RAMONA BĂDESCU: "Inima te tot roagă să te întorci la izvor"

Ines Hristea
De ce ne e dor de acasă...

- De câteva săptămâni, publicul românesc s-a re­în­tâlnit cu tine, în calitate de gazdă a emisiunii "Du­minica în familie", de la TVR1. De Sfântul Dumitru toată lumea se mută. Ți-ai făcut și tu geamantanul să vii acasă?

- Nu, din păcate. În continuare fac naveta Bucu­rești-Roma, ba chiar am adăugat câteva direcții pe iti­ne­rariu: Chișinău și Los Angeles, acolo unde înre­gis­trez un album cu cântece de Crăciun, pe care îl voi lan­sa în decembrie. Iar pe lângă aceste destinații "fixe", mai există și altele, care-mi sunt impuse de tot felul de proiecte. De pildă, acum, tocmai ce m-am întors de la Hong Kong, unde am mers pentru deschiderea unui magazin. Celebrul producător de ceasuri de lux U-Boat mi-a propus să devin imaginea internațională a brandu­lui, și așa, iată-mă în avion spre Hong Kong. În curând, voi pleca în Rusia, la Moscova, acolo unde se organi­zea­ză ediția din acest an a concursului Miss Univers și unde, în beneficiul "Duminicii în familie", îl voi in­tervieva pe Donald Trump. Așa că după cum vezi, sunt la fel de plimbăreață cum mă știi. (râde) De altfel, îți mărturisesc că nici o secundă nu mi-a trecut prin minte să mă întorc în România cu arme și cu bagaje, cum se spune. Așa cum nici în Italia nu cred că voi îmbătrâni. Pen­tru mine, locul de vis de pe această planetă îl repre­zintă America. Și asta, dintr-un motiv simplu: pentru că acolo, dacă muncești cu râvnă și se­rio­zitate, chiar poți să realizezi orice. Aici, pe bătrânul continent, ne­po­tismul sau "relațiile" încă funcționează ca înlocuitori de muncă și de talent, și asta nu e corect.

- După atâția ani de navetă România-Italia, ai pu­tea să explici ce vino-ncoace are țara noastră, încât ma­­joritatea românilor care o părăsesc plâng după ea?

- Cred că explicația pen­tru această stare de fapt, ab­­solut reală, o reprezintă mag­ne­­tismul iradiant al sufle­tului românesc. Noi, românii, avem o căldură aparte, o ca­pa­citate rarisimă, dacă nu chiar unică, de a îm­brățișa oamenii, de a le "pipăi" sufle­tele, o incredibilă re­văr­sare de afecțiune. De aici, în cazul românilor plecați de­parte de matcă, decurge acel senti­ment de pierdere, de lipsă, ca­re-i ma­cină profund. E greu să te adap­tezi, la nivel profund, într-un loc nou, unde oamenii parcă nu mai au vreme de pri­eteni și nici chiar de familie, un­de rareori cineva își mai apleacă ure­chea ca să te asculte la modul real, unde rareori cineva îți mai oferă un umăr pe care să plângi, unde, de Cră­ciun, în loc să te strângi lao­laltă cu toate ru­dele în jurul unui brăduț, tu mergi să iei masa la restaurant, împreună cu ami­cii, aproape ca în orice altă zi de peste an, iar meniul e pe bază de pește... Și apoi, eu mai cred ceva: că nu degeaba fie­care dintre noi s-a născut în­tr-un anume loc și nu în altul. Cred că fiecare dintre noi are un destin, un scop pen­tru care a venit pe acest pă­mânt, un drum pe care tre­buie să-l par­curgă cu cât mai puține de­tururi, iar drumul acesta plea­­că din locul naș­terii. De aceea, in­diferent unde te-ar purta pașii ulterior, între tine și locul nașterii ră­mâ­ne o legătură imposibil de anihilat, e ca o vibrație sub­­tilă care-i reamin­tește inimii tale că miezul ei, izvo­rul ei de lumină, e acolo... oriunde ar fi acel aco­lo. Iar ini­ma, dincolo de minte, te tot roagă să te în­torci la izvor.

Cu răbdare și cu minte faci un dinte de arginte

- Dacă românii sunt atât de iradianți, cum îți ex­plici că fetele noastre frumoase și talentate, care pleacă în Italia să-și facă o profesie, rareori reușesc. Ce le împiedică: bariera limbii, invidiile, resenti­men­tele naționaliste...?

- N-au răbdare! Asta e problema. Viața de aco­lo e ten­tantă și, deseori, fetele acestea se lasă să cadă pradă acestor tentații, acceptă drumul ușor, dar infinit mai riscant, care le oferă recompense încântătoare și rapide. Însă nu-și dau seama că re­com­pensele acestea - bani, biju­terii, mașini etc. -, ne­venind ca urmare a muncii lor, de fapt, nu le apar­țin și pot să dispară cât ai pocni din de­gete. Poate că pers­pec­tiva mea e greșită, dar eu așa am con­siderat că e și normal, și sănătos, și eu în felul ăs­ta am ajuns Ramona Bădescu de azi. Am avut acest or­goliu de a izbuti, folosindu-mă de inteligența și de ta­lentul meu, și am avut răbdare! Nu m-am lăsat în­cântată de posibilitățile pe care le-aș fi avut alături de bărbații care m-au curtat și care erau dispuși să-mi pună la picioare un lux or­bitor. Am preferat să-mi separ viața privată de carieră și am ales să nu devin doar un accesoriu decorativ la brațul unui bărbat pu­ternic... Apoi, ce să mai vorbim despre bietele român­ce, mai ales din mediul rural, care, în inocența lor, sunt seduse de oferta unui loc de mun­că mai bine plătit, cărora li se promite că vor lucra într-un restaurant sau ca vânzătoare și care, odată ajunse în Italia, sunt obligate să se prostitueze! Nu cu mult timp în urmă, am fost invitată de către vicepre­ședintele poliției din Roma să particip la un raid pe străzile orașului. Ce-am văzut acolo m-a în­durerat profund: multe românce care se prosti­tuau - și ele erau cele mai frumoase! Am stat de vorbă cu aceste fete și am aflat că majoritatea lor sfâr­șiseră acolo, constrânse să facă tro­tuarul, tocmai pentru că au ales drumul facil de ca­re vorbeam. În mod evi­dent, avem nevoie de legi și de oameni care să apli­ce cinstit respectivele legi, ast­fel încât aceste fete să fie pro­tejate, să nu se mai ajun­gă la astfel de situații dra­ma­tice.

- În Italia, imaginea ro­mânilor este prepon­de­rent ne­gativă...

- Într-adevăr! Iar lucru­rile au escaladat după ade­rarea Ro­mâ­niei la UE, după ce românii au primit dreptul de liberă cir­culație. Din mo­mentul acela, din țară nu au mai ieșit numai persoanele care întruneau im­punerile unei vize, ci și tot felul de alți indivizi, care, pro­fi­tând de laxitatea anumitor legi din țările europene, și-au spus că e mai profitabil să mear­gă la cer­șit sau la fu­rat în străi­nătate, decât să-și rupă spa­­tele la muncă în România. Fap­tele acestor români, de­scri­se în presă, au aplicat o ștam­pilă nega­tivă pe ima­gi­nea Ro­mâniei.

- Italienii fac distincția în­tre români și țiganii ro­mâni?

- Nuuuu! Habar nu au! Pentru ei, toți românii sunt ți­gani. În plus, nu se face di­ferența nici între valorile cul­turale ale acestei etnii, care are personalități de ex­cepție. Din păcate, perspectiva ita­lienilor este ex­trem de superficială. Când am organizat vizita lui Gianni Alemanno (care la momentul acela era pri­ma­rul Ro­mei) în București, unde urma să-l cu­noas­că pe domnul Sorin Oprescu, omologul său, Ale­manno mi-a spus: "Ramona, neapărat să mi se pună la dispoziție o ma­șină blindată!". Când i-am comuni­cat cererea aceasta lui Sorin, el mi-a răspuns: "Zi-i c-o să aibă mașină blindată." În sfârșit, Alemanno a venit, a stat de vorbă cu Sorin, s-a plimbat prin București... Pe măsură ce orele treceau, îl vedeam din ce în ce mai uimit, până când a izbucnit: "Dar ce frumos e aici: e curat, oa­me­nii sunt bine îmbrăcați, sunt civilizați, sunt moderni, e poliție pe stradă...!". La aeroport, înainte de plecare, So­rin nu s-a putut abține și, șugubăț cum e, i-a spus: "Domnule primar, mă bucur că v-a plăcut la noi. Îmi pare rău de un singur lucru: că o minciună tot v-am zis - mașina asta, e adevărat, e a mea, da' nu e blin­dată." Alemanno a râs, pentru că a înțeles ideea, ba chiar, după ce am ajuns la Roma, mi-a strâns mâna și mi-a declarat: "Ramona, îți mulțumesc! Îți mulțu­mesc pentru că m-ai făcut să descopăr cum e, de fapt, Ro­mânia. Eu credeam că România înseamnă numai țiganii infractori cu care ne luptăm noi aici."

Un pariu câștigat

- Să ne întoarcem în București. Ce te-a deter­mi­nat să accepți rolul de gazdă a emisiunii "Duminica în familie" și cum te-ai acomodat în TVR?

- Când mi s-a făcut propunerea de a lucra pentru TVR, am stat puțin, am analizat situația, m-am întrebat dacă pot să susțin acest angajament, dat fiind pro­gra­mul meu, dar, finalmente, am spus "da" pentru că m-a în­cântat foarte mult ideea de mă întoarce în fața ro­mâ­nilor mei, pentru mai mult decât un concert, o lansare de CD sau orice alt proiect care se desfășoară aici, dar care nu-mi reclamă prezența pentru mai mult de câteva zile. A fost ca un pariu cu mine însămi! Pe care cred că l-am câștigat, pentru că emisiunea are mare succes, nu doar în România, ci și în rândul românilor din străi­nătate, care o urmăresc prin intermediul TVR Interna­țional.

- Cum de s-a ajuns la varianta cuplului de pre­zen­tatori Ramona Bădescu-Claudiu Bleonț?

- Nu știu. Echipa de producție a emisiunii a fost cea care l-a introdus pe Claudiu în ecuație. El are rolul de - hai să spunem - spiriduș al meu, are în seamă inter­vențiile mai hazlii, care să servească drept contrapunct. Ne înțelegem foarte bine, și asta - mai ales pentru că el e o persoană spontană, iar eu apreciez spontaneitatea în munca de televiziune.

- Îți propun să terminăm interviul pe o notă ceva mai sentimentală. Cum arată sufletul tău în această toamnă atât de frumoasă?

- Sufletul meu e pozitiv și optimist. Îl simt scăldat în culori ho-tă-râ-te! (râde) Și am multă speranță: am și vise mai vechi, și vise mai noi... Cred că asta e esen­țial pentru un om: să continue să viseze. Uite, eu, în ciuda stilului meu de viață, încă n-am abandonat visul de a-mi întemeia o familie. Evident, sunt marcată de ceea ce am văzut acasă: o familie unită - părinți, copii, frați, nepoți care se iubesc și-și sunt alături și la bine, și la greu. Mi-ar plăcea să am un copil și un soț care să mă înțeleagă și să mă accepte așa cum sunt, cu plusu­rile și minusurile mele, cu programul meu încărcat de călă­torii, cineva care să nu încerce să mă schimbe sau să mă țină legată de el cu "lanțuri". Tocmai aici intervine problema: un astfel de bărbat e greu de găsit. Și apoi, odată cu vârsta, vine nu doar înțelepciunea, dar vin și o serie de obișnuințe, de tabieturi care țin de traiul de unul singur și la care ți-e greu să renunți. De aceea eu, ca femeie matură, obișnuită să fiu inde­pendentă, să fac totul așa după cum consider eu, îmi doresc alături de mine un om căruia stilul meu de viață să i se pară fi­resc, un om pentru care uniunea vieților noastre să se facă fără impuneri artificiale, fără strâns din dinți... Îmi dau seama că e greu, dar îmi păstrez și acest vis.