26 mai, 2011. Seul, Coreea de Sud.
Sala de concerte a Teatrului din Seul era plină până la refuz cu sute de tineri, fani ai muzicii pop. Luminile s-au stins și pe scenă a apărut Chae Dong Ha, un cântăreț coreean în mare vogă. Mulțimea a sărit în picioare, aplaudând cu putere, țipând frenetic. După un recital de mai bine de două ore, solistul și-a încheiat concertul cu celebra piesă "Gloomy Sunday", o bucată muzicală compusă în 1933 de un pianist maghiar și interpretată, de-a lungul secolului, de zeci de cântăreți faimoși. "Tristă-i duminica, printre umbre am petrecut-o/ Inima a decis ca totul să fie curmat/ Curând, lumânări vor sta împrejuru-mi și rugile vor aduce-ntristare/ Dar nu le lăsați să se tânguie, căci eu sunt fericit să plec". În dimineața zilei următoare, solistul pop Chae Dong Ha, în vârstă de 30 de ani, a fost găsit spânzurat, în apartamentul său. Vestea sinuciderii sale a făcut rapid înconjurul lumii și a îndoliat întreaga comunitate a muzicii. În urma anchetei, s-a dezvăluit faptul că Dong Ha suferea, din anul 2009, de o depresie profundă, provocată tot de o sinucidere, aceea a mentorului și primului său manager. O altă versiune spune însă că atât sinuciderea solistului, cât și a mentorului său, fuseseră provocate de lugubrul cântec unguresc. Trecuseră deja mai multe decenii de când melodia în cauză căpătase o faimă sinistră. Se spunea că ea este blestemată și că cel care o interpretează sau chiar o ascultă își va pune capăt zilelor. Legendă sau nu, de-a lungul anilor, zeci de oameni care au ascultat melodia au hotărât să-și curme viața, cel mai adesea lăsând în urma lor scrisori de adio ce conțineau versurile cântecului.
O duminică sumbră
Povestea începe în anii '30 ai secolului trecut, la Paris, când capitala Franței devenise o Mecca pentru artiști, scriitori, pictori, oameni de film, muzicieni. La vremea aceea, Orașul Luminilor era scena marilor debuturi. În mai toate cafenelele și bistrourile pariziene se puteau auzi acordurile muzicii de jazz, interpretate fabulos de mari pianiști. Unul dintre ei, pe nume Rezso Seress, părăsise Ungaria, țara natală, și ajunsese la Paris, animat de aceeași dorință arzătoare: de a deveni un compozitor celebru. Curând după sosirea sa, Seress a reușit să obțină un contract de pianist într-un mic restaurant parizian. Acolo a cunoscut-o și pe femeia pe care o va iubi până la moarte, cea care i-a servit drept muză. Dar viața la Paris, în acea perioadă, nu era deloc atât de roz precum o descria Edith Piaf în cântecele ei, și tânărul pianist abia își ducea zilele, trăind la limita subzistenței. Între cei doi îndrăgostiți au apărut problemele financiare și, după o ceartă furibundă, tânăra l-a părăsit pe pianistul visător. A doua zi a fost pentru Rezso Seress una dintre cele mai triste din viața sa, însă a fost ziua care i-a transformat destinul.
Era o duminică mohorâtă. Zorile se furișau pe geamul mansardei, inundând odaia tânărului muzician maghiar, aflat într-o deznădejde sfâșietoare. Seress s-a așezat pe scăunelul rotund, din lemn, în fața pianului. A închis ochii și și-a așezat ușor degetele pe clape. Deodată, mâinile sale au început să alerge frenetic pe claviatura pianului, interpretând o melodie cu ritmuri stranii, de o melancolie sfâșietoare, ce parcă sintetiza toate trăirile sale covârșitoare. "Duminica sumbră!", a strigat compozitorul, cuprins de entuziasm. "Așa voi numi piesa!". Și, luând creionul între degete, a început să aștearnă pe hârtie noua bucată muzicală, notă după notă, într-o exaltare debordantă. După o oră, a așezat creionul cuminte lângă portativ. Terminase, după cum socotea el, cea mai profundă compoziție din viața sa.
La scurt timp, Seress l-a întâlnit, întâmplător, pe László Jávor, un poet, compatriot de-al său. După ce i-a cântat la pian piesa pe care o compusese, László Jávor i-a mărturisit că și el suferea fără seamăn din dragoste. Povestea lui era însă cu mult mai tristă. Iubita lui, femeia visurilor sale, se stinsese subit, lăsându-l singur, abandonat în disperare și depresie. Inspirat de drama pe care o trăia, scrisese și el un poem în care își chema iubita să i se alăture la propria sa înmormântare, un poem ce făcea aluzie la sinucidere. Aceste versuri i s-au părut pianistului ca fiind predestinate pentru a însoți trista linie melodică a piesei sale. Și așa s-a și întâmplat. Notele tânguitoare ale melodiei, combinate cu versurile care exprimau o durere sfâșietoare, s-au întregit într-o compoziție melodioasă, dar peste măsură de tragică. Inițial, nicio casă de discuri nu a vrut să înregistreze piesa, specialiștii socotind-o mult prea lugubră. În 1935, după mai multe tentative eșuate, piesa a fost, totuși, lansată. La o săptămână după eveniment, melodia a devenit șlagăr. Mândru de succesul său neașteptat, Seress s-a prezentat în fața fostei iubite și, ademenind-o cu imaginea viitoarei sale cariere strălucite, o ceru, ceremonios, de soție. În aceeași seară, au ascultat împreună piesa înregistrată, au făcut planuri de viitor și s-au despărțit fericiți. Dar a doua zi, tânăra a fost găsită moartă, în camera sa. Fata se sinucisese, înghițind otravă. În palma sa stătea strânsă o hârtie pe care era scris un fragment din piesa blestemată.
Cântecul care ucide
În mod bizar, faima funestă a piesei l-a urcat pe Seress pe culmile succesului. Melodia sa ajunsese cea mai bine vândută, însă compozitorul maghiar era tot mai deprimat, și pe bună dreptate, căci zeci de oameni se sinucideau peste tot în lume, după ce îi ascultau tenebroasa compoziție. Blestemul ce părea că urmărește melodia provoca mereu alte morți. La New York, un bărbat în vârstă de 82 de ani se aruncase de la fereastra apartamentului său, după ce interpretase la pian melodia. Două femei se aruncaseră în Dunăre, la Budapesta, altă persoană își tăiase venele la Viena și un tânăr se împușcase cu revolverul tatălui său. În toate aceste cazuri, ancheta scosese la iveală faptul că victimele ascultaseră melodia chiar înainte de a face necugetatul gest. Drept urmare, în Anglia, melodia a fost interzisă, până în anul 2002. Ideea a fost preluată și de alte posturi de radio internaționale, iar piesa a primit interdicție și la unele posturi din Statele Unite și din Ungaria. Un post de radio din Franța a încercat chiar să descopere ce îi determină pe oameni să se sinucidă după audiția acestei compoziții. Într-o serie de emisiuni de maximă audiență au fost chemați experți în psihologie și psihiatrie, muzicieni, medici, chiar clarvăzători. Nimeni însă nu a putut stabili cu certitudine care sunt efectele acestei melodii asupra psihicului uman.
După mai bine de 30 de ani, în 1968, Rezso Seress ajunsese o epavă umană. Războiul cu ororile sale îi schilodiseră trupul, lăsându-l fără o mână, iar melodia cu care visase că va dobândi o faimă internațională ajunsese să-i tortureze sufletul. De altfel, blestemul îngrozitor ce se abătuse asupra cântecului avea să se reverse și asupra lui, poate cu și mai multă forță. La câteva zile după aniversarea a 69 de ani, s-a aruncat de la fereastra apartamentului său din Budapesta. Moartea însă nu a venit atât de ușor precum a sperat, chinuindu-i trupul. Compozitorul a supraviețuit tentativei și a fost dus de urgență la spital. Săptămâni în șir s-a zbătut între viață și moarte. Imediat după ce și-a revenit în simțiri, a decis iarăși că trebuie să își pună capăt zilelor. De data aceasta, tentativa a fost reușită, Seress s-a sinucis prin strangulare, folosind un cablu smuls din peretele salonului. Nici chiar creatorul sinistrei melodii nu a putut evita efectul straniu, mortal, al propriei compoziții.
Decenii mai târziu, în încercarea de a desluși misterul melodiei blestemate, s-au emis mai multe ipoteze. Se spune că piesa conține un mesaj subliminal, o idee care se transmite sub nivelul pragului senzorial și că unii oameni care o receptează ajung să se lase controlați de ea. Sau poate că melodia, prin simplul fapt că exprimă o atât de profundă tristețe, reușește să influențeze psihicul uman într-o atât de mare măsură, încât cei care o ascultă cad într-o adâncă depresie, ajungând să își curme viața.
Terapia prin muzică
Studiile moderne au demonstrat faptul că muzica poate avea și un impact pozitiv asupra omului, îi poate influența procesele psihice, modificând capacitatea de învățare, atenția sau memoria.
Vladimir Behterev, proeminent neuropsihiatru rus, cel care în 1907 a pus bazele primului centru de cercetare psihologică, psihiatrică și neurologică din lume, susținea că "dacă ar fi să comparăm muzica cu medicina, atunci sunetele nu sunt nimic altceva decât un analgezic provenit din lumea notelor muzicale, un medicament care elimină durerea". În urma experimentelor sale, academicianul rus a demonstrat că între nivelul zahărului din sânge și starea mentală a unei persoane există o legătură directă. Astfel, prin reglarea stării sale psihice, o persoană își poate modifica nivelul zahărului din sânge, iar pentru a atinge armonia psihică, nu trebuie decât să asculte sunetele naturii: păsările, ploaia, vântul, valurile mării.
Din anul 2010, la Centrul de reabilitare a persoanelor cu dependență de alcool și droguri din orașul Zahle, din Liban, muzica este folosită în tratamentul adicțiilor. Medicul Hamda Farhat, specialist în psihopatologie și în terapie prin muzică, susține că piesele compozitorului libanez Samer Hatoum au avut un efect pozitiv asupra dependenților de alcool și alte droguri. "S-a dovedit că, folosind în paralel psihoterapia și terapia prin muzică, pacienților li se ameliorează simptomele ce apar în urma adicțiilor, stările de anxietate, atacurile de panică, lipsa completă a optimismului, percepțiile negative despre ei înșiși și despre oamenii care îi înconjoară. Este o metodă care implică trei etape. Muzica îl determină pe pacient să devină deschis, îi conferă o stare de încredere în sine și în viitor, elimină starea de tristețe și frustrările acumulate", afirmă Hamda Farhat.
Conform specialiștilor în domeniu, Vivaldi, Scarlatti, în general muzica barocă, ajută la organizarea gândurilor, la îmbunătățirea performanțelor cognitive, stimulează neuronii, determinându-i să realizeze mai lin și mai rapid sinapsele. Despre muzica lui Beethoven se spune că este atât de energică, încât înlătură orice urmă de melancolie. Muzica romantică, cu reprezentanții ei, Chopin, Liszt, Schubert, aduce liniște, echilibru, visare. Muzica religioasă, spirituală, cum este cea a lui Bach, restabilește echilibrul emoțional, conferă un sentiment de pace. În Rusia, terapia prin muzică religioasă și cea prin sunetul clopotelor este cunoscută de mai bine de două veacuri.
Credința în puterea miraculoasă, tămăduitoare, a muzicii clopotelor datează din cele mai vechi timpuri. În folclorul rus, clopotul reprezintă legătura tainică, nevăzută, dintre divinitate și sufletul oamenilor. Nu este întâmplător faptul că, de sute de ani, în timpul marilor epidemii de ciumă sau alte boli devastatoare, în toate orașele băteau clopotele. În zilele noastre, oamenii de știință au confirmat proprietățile curative ale acestui gen de sunete. S-a descoperit că vibrațiile emise de clopote distrug virușii gripei, ai hepatitei și tifosului, curăță canalele energetice, îmbunătățesc circulația sanguină și chiar compoziția sângelui. Medicina modernă a ajuns la concluzia că dangătul clopotelor tratează cu succes o varietate de tulburări psihice și psihosomatice. În Rusia există multe clinici în care se folosește terapia cu clopote, pentru tratarea diferitelor afecțiuni, precum hipertensiune arterială, ulcer peptic, astm bronșic, împotriva nevrozelor și, poate cel mai uimitor, în ameliorarea durerilor provocate de cancer.
Clopotele care tămăduiesc
Bisericuța din lemn, cu hramul Înălțarea Sfintei Cruci, din sătucul Panino, regiunea Lipețk, este deja recunoscută în întreaga Rusie pentru clopotele sale care tămăduiesc. Aici, an de an, în special în Săptămâna Patimilor, se adună mii de pelerini, doar pentru a asculta sunetul melodios al clopotelor. Se spune că în urmă cu mai bine de o sută de ani, pe vremea când în Rusia nu se instaurase ateismul bolșevic, când oamenii erau mai aproape de Biserică și de cele sfinte, în regiunea Lipețk, la marginea unei păduri, își găsise adăpostul un bătrân pustnic. Trecuseră ani de când se îndepărtase de cele lumești, trăind în sihăstrie, hrănindu-se doar cu roadele pământului și ostoindu-și setea cu picuri de ploaie sau rouă. Vederea îi pierise complet, cu mult timp în urmă și, odată cu trecerea anilor, devenise aproape beteag de picioare. Doar credința și rugăciunile îl mai țineau în viață. Într-o bună noapte, în timp ce se ruga, a auzit deodată un dangăt de clopot. Întâi mai slab, apoi din ce în ce mai puternic. Cel mai apropiat cătun se afla la peste 30 de kilometri distanță și nici măcar zgomotul unui tun nu ar fi putut ajunge la urechile moșneagului cam surd. Însă bătrânul auzise clar sunetul prelung al unui clopot. Întâi crezu că poate este încercat iarăși de diavolul care îi mai dădea târcoale noaptea ca să-l abată de la credință. Se așeză în genunchi și începu să se roage cu și mai multă umilință, pentru iertarea păcatelor pe care le săvârșise în tinerețile sale furtunoase. Și atunci, auzi clar o voce limpede, de o blândețe desăvârșită, care parcă îi mângâia sufletul: "Vor veni vremuri grele și numai credința în Dumnezeu Tatăl îi va salva pe oamenii care trăiesc pe aceste meleaguri. Aici trebuie ridicat un Altar, pentru că acești nefericiți vor avea nevoie de credință, mai mult decât de orice altceva. Boli nemiloase le vor măcina trupurile și suferințe grele le vor îndurera sufletele. Clopotele trebuie să sune aici, sunetul duios al clopotelor îi va înfrăți pe acești oameni, îi va feri de năpaste și îi va tămădui de duhul necuratului". În zadar a întrebat bătrânul cine îi grăiește, în zadar a întins mâinile prin întuneric să afle cine este cel care se gândește la sufletele bieților credincioși. Răspuns nu a primit. În dimineața zilei următoare, moșneagul și-a făcut cruce și a plecat la drum, cu pași mărunți, într-o sforțare mucenicească. A umblat orbecăind, pe dibuite, săptămâni în șir, până ce a dat de prima așezare omenească. Le-a povestit oamenilor despre cele ce auzise, i-a încredințat de adevăr și i-a înduplecat să ridice în apropiere un sfânt lăcaș. După doi ani de trudă, biserica era înălțată și, de departe, se putea auzi dangătul limpede al clopotelor. Povestea spune că bătrânul, curând după toate acestea, și-a recăpătat vederea și beteșugul picioarelor i-a trecut, astfel că el a fost cel rânduit să tragă clopotele bisericii.
De atunci și până în zilele noastre, s-au vindecat acolo mulți oameni, de boli grele, sufletești ori trupești, doar ascultând muzica clopotelor. Așa s-a întâmplat și cu Praskovia Androsova, o bătrânică de 82 de ani, cea care este astăzi, la rândul ei, clopotar al bisericii din Panino.
În urmă cu 20 de ani, Praskovia fusese lovită de o căruță. După accident, femeia a rămas paralizată de un picior și abia putea să se târască. Pentru că nu se mai putea ocupa de muncile câmpului, s-a oferit să ajute la biserică, să lucreze la pangar, să deretice cât o țineau puterile, prin sfântul lăcaș. Părintele Oleg a primit-o cu bucurie, căci mare nevoie avea de cineva care să se ocupe cu dăruire de toate aceste treburi. Diminețile și seara, înainte de slujbă, când se trăgeau clopotele, Praskovia se așeza în genunchi, în fața altarului, și se ruga la Bunul Dumnezeu să-i redea mersul, pentru a-l putea ajuta mai mult pe părintele Oleg, căci tare era copleșit de treburi, bietul de el. Simțea în fiecare zi cum muzica clopotelor îi pătrundea în suflet și în minte, îi alina durerile, îi îndepărta grijile și supărările. Într-o dimineață, după rugăciunea zilnică, se ridică din așternut și, pur și simplu, păși ca un om sănătos. Piciorul bolnav o asculta cu desăvârșire, putea călca pe el, fără să simtă vreo greutate, de parcă niciodată nu fusese infirmă.
Vestea însănătoșirii miraculoase a babei Praskovia s-a răspândit în întreaga regiune. Zeci de oameni au venit să vadă minunea cu ochii lor. Bătrâna nu numai că s-a tămăduit, dar în scurt timp a început chiar să alerge pe scările clopotniței, spre a-și îndeplini sarcina pe care și-o asumase: aceea de a fi clopotar. Dangătul miraculos al clopotelor o lecuise și, tocmai de aceea, Praskovia s-a dedicat cu totul învățării acestei arte. Căci în Rusia, a fi clopotar este o artă, acesta având de mânuit nu numai un singur clopot, ci patru-cinci. Astfel, curând, Praskovia a ajuns maestră, trăgând simultan cinci clopote și născând adevărate simfonii extrem de melodioase.
Părintele Oleg, preotul paroh al Bisericii Înălțarea Sfintei Cruci, are un caiet gros, în care a însemnat multe cazuri de tămăduiri, înfăptuite doar prin mila Domnului, prin intermediul muzicii clopotelor. Minunile ce s-au săvârșit acolo au captat și atenția mass-mediei și, despre biserica din Panino, s-au realizat mai multe documentare și s-au scris zeci de articole.
De aproape un an, la inițiativa oficialităților, a medicilor de la Spitalul Municipal din Lipețk și cu binecuvântarea episcopului regiunii Lipețk, Nikon, în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie, sunt aduși copiii bolnavi de paralizie cerebrală infantilă. Conform afirmațiilor medicilor curanți, simptomele micilor pacienți s-au ameliorat după primele "ședințe terapeutice" prin intermediul muzicii clopotelor. "Nu există tratament pentru această boală, însă cei mai afectați dintre copii, care necesitau respirație artificială, au început să se simtă mult mai bine. Durerile de cap, cele abdominale și chiar cele de la nivelul membrelor inferioare aproape au dispărut. Terapia prin clopote este cu siguranță una benefică, aș putea spune chiar miraculoasă!", a declarat directorul Spitalului Municipal din Lipețk, doctorul Vasili Atanasiev.