DR. IRINEL POPESCU - "Toate izbânzile îmi încălzesc sufletul"

Ines Hristea
- Chirurg de excepție, a introdus transplantul de ficat în practica medicală din România, salvând de la moarte mii de nefericiți -

"Atunci când îți canalizezi energia pe o unică direcție, există riscul de a cădea în capcana excesului"

- Celebritățile din domeniul artei au nevoie de talent ca să se afirme. Dvs. sunteți o celebritate în domeniul medicinei. E nevoie și în cazul acesta de talent și de har?

- Cu siguranță. În afară de pasiune și de multă muncă, e nevoie atât de talent, cât și de har. În special de har - o noțiune greu de definit, dar care există nu doar în planul teoretic, ci și în cel al realității. Ca să nu mă lansez într-o disertație, aș spune că ideea aceasta se poate rezuma prin următoarea propoziție: omul po­trivit, la locul potrivit. Pe orice scară de valori, indi­ferent de meserie, talentul și harul se plasează pe po­ziții superioare. În profesia mea, care de milenii este considerată ca fiind umanistă prin excelență, ar fi ne­voie mai mult de har. Restul vine din ore ne­sfârșite de muncă și din sacrificii care țes drumul unei persoane ce se simte po­trivită în rolul acesta, de medic.

- În ce vă privește, ați fost atras de meseria pe care o practicați sau ați ales medicina pentru că era, așa cum e și acum, la modă?

- Da, așa e, medicina era și este o profesie la modă, numai că prin "la modă" eu înțeleg o profesie care îți pune în față tot felul de greutăți, îți ridică tot felul de bariere peste care trebuie să treci, deci te solicită fără încetare. Pe mine, tocmai ideea aceasta de provocare pe care o presupune medicina m-a atras.

- Vă jucați în copilărie de-a doctorul? A existat vreun moment în care să simțiți că sunteți predestinat pentru această profesie? Că ăsta e visul pe care vreți să îl împliniți?

- Nici vorbă! Mie îmi plăcea matematica. Numai mama mea visa să mă vadă medic. Înainte de mo­men­tul deciziei, însă, vă mărturisesc că a existat o perioa­dă, în timpul liceului, în care am dezbătut serios cu mine însumi posibilitatea de a mă lansa într-o carieră jurnalistică. Motivația reprezentând-o tot ideea de pro­vocare. Numai că într-un alt sens. La vremea aceea, reperul meu îl reprezenta "România Literară". Întregul conținut, dar mai ales interviurile publicate acolo, mi se păreau cu totul speciale și mă fascina posibilitatea aceasta, oferită de profesia de jurnalist, de a întâlni oameni deosebiți și provocarea de a dezvălui citi­to­rilor, prin rândurile scrise de tine, esența persoanelor intervievate. Ceea ce m-a decis, totuși, să aleg medi­cina a fost un calcul necesar în epoca la care mă refer - anii '60: m-am gândit că medicina era o ches­tiune nu doar ceva mai cuantificată, dar și mai puțin grevată de comandamentele politice.

- Ce-i diferențiază pe marii doctori de doctorii obișnuiți?

- Cred că în prima categorie se înscriu oameni pentru care meseria este prioritatea numărul unu. De-a lungul timpului, am întâlnit multe situații care mi-au do­vedit că perspectiva asta nu ține doar de retorică. Știu, de pildă, cazul unui chirurg foarte talentat, care însă, până la urmă, n-a reușit să facă o carieră acade­mică pe măsura posibilităților lui, fiindcă s-a simțit obli­gat să aloce suficient timp și familiei. Deci, oa­menii pentru care, într-o ierarhie a priorităților, mese­ria se așează pe primul loc și uneori chiar pe singurul loc sunt cei care, finalmente, intră în categoria marilor doctori. Într-o existență umană sunt însă - la modul realist vorbind - mai multe priorități: familia, viața socială, pasiunile extraprofesionale... Așadar, persoa­nele care văd în medicină doar o profesie care să le asigure un trai decent și care nu-și anulează celelalte priorități probabil că "încap", mai curând, în cea de-a doua categorie. Această situație nu trebuie însă privită peiorativ, pentru că, pornind de la principiul că toți oamenii sunt egali, aceia care se numără printre doc­torii obișnuiți ar fi putut, desigur, să devină și ei doc­tori mari, numai că au ales să-și împletească existența din mai multe fire, au ales să acomodeze în viața lor mai multe priorități. Iar alegerea aceasta nu este - sub nici o formă - de blamat. A alege echilibrul mi se pare ceva nu doar de bun simț, dar și benefic. Fiindcă - să recunoaștem - uneori, atunci când îți canalizezi ener­gia pe o unică direcție, într-un unic domeniu, există riscul de a cădea în capcana excesului și de a trage niște ponoase majore: dificultăți în familie sau tot soiul de alte nefericiri.

"Aproape tot ceea ce am făcut în cariera medicală se datorează școlii în care m-am format"

- Cât de importanți sunt în medi­cină profesorii buni?

- Sunt extrem de importanți! De exem­plu, în cazul meu, a­proape tot ceea ce am făcut în cariera me­di­cală se datorează școlii în care m-am format și, în primul rând, profe­sorului Dan Setlacec, care, la rândul lui, s-a for­mat în școala profe­sorului Nicolae Hor­to­­lomei. Îmi aduc a­minte că, la un mo­ment dat, un coleg de-al meu mi-a spus cu vocea a­păsată de regret: "Voi (se re­ferea la elevii pro­fe­sorului Setlacec) ați avut noroc. Eu n-am mai avut de la cine să învăț". El își începuse ucenicia sub tutela unui profesor extraordinar, dar foarte în vârstă, care, la scurtă vreme, se pră­pădise, iar cole­gul meu rămăsese pre­cum frunza-n vânt. Ia­tă, așadar, un om care, lipsit fiind de un ma­estru de la ca­re să în­vețe, ar fi pu­tut să-și rateze ca­riera sau măcar să nu-și exploateze la maxi­mum poten­țialul. Din fericire, el a fost scutit de a­ceas­tă soartă, dar po­sibilitatea aceasta dra­matică era doar la un pas distanță.

- Școala de me­dicină românească de azi se mai com­pară cu cea de ieri?

- De-a lungul tim­pului, lucrurile e­vo­luează și cred că întotdeauna e bine ca omul să fie realist și să nu adaste prea mult în trecut, oricât de glorios ar fi fost el. Azi trăim în epo­ca scientometriei și a clasamentelor de toa­te felurile, așa că mai util mi se pare să raportăm școala de medicină românească și rezultatele ei la aceste tipuri de eva­luare. Făcând asta, din păcate, ne dăm seama că școala noastră de medicină nu se prea regăsește pe nici o "listă". Și-atunci, lucizi fiind, ce ne rămâne? Să cău­tăm soluții ca să remediem situația. Ceea ce - firește - nu e deloc ușor. Trăim într-o lume extrem de competi­ti­vă, într-o lume în care educația costă - și aici vă amintesc butada celebră a unui decan de la Harvard, care a spus: "Voi pretindeți că educația este scumpă? Atunci gândiți-vă cât costă ignoranța." Trăim într-o lume în care, în general, dar mai cu seamă în domeniul învățământului medical, e nevoie de multă, multă rigoare și exi­gență, or, la noi, în anii din urmă, toc­mai aceste două elemente se pare că au cam dispărut.

- Alegând să studiați medicina, v-ați îndreptat către o zonă de mare risc: chirurgia. Ca să iei bistu­riul în mână e nevoie doar de știință sau și de curaj?

- Și de una, și de alta. Există profesioniști cu multă știință de carte, care însă nu au curajul de a-și asuma pasul acesta către chirurgie. Anato­miș­tii, de pildă, când vine vorba de structurile ce urmează a fi disecate, au un cumul de cunoștințe mult mai profund decât acela al multor chi­rurgi, dar, până la urmă, chirurgul este cel care își asumă rezolvarea eficientă a leziunii respective, el este dispus să se confrunte cu orice element im­pre­vizibil care poate să intervină și care îl obligă la găsirea rapidă a unor so­luții potrivite. Or, pentru asta, ai ne­voie de ceva mai mult decât cunoș­tințe.

- Cum arată pe dinăuntru, domnule profesor, harta unui organism viu? E o priveliște înfrico­șă­toare sau seducătoa­re...?

- Depinde de vârsta și de condiția biologică a acelui organism. La copii, organele arată superb, țesuturile sunt mai ușor de disecat, totul este minunat, doar că la o scară mai redusă. La copii avem mostre de biologie în stadiul ei cel mai pur. La vârsta adultă, con­tează cum s-a îngrijit și s-a men­ținut omul res­pectiv. De obicei, cam cum arată la exterior, așa arată și pe interior. La persoanele cu di­verse vicii sau tare, "prive­liș­tea" poate să fie în­grozitoare. La vârsta a treia, așa cum e firesc, structurile a­natomice sunt destul de dete­riorate. Dincolo de descrierea aceasta pro­fesională, mi-e destul de dificil să mă pro­nunț. Frumusețea or­ga­nismului uman aș putea să o admir dacă subiectul ar fi expus într-un muzeu. Eu și colegii mei luăm însă contact cu subiectul în sala de operație, iar acolo nu mai avem vre­me să admirăm, ci ne ocupăm de pro­blema care l-a adus pe masă: o litiază biliară, o tumoră sau tot felul de alte leziuni, care de care mai urâte.

- Asemenea marilor sportivi, faceți și dvs. vizua­lizări mentale înaintea operațiilor grele?

- Asta e obligatoriu! Mai întâi, toate cazurile se discută, și la raportul de gardă, și la așa-numitele con­fe­rințe interdisciplinare. Astăzi medicina a devenit din ce în ce mai interdisciplinară și, uneori, decizia unui gest terapeutic e luată în grup, împreună - să spu­nem - cu oncologul, cu radioterapeutul, cu radiologul inter­ven­țional etc., colegi care participă și ei, simultan sau sec­vențial, la actul terapeutic. Uneori sunt îm­pre­ună cu noi în sala de operație, alteori, după operație, paci­en­ții ajung la ei și trebuie să hotărâm împreună ce a­vem de făcut. În ceea ce privește operația în sine, în zi­ua de azi, există chiar simulări în realitatea virtuală. Să luăm, de pildă, cazul unui ficat tumoral: există o tu­moră localizată undeva în ficat. S-au inventat mij­loa­ce de simulare care îți permit să știi dinainte exact pe unde vei inciza, ce porțiune din ficat vei scoa­te și așa mai departe. Astfel că, atunci când intri pro­priu-zis în operație, îți es­te foarte cla­ră întreaga desfă­­­șurare de gesturi, elimini multe ne­cu­noscute și deci multe emoții.

"Am considerat că este mai bine să-mi continui drumul aici, decât să o iau de la capăt dincolo"

- Pot exista însă și situații în care o astfel de necunoscută se dovedește a fi insurmontabilă: cum depășiți decesul unui pa­cient?

- De fiecare dată, se face o analiză cât mai ex­tinsă a cauzelor care au condus la deces, în ideea de a ajunge la o explicație cât mai clară. În momentul în care ai această expli­ca­ție, te lămurești dacă ai fi pu­tut să faci ceva, din pla­nul terapeutic, în alt fel sau mai bine. Indiscutabil, fiecare astfel de caz te mar­­chează, în primul rând în plan afectiv, iar strân­gerea aceasta de ini­mă nu poate fi alinată de nimic. Ca­zul se trans­formă într-o lecție amară, pe care însă trebuie s-o în­veți, pentru că asimilarea ei e în fo­losul altor pa­cienți.

- Cu ce valori com­­pen­sați orele mul­te și lungi petrecute în spital? Cum ieșiți din universul sălii de operație?

- Încet-încet, am tot renunțat la "diver­tis­men­te", am renunțat la piesele de teatru, la spectacolele de operă, la concerte... Totuși, în week-end-urile li­be­re, încerc să-mi men­țin forma fizică, ju­când tenis. Iar în rest, citesc. Mă răsfăț cu lucrări de istorie - istoria fiind o mare pa­siune a mea - și cu beletristică. Și, din când în când, atunci când izbutesc să-mi iau concediu, îmi pla­ce să călă­to­resc. În ultima vreme, prefer destinațiile liniștite și calde.

- Ați fi putut alege oricând Occidentul. De ce n-ați plecat?

- A fost o perioadă în care am cântărit această posibilitate. Am luat însă conștient decizia de a rămâne în țară pentru că, la momentul acela, urcasem deja destul de multe trepte în carieră - mă aflam aproape de mijlocul ei - și am considerat că este mai bine să-mi continui drumul aici, decât să o iau de la capăt dincolo.

- Ultima întrebare, domnule dr. Irinel Popescu: în medicină există o "cea mai frumoasă amintire"?

- Există multe amintiri frumoase... Uitați, de pildă, aici, am o fotografie în care sunt alături de primul pa­cient transplantat cu succes, în aprilie 2000, domnul Gheorghe Penea. Astăzi suntem într-o relație care în­seamnă mai mult decât amiciție, am devenit aproape frați... Totuși, n-aș vrea să-mi ierarhizez aceste amin­tiri, pentru că nu cred că una o depășește pe cealaltă. Însă toate îmi încălzesc sufletul.