Orice om se teme. Frica ne avertizează și ne apără de pericole - iar la persoanele sănătoase psihic, ea dispare odată cu trecerea amenințării. Însă ce-i de făcut atunci când teama nu se mai află într-un raport corespunzător cu amenințarea și nu încetează să existe, deși factorul care a declanșat-o nu mai este de mult prezent? Asemenea tulburări afectează un european din cinci în cursul vieții sale. Frica morbidă e cea mai frecventă suferință psihică - una masivă și de lungă durată. Și nu vorbim doar de anxietate. Și în tulburările nevrotice de tipul nesiguranței de sine, al spaimei că vei fi părăsit, că îți va muri cineva foarte apropiat, că nu vei promova un examen sau un interviu pentru angajare, cei în cauză prezintă simptome asemănătoare. Când toate astea vin și trec ca o ploaie de primăvară nu există probleme. Dar îndată ce frica începe să vă prejudicieze viața de zi cu zi, ar fi indicat să luați măsuri. Testele din finalul articolului vă pot da o primă orientare în acest sens.
O companie selectă
Există și personalități de prim rang din politică, știință și cultură care sunt încercate uneori de îngrijorări și temeri devastatoare. Iată șapte exemple cu personalități din istorie și din zilele noastre.
Johann Wolfgang von Goethe
În vremea studenției, marele scriitor german suferea de puternice fobii: se temea de înălțime, de întuneric, de zgomot, dar și de locuri singuratice. Pentru a se elibera de ele, Goethe a încercat o terapie de confruntare cu propriile sale temeri: el a urcat în turnul catedralei din Strassburg, ca să-și depășească frica de înălțime, și folosea concertele de fanfară ca prilej de a se expune unui nivel sonor ridicat, plasându-se totdeauna în apropierea toboșarului.
Heidi Klum
Așa cum bine se știe, manechinele cu carieră internațională petrec mai mult timp în avion decât în fața aparatului de fotografiat. Heidi Klum, marca numărul unu a Germaniei în materie de modelling, a mărturisit într-un interviu că se teme de zboruri de peste douăzeci de ani, când a început să călătorească de la o prezentare de modă la alta. Momentele când avionul începe să se zguduie i se par insuportabile și, în cele două decenii de când suferă de această fobie, n-a descoperit o metodă capabilă să i-o vindece sau măcar s-o amelioreze. Zborul e pentru ea o tortură.
Dustin Hoffman
Actorul american răsplătit cu un Oscar și-a întrerupt activitatea cinematografică din pricina anxietății. Tocmai distincția pentru întreaga sa carieră, decernată de American Film Institute, în anul 1999, i-a declanșat o frică paralizantă față de viitor: cum o să poată lucra mai departe cu un asemenea etalon în viața lui? Întors acasă după festivitatea organizată în onoarea lui, el a avut primul atac de panică. Abia trei ani mai târziu actorul s-a simțit din nou în stare să lucreze.
Charles Darwin
Părintele evoluționismului se temea de aglomerație și de călătorii, dar suferea și de unele fobii specifice. Astfel, Darwin a relatat cum, cu ocazia unei vizite la grădina zoologică, s-a înspăimântat de un șarpe aflat în spatele unui geam, având dintr-o dată sentimentul irațional al unui pericol. Caracteristice pentru pacienții anxioși sunt numeroasele simptome fizice, de tipul tahicardiei, al tremurăturilor și diverselor probleme gastrointestinale, de care suferea și Darwin.
Barbra Streisand
La un concert ce a avut loc în Central Park din New York, în anul 1967, celebrei cântărețe americane i s-a întâmplat să uite câteva versuri dintr-un cântec. Din teama de a nu se compromite din nou, ea a evitat să mai apară pe scenă și a renunțat la turnee. A avut curajul de a le relua abia în 1994.
Napoleon Bonaparte
Împăratul francez avea oroare de pisici. Și n-a fost singurul cu această meteahnă. Printre personajele de mare anvergură ale istoriei mondiale, se pare că și Iulius Cezar avea o fobie similară.
Nicole Kidman
Actrița australiană a povestit că are dificultăți de respirație și îi tremură mâinile la premiere, când e înconjurată de fotografi care îndreaptă obiectivele camerelor asupra ei. Prezentarea filmului "Moulin Rouge", la festivalul de la Cannes, i-a provocat chiar un atac de panică.
Marea necunoscută
- Zece lucruri pe care ar trebui să le știți dacă aveți probleme cu frica -
1. Cazuri singulare sau epidemie?
În jur de 60 milioane de europeni se îmbolnăvesc anual de o anxietate cu care s-ar cuveni să meargă la doctor. Ceea ce înseamnă, în medie, unul din cinci. În consecință, fenomenul poate fi considerat cea mai frecventă afecțiune psihică a zilelor noastre.
2. Ignoranță primejdioasă
Anxietatea are tendința de a se croniciza. Ea se tratează cu atât mai bine cu cât este diagnosticată mai devreme. Însă de la recunoașterea primelor semne și până la aplicarea unei terapii trec, de regulă, cam cinci ani. În acest interval simptomele se consolidează, iar procesele biologice de la nivelul creierului se modifică. Drept strategie de gestionare a fricii, mulți evită stimulii care o declanșează, iar aceasta le impune limitări considerabile în activitatea profesională, în viața de familie, ca și în relațiile cu prietenii.
3. Însoțitorii fricii
Frica vine rareori singură, de obicei, ea se asociază și cu alte suferințe, cum ar fi o depresie, așa încât ambele sunt tratate concomitent. Medicul urmează să stabilească dacă frica este doar însoțitorul unei alte boli sau dacă ea însăși constituie afecțiunea centrală, care necesită tratament.
4. Eroarea pacienților
Frica se ascunde adesea în spatele unor simptome fizice, ca tahicardia sau dificultățile de respirație. 95% dintre cei afectați sunt convinși că au o suferință fizică. Ei se adresează medicului, pentru ca acesta să le prescrie în sfârșit un remediu eficient pentru boala lor de inimă. Numai 5% îi povestesc doctorului despre temerile lor chinuitoare.
5. Când autoterapia duce într-o fundătură
Frica poate crea dependențe. Numeroși pacienți încearcă să-și aline suferința cu ajutorul alcoolului. Sticla de vin băută seara, pentru domolirea anxietății, devine un ritual nelipsit. Prin urmare, dependența de alcool poate fi și o tentativă nereușită de autotratament. Înainte de o eventuală psihoterapie, ar trebui făcută neapărat cura de dezintoxicare.
6. Cele două fețe
Frica nu este numai normală, ci și indispensabilă. Ea ne protejează și, pe termen scurt, ne face chiar mai productivi. Așadar, rolul unei terapii nu e acela de a ne dezobișnui de orice gen de frică. Totuși, trebuie să privim ca pe un semnal de alarmă faptul că ea continuă să existe chiar și în absența unei amenințări reale, aducând serioase prejudicii vieții noastre de fiecare zi. Atunci este cazul să fie tratată.
7. Pentru prima dată
Mulți pacienți își amintesc de un eveniment-cheie, care marchează debutul calvarului lor: de pildă, primul atac de panică în bezna unui tunel, sau primul păianjen care le-a declanșat repulsia. Acest stimul s-a imprimat atât de profund în memorie, încât în situații asemănătoare se activează o alarmă falsă. Factorul declanșator reprezintă însă doar ultima verigă dintr-un lanț complex de generare a fricii: înzestrarea genetică joacă și ea un anumit rol, ca și influențele mediului social, de exemplu stilul de educație, respectiv atitudinea exagerat de protectoare a părinților.
8. Spaima în imagini
Frica poate deveni vizibilă prin intermediul imagisticii medicale, deoarece stimulii declanșatori schimbă metabolismul creierului. Experiența psihică a spaimei este întotdeauna legată de modificarea secreției de mediatori chimici din creier. Metodele de investigare bazate pe imagini, cum este tomografia funcțională, pot evidenția optic aceste procese neurobiologice.
9. Feriți-vă de soluții rapide!
Apelarea grăbită la medicamentele anxiolitice nu e nici pe departe salutară, ci dimpotrivă. Căci multor pacienți, aceasta le confirmă părerea greșită că, fără preparatele respective, li s-ar fi întâmplat ceva foarte grav. Astfel, specialistul care prescrie asemenea medicamente poate contribui involuntar la deprinderea activă a fricii.
10. Nu pentru totdeauna
Teama copleșitoare nu ne este hărăzită de destin și nici nu durează obligatoriu până la sfârșitul vieții. Atât eficacitatea medicamentelor de ultimă generație, cât și acțiunea benefică a psihoterapiei sunt pe deplin dovedite științific. În concluzie, o veste bună: frica se învață într-un anumit moment al vieții, iar orice învăț are și dezvăț.
Înfățișarea fricii
- Teamă de anumite locuri, de oameni ori situații: boala se arată în multe variante -
Fobiile
* Agorafobia este frica de locuri și situații, cum ar fi plasarea în mijlocul unei mari mulțimi de oameni sau în spații deschise. Suferindul nu vede pentru sine nici o posibilitate de retragere și resimte acest fapt ca periculos și chinuitor. El se crede amenințat de simptome cardiace sau amețeli și se teme că nu va putea primi ajutorul necesar și nu va fi salvat. Locurile care îi inspiră frică, de exemplu centrele comerciale, se află în general în afara ambianței familiare lui. O aglomerație sau o coadă îi declanșează un sentiment de neputință ori de strâmtorare. În majoritatea cazurilor, a existat la început o experiență traumatizantă, care ulterior declanșează mereu spaima. Ca strategie de apărare, persoanele afectate evită anumite locuri și contactele cu alți oameni.
* Fobia socială înseamnă teama permanentă de a te găsi în centrul atenției, fiind expus privirilor cercetătoare ale celorlalți. Posibilitatea de a te compromite, de a te face ridicol - aceasta este ideea terifiantă care îl urmărește neîncetat pe cel ce suferă de fobie socială. A vorbi în fața unui grup de ascultători i se pare o misiune imposibilă. Chiar și o simplă conversație îi poate provoca simptome ca tremurături, greață, senzație de vomă sau îmbujorare. Tendința de a se retrage duce adesea la izolare, pentru a sfârși uneori în dependența de alcool ori de sedative.
* Fobia specifică se caracterizează printr-o teamă continuă de un anumit obiect sau o anumită situație. Cele mai frecvente fobii sunt frica morbidă de unele animale (zoofobie), cea legată de vreme (de fulgere, de pildă), de înălțime, de spații închise (claustrofobie), de sânge și răni, precum și de zborul cu avionul. Tuturor le este comună o teamă exagerată și irațională. Deoarece factorii declanșatori pot fi relativ ușor evitați în viața de zi cu zi, pacienții sunt în general prea puțin afectați de limitări în desfășurarea activităților cotidiene. La cazurile grave, însă, sentimentul de frică apare și în fazele lipsite de crize.
Alte tipuri de anxietate
* Atacul de panică se definește prin revenirea repetată a unor crize de frică puternice și neașteptate. Simptomele nu au nici un fel de cauze fizice și nu sunt determinate de o anumită situație. Suferinzii se tem foarte tare de producerea unor noi crize. Acestea îi iau total prin surprindere. Bolnavii le resimt ca incontrolabile și copleșitoare. Intensitatea lor crește treptat, până când, după cinci sau zece minute, ating un punct culminant. În cazuri excepționale, o criză poate dura câteva ore. Pacienții prezintă simptome violente, în parte extrem de diverse, ca dureri, dificultăți de respirație sau o senzație de apăsare pe piept. Unii au hiperventilație, amețeli, nevoia acută de a urina sau vomă. Mulți trăiesc aceste suferințe fizice ca pe o amenințare la adresa vieții lor, se tem că vor leșina sau vor înnebuni.
* Anxietatea generalizată este o stare prelungită de frică și îngrijorare. Vorbim deci despre o teamă difuză de durată, care nu-și face apariția doar atunci când vizitezi anumite locuri, ori te afli în situații pe care le consideri neplăcute. O manifestare esențială este grija patologică, de exemplu, pe tema sănătății, a banilor, a familiei, a profesiei. Acestea reprezintă motive de preocupare și pentru oamenii sănătoși, dar îngrijorarea pacienților cu anxietate generalizată e incontrolabilă și, de obicei, evident exagerată, dedicându-i-se un timp de trei-patru ori mai îndelungat decât ar fi normal. Câteodată, gândurile lor gravitează mai mult de jumătate de zi în jurul unor așteptări negative și al nenorocirilor ce ar putea eventual să-i lovească.
Tulburările obsesiv-compulsive
Cei afectați suferă intens din cauza gândurilor negre, obsesive, ce se repetă mereu și pe care ei sunt incapabili să le țină sub control. Sentimentul că nu pot face nimic împotriva fenomenelor obsesive care îi domină este foarte împovărător.
Pacienții luptă contra lor cu toată puterea, refuză să cedeze - și totuși, în final, se spală pe mâini pentru a suta oară sau verifică, iar și iar, dacă au scos, într-adevăr, ștecherul fierului de călcat din priză. Acest model care se repetă de nenumărate ori influențează atât de puternic desfășurarea întregii zile, încât gândurile și acțiunile gravitează în mare parte în jurul simptomaticii obsesive. Îndatoririle zilnice sunt neglijate, viața socială devine aproape imposibilă. La capătul acestui proces, pe pacienți îi așteaptă adesea retragerea în sine și izolarea. Încercarea de a reprima gândurile obsesive, care apar asociate cu acțiuni de aceeași factură, provoacă temeri și pune presiune pe bolnavi.
Gândurile obsesive se insinuează mereu, în pofida rezistenței opuse de persoana în cauză. "N-am uitat să închid aragazul? M-am spălat destul de bine pe mâini?". "N-o să fiu dat afară de la serviciu?". "De ce am fost părăsit pentru altul?".
Impulsurile obsesive pot provoca o sfâșiere interioară: omul nu vrea să cedeze impulsului, dar se teme că în cele din urmă o va face.
Acțiunile obsesive sunt îndeplinite fără a dori aceasta sau a vedea vreun sens în ele. De pildă, pacientul se spală întruna pe mâini sau controlează în repetate rânduri uși pe care le-a încuiat de mult. "Telefonează zadarnic celui care l-a părăsit, ca să-l întrebe de ce a făcut-o". Încercarea lui de a-și reprima aceste comportamente generează tensiuni și temeri.
Reacțiile la prejudicii grave
* Tulburarea nevrotică acută este o reacție la un prejudiciu grav, sufletesc sau fizic. Ea durează câteva ore sau zile.
După un accident sau, să zicem, după un viol, trec doar câteva minute până când victima e cuprinsă de panică, de un sentiment de neputință și groază. Reacțiile fizice ca tremuratul, transpirațiile, tahicardia sau tulburările de circulație variază de la un individ la altul. Percepția lumii înconjurătoare se modifică, se poate ajunge și la tentative de sinucidere. Oamenii sunt torturați de imagini sau gânduri legate de întâmplarea traumatizantă pe care au trăit-o și nu reușesc să facă față, ca de obicei, rutinei zilnice. De regulă, simptomele dispar după două-trei zile.
* Stresul post-traumatic este o reacție întârziată la o mare primejdie sau catastrofă. Sunt tipice amintirile chinuitoare, ce revin mereu, evocând respectivul eveniment dramatic. Cei afectați reacționează cu un recul emoțional și social. Factorii declanșatori caracteristici sunt acele evenimente care ar arunca pe oricine într-o deznădejde profundă, dar pe cei implicați îi zguduie în mod deosebit: cutremur, violență, dezastre naturale. Stresul apare în general la câteva săptămâni sau luni după situația care l-a generat. Sunt caracteristice amintirile ce revin stăruitor, asociate cu o irascibilitate accentuată și emoții incontrolabile. Persoanele traumatizate suferă de insomnii și coșmaruri, sunt temătoare și se simt ca și cum s-ar afla sub anestezie.
Anxietatea generalizată
Persoanele afectate prezintă simptome fizice recurente, ca tremurăturile sau tahicardia, care durează ore sau zile întregi. Deseori, ele nu pot spune de ce anume se tem, se simt neliniștite, sunt irascibile, dorm prost și își fac griji exagerate din cauza unor pericole, de altfel reale. De multe ori, la toate acestea se adaugă și o stare depresivă.
Agorafobia
Suferinzii se tem să nu aibă crize de panică în anumite situații în care ar fi dificil să li se acorde rapid asistența medicală necesară. Ei preferă să evite călătoriile cu mașina, autobuzul sau trenul, dar și spațiile deschise și aglomerațiile.
(În numărul viitor: REMEDII)