întoarceți acasă? Cum vine toamna la Brașov?

- Mă întorc cât de des pot, chiar dacă știu că nu am timp să stau decât o noapte. Astă vară am reușit chiar să rămân 3 zile legat. E minunat locul ăla, mai ales acum, toamna, când pădurea se transformă, de la o zi la alta, ia alte și alte culori. Am și o curticică acolo, am și pisici, am și vecini drăguți. Casa mamei a fost și a rămas reperul nostru, locul în care ne adunam cu toții iarnă de iarnă, de Crăciun. Nimic nu mai e la fel acum, dar tot ce pot să vă spun e că nu va lipsi bradul din casa aceea, de Sărbători.

- V-a mai rămas ceva din firea de ardelean, sau anii pe­tre­cuți în București v-au schimbat cu totul?

- Da, Brașovul încă îmi curge prin vene. Și de la el în sus tot Ardealul, cu rudele dragi de la Turda. Dar mi-s tare apropiați și Băileștenii, și nu de puține ori, când ajung pe la Buzău, mi se face dor de căldura oamenilor din Moldova. V-am dat doar câteva repere, unde în ultimii ani m-a pur­tat sufletul. Când mă jucam de-a Magicianul, stră­bă­team țara în lung și-n lat. Acum, ce-i drept, trag spre Ardeal, pentru că acolo sunt AI MEI și pentru că acolo e cea mai bună ciorbă de salată.

- Dacă aveți o zi liberă la București, cu ce o umpleți?

- Mă duc în piață și fac cumpărături și mă cert cu piețarii, pentru că nu mă lasă să gust o roșie și nu știu dacă e bună, pentru că nu pot să-mi aleg eu un măr. Și-apoi încep câte-o discuție cu ei, ca la piață, unii sunt chiar foarte drăguți. Alții îmi spun: "Vai, dar ce-ați îmbătrânit!". Ce să le răspund? Că ei au întinerit? (râde) Apoi mă întorc acasă și fac curat, fiindcă asta îmi așază gândurile în ordine. Sau gătesc ceva sau citesc. Dar cărți, nu ziare. N-am mai cumpărat un ziar din 1990, toamna.

- De ce atâta izolare? Nu vă simțiți rupt de realitate?

- Despre ce realitate vorbiți, de cea a actorului, care își dorește sa fie cât mai mult pe scenă, sau de cea a mitingurilor de pe stradă? Nu sunt rupt de ceea ce se întâmplă în lume, am discuții, dezbateri, mă implic, dar știu foarte bine cât de mult poate influența mass media. O prea mare atenție dată informațiilor trun­chiate duce la dependența de ele și, nu în ultimul rând, la dezumanizare. Nu sunt împotriva jurnaliștilor, cred că ei au muncit cel mai mult în țara asta după revoluție și trebuie respectați. Dar știrile de la ora 5 nu le pot urmări, pentru că, vreau nu vreau, mă afectează. Având atâta experiență de joc, când le ascult, parcă aș intra în mintea criminalului sau a victimei. Sunt foarte em­patic, sunt deformat profesional, fiindcă din asta îmi construiesc personajele. Și atunci e prea mult pentru mine. Prefer să pun ziduri de protecție. N-o fac ca să mă izolez de lume, ci ca să-mi protejez lucrurile cele mai firave, să-mi păstrez energia pentru ce se întâmplă pe scenă, să mă pot concentra. La un moment dat, de pildă, mi-a trecut și mie prin cap, ca multor altora, să fac o investiție imobiliară, să intru într-o afacere. No­roc că a venit criza și n-am apucat. Aș fi pierdut banii aiurea. Mi-am dat seama că fiecare om trebuie să facă lucrul ăla pentru care are talent. Nu mă pricepeam la imobiliare, asta e clar. Și-apoi, eu sunt ardelean, să mă fac brusc oltean? (râde)

Scena, casa Dumnezeului teatrului

- Repetați chiar zilele acestea rolul ancheta­to­rului din "Crimă și pedeapsă", de F.M. Dostoievski, la Teatrul Bulandra. La ce ne putem aștepta, dacă mergem la spectacol?

- La o provocare capitală, cum e orice piesă ce pleacă de la un text semnat de Dostoievski. Eu nu fac decât o înlocuire în acest spectacol, care a fost pus în scenă mai demult de regizorul Yuriy Kordonskiy, dar care nu a mai fost jucat de patru ani. Sorin Leoveanu, cel care juca rolul lui Profiri, a fost răsplătit cu premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal. Îmi doresc, fiind prieteni, să nu-l dezamăgesc. Vă invit să vedeți spectacolul, regizorul a operat câteva schimbări, nu vă va părea rău.

- Suntem chiar în sala de repetiție, în decorurile rămase pustii. Cum vă simțiți când rămâneți singur în încăperile teatrului?

- Vinovat. Vinovat și dator să fac meseria asta, fără de care n-aș putea trăi. Când te naști cu talent pentru scenă, ești pur și simplu vinovat dacă te apuci de alt­ceva. Cred că orice actor simte că singura viață ade­vă­rată e aici, în lumina asta artificială, că scena e un fel de casă a Dumnezeului teatrului, care te apără în­totdeauna. De fiecare dată când am avut necazuri în viața mea civilă, m-am întors la teatru și mi-a fost mult mai bine. Pe scenă poți trăi ceea ce nu poți trăi în viața reală, mai multe vieți posibile, într-un timp foarte scurt. Și satisfacția pe care ți-o aduce scena chiar e foarte mare. Aplauzele spectatorilor nu-s importante doar pe moment, le mai auzi mult timp după aceea.

- Sunteți printre puținii actori care au făcut pactul cu teatrul total. V-ați dedicat tot timpul aces­tei pasiuni și meserii. A meritat?

- Pe mine, meseria asta m-a păcălit. Mi-a plăcut așa de tare, încât am vrut mereu să duc lucrurile până la capăt, am ars total. Și s-a întâmplat să fiu un actor cu șansă. Mi s-au oferit atât de multe roluri mari, încât am fost obligat să rămân în teatru. N-ai cum să refuzi pro­iecte când lucrezi cu regizori atât de im­portanți precum Dragoș Galgoțiu, Mihai Măniuțiu, Sil­viu Purcărete, Andrei Șerban, Tompa Gabor, Că­tălina Buzoianu, Ducu Darie, Ion Cojar, Yuriy Kor­donskiy și sunt sigur că-i mai uit pe unii. Toate nu­me­le astea grele m-au țintuit pe scenă, m-au furat de la viața reală, m-au făcut să-mi continuu joaca din co­pilărie, sărind din poveste în poveste. Mi-a plăcut, și timpul a trecut.

- Într-un mai vechi interviu acordat revistei noastre spuneați că ați fi de acord să predați ce știți, dar ați termina tot ce aveți de spus în două ore. Chiar așa?

- Da, asta se întâmpla demult. Între timp, am fost rugat să țin câteva ore la Universitatea din Sibiu, și uite că au trecut opt ani, am ajuns conferențiar, mi-am dat între timp doctoratul - n-am crezut că voi fi capabil să scriu o lucrare de 400 de file -, iar acum am clase de master. Mi-am dat seama că talent nu le pot da, dar am jucat atât de mult în viața asta, încât chiar pot să-i învăț pe studenții mei niște tehnici pe care ei să le folosească mai târziu. O dată sau de două ori pe lună sunt acolo. E fru­mos și mă bucur că sunt tot mai mulți copii ta­lentați care termină fa­cul­tățile de teatru și își fac o trupă, o asociație, un spectacol indepen­dent, sunt foarte multe săli de spectacole care se deschid. La fel cum noi am fost protejați de marii actori care ne-au pus în lumină, ar trebui și noi să-i ajutăm, recoman­dân­du-i pe cei mai buni.

"Copiii m-au adoptat pe mine, nu eu pe ei"

- Ați fost ani de zile Magicianul copiilor, cel care le-a încântat copi­lăria duminică dimi­nea­ță. N-ați simțit niciodată că imaginea asta v-a pus în umbră celelalte meri­te de mare actor?

- Eu nu consider că sunt un mare actor, ci doar un slujitor al scenei. Magia aparține teatrului și fie­care actor e, de fapt, un magician. Nu contest că mi­cul ecran pune actorul în situația privilegiată de a fi văzut de milioane de spectatori. Dar când am creat per­so­najul Magicianul, împreună cu o întreagă echi­pă de adulți, avusesem deja, în 1987, onoarea de a fi răs­plă­tit cu Premiul UNITER pentru cel mai bun actor al anului. Ieșim pe porțile facultății pregătiți să jucăm pentru orice fel de public, indiferent de vârstă. Credeți că personaje ca Rică Venturiano, Cassius, Catindatul, Petruchio, Zganarelle, Lysander și multe altele sunt mai puțin puternice decât Magicianul? Eu cred că nu. Dacă duminică dimineața, cei mici mă vedeau la tele­vizor în rolul Magicianului, seara, cei mari mă puteau vedea în rolul lui Tuzenbach din "Trei surori", de Ce­hov. În cei zece ani cât am stat pe sticlă, am creat, în afara Magicianului, vreo 300 de caractere. Nu e puțin.

- Ați anunțat, de curând, redeschiderea Teatrului Național pen­tru Copii. Ne puteți spu­ne mai multe?

- Teatrul Național pen­tru Copii este rezul­tatul unei asocieri între Teatrul Național Bucu­rești și Fundația Abra­cadabra și își propune să reia seria de spectacole, începută acum câțiva ani, în care copiii aveau ocazia să urce pe scenă pentru a deveni eroi din povești. De-acum, în fiecare duminică, de la ora 11, vor putea să-și în­frângă emoțiile și tea­ma și să se joace de-a po­veștile românilor, pe scena Sălii Multimedia a Tea­trului Național din București.

- E altfel atunci când joci pentru cei mici?

- Pe copii nu ai cum să-i păcălești. Ei m-au adoptat pe mine, nu eu pe ei. Am avut mii sau mai bine spus milioane de mici spectatori. Ni­mic nu poate compensa acea stare de emoție pe care o ai când le vezi bucuria din ochi și când le simți inima bătând cu putere, pentru că îi urci pe scenă. Am certitu­dinea că nu mi-am ales greșit meseria, cei mici îmi dau puterea de a merge mai departe. Pen­tru că, la vârsta lor, lu­crurile sunt foarte fru­moase și curate. Cel mai tandru spectacol în care am jucat în ultimele sta­giuni, "Îngropați-mă pe după plintă", al lui Yuriy Kordonskiy, e în fond tot despre copilărie, o copilărie plânsă și dureroasă, deși departe de a fi un spectacol pentru copii. Joc rolul unui băiețel de 9 ani, sfâșiat de ura dintre mamă și bunică, tras când într-o parte, când în alta, răcit mereu și care nu visează decât să poată fi îngropat pe după plintă, fiindcă acolo e cald și de acolo poate vedea picioarele mamei sale.