Cu lacrimi în ochi a căzut în genunchi, desfăcându-și larg brațele, de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze muntele cu totul. Un pic mai departe, câteva femei îmbrăcate în costume tradiționale stăteau nemișcate, ținând coșuri pline cu bucate alese și câteva sticle de șliboviță. Pentru un moment, liniștea văilor și a crestelor de piatră s-a adâncit. Se auzeau doar fustele foșnitoare ale femeilor, fluturând pe deasupra pajiștii de un verde intens, în adierea blajină a toamnei. În fața lor, doi ciobani, unul polonez și altul român, le întâmpinau cu aceeași emoție. Se apropiau încet, urmați de dangătul talăngilor a trei sute de oi. Doi ciobani porniți în transhumanță din România, din satul Rotbav, de lângă Brașov. Într-o poiană a Carpaților polonezi, deasupra lumii și în pustietatea muntelui, acești oameni s-au îmbrățișat cu lacrimi în ochi, ca niște rude ce s-au regăsit după mult timp. După secole de înstrăinare, o mare familie se reunea: cea a vlahilor. Un popor plecat cu oile din Carpați, aproape cu un mileniu în urmă, ignorat de istorici, deși a colonizat și a dominat timp de secole toate înălțimile Europei, din Carpați în Alpi și de la Marea Adriatică până în munții Pindului. Marea expansiune valahă!
Pe ciobanul polonez îl cheamă Piotr Kohut. Împreună cu ciobanul român Cristian Suciu, au avut ideea - pentru care s-au luptat timp de câțiva ani - de a porni cu trei sute de oi pentru a reface vechiul drum al transhumanței din Carpații românești în cei polonezi. Trei sute de oi, 100 de zile, 1400 de kilometri pe drumuri de munte și poteci străvechi. "Am vrut să spunem cu voce tare ceea ce cărțile de istorie se sfiesc să arate. Că un mare popor de păstori a pornit din Carpații românești în transhumanță și a ajuns până în munții Tatra. Chiar dacă au fost pe nedrept uitați, vlahii sunt cei care au îmblânzit munții și au schimbat cultura tuturor țărilor prin care au trecut în această parte a Europei - Ucraina, Slovacia, Polonia și Cehia. Această călătorie nu vorbește doar despre istorie, ci și despre identitatea noastră: cine am fost și cine suntem", a spus emoționat Piotr Kohut.
O carte rară
Cracovia. Probabil cel mai frumos oraș al Poloniei, cu clădiri vechi, somptuoase, cu aer imperial și elevat. Piața centrală este înconjurată de imobile impunătoare, cu arcade uriașe din piatră, cu stâlpi auriți și frontoane sculptate. De jur-împrejur sunt terase largi, înțesate de turiști ce vorbesc toate limbile pământului. Stau relaxați, bând câte o cafea, și privesc turnul istoric din centrul acestei piețe imense. Câteva străzi mai jos, ascunsă sub platani enormi, este Universitatea Jagiellone. O clădire veche, cu ziduri masive din piatră, cu uși mari și grele. Aici a fost cândva profesor Stanislav Lukasik, unul dintre istoricii de primă mână ai Poloniei. Aici am venit și eu, în speranța că voi găsi o carte veche, pe care o căutasem, fără izbândă, la zeci de anticari: "Roumanie et Pologne", o carte scrisă de profesorul Lukasik, direct în franceză, poate pentru că a considerat-o foarte importantă. "Este, într-adevăr, o carte rară", mi-a spus doamna de la arhiva universității. "O avem și este în fondul special, nu în cel curent. Dacă faceți o cerere și oferiți o garanție, puteți avea acces la ea". Am scotocit prin rucsac după o "garanție", și cum cel mai important lucru pe care îl aveam era pașaportul românesc, i l-am oferit. După o jumătate de oră, țineam în mâini celebra carte. Între copertele verzui erau 400 de pagini îngălbenite de timp, pagini de istorie comună între Polonia și România. O carte importantă, nu doar prin informațiile esențiale adunate, de la primele documente și până la relațiile politice și literare, dar mai ales pentru că a fost scrisă cu imparțialitate, în perioada interbelică, atunci când nicio propagandă nu deturna munca istoricilor.
Citind cartea profesorului Lukasik, am înțeles că povestea păstorilor români începe cu mult timp în urmă, pe la 1317, când sunt amintiți pentru prima oară, într-un act al regelui Carol Robert de Anjou, ce le dădea voie să treacă în Polonia, cu turmele de oi. Plecați din Transilvania, Bucovina și Maramureș, ciobanii vlahi treceau prin Ucraina și, mergând pe ambii versanți ai munților Carpați, ajungeau până în Slovacia, Polonia și Cehia. Se răspândeau către nord și nord-est, se îndepărtau de Carpați, dincolo de Lublin și, mergând peste pădurea Sandomierz, își vedeau de drum, mai departe de Vistula. Cu toată averea lor pusă pe câțiva măgari, aceste mici grupuri au trecut neobservate pe potecile necunoscute ale munților și s-au așezat unde au găsit loc prielnic. Așa se face că în zonele montane din regiunea numită Mica Polonie sunt atestate peste 700 de sate întemeiate de vlahi! Numai pe malurile râului San existau 230 de colonii, aflate în proprietatea lui "Ștefan, fiul voevodului Sas". Vlahii se instalaseră în special în zona Podhale, la poalele munților Tatra, culmile montane de lângă orașul Zywiec fiind doar baza de pornire și răspândire mai departe, în toată Silezia. În Podhale, ei s-au stabilit ca peste tot: fie pe baza legii lor strămoșești, de care nu s-au despărțit niciodată, ius valachicum, care specifică anumite privilegii și libertăți, fie se așezau, pur și simplu, unde vedeau cu ochii, împreună cu oile lor. Așa se pare că a luat ființă chiar și celebra stațiune montană Zakopane, care inițial se numea Nowo Osada. Satele lor de atunci semănau foarte mult cu cele lăsate acasă: case din bârne de lemn, răsfirate pe coastele muntelui, de cele mai multe ori în locuri greu accesibile, sălașe pentru vite și stâne de oi. Cu timpul, vlahii și-au câștigat respectul localnicilor din vale, nu doar pentru că i-au învățat pe aceștia tot ce înseamnă agricultura de munte, dar și pentru că erau liberi și independenți. Câștigau bine de pe urma turmelor, dar și de pe urma meșteșugurilor în care erau neîntrecuți - făcutul brânzei, țesutul lânii și-al cânepii, cioplitoria în lemn. Cu timpul, satele vlăhești, tot mai numeroase și tot mai mari, au început să se organizeze în craine, trăind tot după legea valahă, fiind obligate să plătească doar dări în produse, să țină mori pe cursul apelor din munți, iar conducătorii lor, numiți crainici sau cneji, să participe ca ostași la apărarea teritoriului. Dar bunăstarea vlahilor a început să bată la ochi și să stârnească invidie. Puterea lor crescuse atât de mult, încât, în 1624, Dieta va limita, prin lege, nomadismul montan, tăind fără milă din libertățile dreptului valah, încercând să transforme satele de țărani în sate de sclavi. Nesupuși, vlahii s-au răsculat, mai ales în regiunea Podhale. Dar chiar dacă vlahilor le-au fost retezate libertatea și puterea de altădată, neamul lor a rezistat și a rămas neatins până astăzi. Dovadă sunt satele lor, răspândite încă prin munți, casele din lemn, cu cerdac, staulele cu oi și bucuria nețărmurită a libertății care le strălucește-n priviri.
Pelerin la izvoare
Drumul ce te duce la satul Istebna este plin de mister, nimic nu seamănă cu ceea ce ai învățat în cărțile de istorie. Treci prin localități cu nume precum Bucovina, Cucov, Cetine, Prizslop, Măgura sau Brindziske. Urmele românești sunt clare și la tot pasul, aproape că nu îți vine a crede că teritorii atât de întinse au fost cândva ale păstorilor vlahi. În cele din urmă, ajungi, pe un drum tot mai șerpuit și tot mai îngust, în satul Istebna, în munții Beskizi, la capătul Carpaților polonezi. Este cel mai înalt sat din Polonia, aflat la peste o mie de metri altitudine, unul dintre cele mai vechi sate vlăhești atestate documentar. Casele sunt în bună măsură ca odinioară, risipite pe vârfuri, pierdute prin valurile verzi și nesfârșite ale munților. Multe sunt încă din lemn, dar modernizate, pentru că, între timp, Istebna a devenit o atracție turistică, un sat celebru prin tradițiile pastorale păstrate. Într-o astfel de casă vlăhească, din lemn, locuiește și Piotr Kohut, ciobanul polonez ce tocmai s-a întors cu oile din transhumanță. Alături de soția sa, Maria, și cei trei copii, duce un trai cât mai aproape de cel al vlahilor. Poți să îți dai seama de asta încă de la intrarea în casă. La parter miroase a oaie și a brânză și găsești să cumperi cam tot ce ți-ai dori să iei dintr-o gospodărie cu tradiție pastorală. De la celebra bryndza, până la țesături din lână și mici obiecte meșteșugite din lemn. Mă strecor printre mușteriii veniți să cumpere din produsele celebre în toată regiunea, până în camera unde Piotr mă așteaptă pentru interviu. E mai tânăr decât credeam. Are fața arsă de soare, și poate călătoria din care tocmai a sosit i-a pus în priviri o lumină stranie, blajină și totuși dură. E îmbrăcat cu o cămașă albă, de in, tradițională, și poartă un chimir lat, din piele, așa cum au toți ciobanii de pe la noi. De cum a început să-mi vorbească, mi-am dat seama că întâlnirea cu el avea să fie cheia de boltă a tuturor călătoriilor "Formulei AS" în căutarea urmelor românești. "Eu sunt vlah. Mulți dintre cei ce locuim aici suntem vlahi. Nu știm exact când am venit aici, dar strămoșii noștri au sosit din Carpații Românești. Au fost păstori, ca și mine, au umblat munții ăștia cu oile, cântând la fluier sau la ceteră. În primul rând, pentru ei am pornit anul acesta cu oile în transhumanță, din România până aici. Trebuia să văd unde e începutul tradiției noastre și de ce semănăm atât de mult la muzică, la haine, la simbolurile sculptate în lemn sau cusute pe cămășile noastre".
Transhumanța a trei sute de oi din România în Beskizii polonezi nu a fost o misiune ușoară pentru Piotr Kohut. A însemnat câțiva ani de tatonări și discuții cu autoritățile a cinci țări și strângerea banilor necesari unei astfel de călătorii în zilele noastre. Efortul a meritat însă. Pentru el, călătoria a fost o revelație. A înțeles pe viu că rădăcina vlahilor este în Transilvania. Că multe din lucrurile ce definesc identitatea vlahilor polonezi, sau a goralilor, cum mai sunt numiți, provin din viața și cultura păstorilor români. A descoperit cu uimire că și în România se spune baci, brânză, jintiță, colibă sau sălaș. Că cetina e tot cetină, matraguna e mătrăgună și afina e afină. Cum să nu rămâi uimit când auzi la tilișcă și fluier cântece pe care le știi de acasă, din bătrâni, și când vezi aceiași sori sculptați pe aceleași porți și pe aceleași case? Bucuria lui Piotr de a-și fi găsit rădăcinile neamului era și a mea. Vlahii sunt vii și încă mai există! Păstori din vechiul neam al păstorilor încă pot fi întâlniți în munții Poloniei! Nu a fost nebunie, când reporterii "Formulei AS" i-au contrazis pe istoricii din Serbia, Croația, Italia sau Elveția, care încercau să ne convingă că asemănările dintre urmele pastorale existente în România și cele găsite la ei sunt simple coincidențe. Din păcate, acolo nu mai existau păstori să îi contrazică și, din fericire, transhumanța oilor din România în Polonia este un argument concret și tocmai de aceea un gest istoric.
"A fost ca un pelerinaj pe urmele strămoșilor mei. Nu am câștigat nimic financiar, dimpotrivă, multe lucruri le-am plătit din economiile personale. Dar a fost un vis extraordinar pe care l-am atins. Soția și întreaga familie m-au susținut. Poate și pentru că acesta nu este un spectacol sau un eveniment cultural, este chiar viața noastră, așa trăim noi, cu oile, cu muntele, cu cântecele și obiceiurile vechi. Trebuia să știm mai bine cine suntem și de unde venim, ca să știm încotro să mergem. Am descoperit că păstoritul e mult mai puternic în România decât în Polonia... E și tradiția, e și faptul că aveți mai mulți munți. Anul viitor, vom merge iar în transhumanță, și sper ca legăturile să devină mai strânse între noi".
Memoria munților
Michal Kawulok, muzeograful din Wisla, încerca din răsputeri să îmi explice în engleză ce e aceea o "ceapsă". L-am rugat să mergem în sala unde două manechine erau îmbrăcate în costume tradiționale și, odată ajunși în fața lor, am început eu să îi spun numele diferitelor piese. Ceapsa se poartă și la noi, în zonele montane ale Hunedoarei, la femeile din ținutul Pădurenilor. Apoi am continuat: fotă, chieptar, colțuni, bundă... Mă privea surprins și amuzat. Misterul a fost dezlegat când i-am spus că sunt din România: "A, veniți de acolo de unde au pornit strămoșii noștri vlahi! Noi știm că rădăcinile noastre sunt acolo, dar e uimitor să vezi cât de apropiați suntem. Am fost mirat că știți aceste denumiri, pentru că și în Polonia, puțini sunt cei ce le mai înțeleg. Sunt cuvinte vechi, păstrate mai ales de cei ce trăiesc la munte. Pe măsură ce bătrânii se duc și satele se modernizează, multe dintre obiceiurile și cuvintele vechi se pierd și ele".
Muzeul Munților Beskizi este un loc foarte special. Este făcut într-o clădire istorică, în care altădată își dădeau întâlnire vlahii. Bucăți din trecutul vlahilor de odinioară sunt aici conservate și etichetate, puse la păstrare cu grijă, pentru a înțelege cum trăiau primii păstori ai acestor munți. Aici am descoperit nu doar fotografii excepționale cu vechii vlahi, dar și frânturi din viața lor, semănând izbitor cu ceea ce încă mai putem găsi și astăzi la ciobanii din munții României. Aceleași instrumente de făcut brânza sau de țesut, aceleași mici obiecte din gospodărie, același fel de a-și rândui viața. M-am bucurat alături de Michal că îi pot înțelege mai bine pe înaintașii mei, atât de departe de casă, și el s-a bucurat că poate înțelege România, deși nu a fost niciodată acolo. În acel mic muzeu din Wisla, orășel care cu câteva sute de ani în urmă fusese în grija unui voievod român, am descoperit și straga (strunga), vasele în care se țineau urda, zintița sau mierinda, gielata în care se mulgea laptele, traista, măciuga și fuiera păstorului, putira și berbenica (berbința).
Deși e muzeograf, Michal Kawulok a terminat, de fapt, Arte Plastice. S-a angajat aici doar pentru că este îndrăgostit de frumusețea artei populare. Îi arăt fotografii din România și le privește fascinat: "Dincolo de asemănările evidente, nu ai cum să nu vezi că e o legătură clară între țesăturile vlahilor de aici și casele din Maramureș, între cântecele românești și sorii sculptați de vlahii polonezi sau între un dans vechi din munții Beskizi și icoanele pictate transilvane. Același spirit este în toate, aceeași înțelegere a universului. Acest popor de păstori mai are taine de dezlegat. Încă mai putem învăța multe de la ei, pentru că muntele le-a încredințat multe secrete".
Același cer peste Carpați și Tatra
Era aproape noapte când m-am întors la micul meu hotel din Wisla. În centru, câțiva turiști mai întârziau pe câte o terasă, luminile caselor se vedeau strălucind gălbui ici și colo, pe versanții muntelui. Forfota moale, de sfârșit de zi, nu ajungea deloc până la balconul cămăruței mele. De acolo vedeam doar muntele întunecat, ridicându-se ca niște ziduri uriașe, zdrențuite, împrejurul acestui orășel. Dincolo de piscuri, în aerul tare, se vedeau clar stelele, strălucind curat, de un argintiu limpede. Aceleași stele care au stat deasupra neamului vlahilor secole de-a rândul. Același cer pe care îl privești oriunde te-ai afla de-a lungul Carpaților e la fel și aici, în Tatra. Și, deodată, ca într-un vis, de undeva din văile de jos au început să se audă tulnice. Vechi instrumente pe care vlahii încă le mai folosesc aici, cu anumite ocazii. Răsunau duios și tânguitor. Vibrația acelor sunete prelungi răscolea munții și noaptea. Cine să cânte la tulnic la acea oră? Și de ce? Nu știu. Știu doar că cerul a coborât mai aproape și am simțit că sunt acasă, printre ai mei. "Moje kochanie! Moich ludzi!".
Dacia se întindea până la Marea Baltică...
"Expansiunea sciților i-a împins pe traci către Wartha, către Vistula inferioară, până la linia Pripetului. Aceste fapte, transmise prin tradiție, au fost confirmate mai târziu de scriitori antici. În secolul I î.H. Agrippa fixa frontierele Daciei între Dunăre și Marea Baltică, între Vistula și stepa sarmată."
STANISLAV LUKASIK