"Nu-i ușor din vierme să devii fluture" - de vorbă cu poetul MARIAN DRĂGHICI

Valentin Iacob
"Poezia m-a condus, încet-încet, la Dumnezeu"

Marian Drăghici s-a afirmat cu tărie, după 1990, ca unul dintre cei mai importanți poeți ai literaturii noastre de azi. După ce, în 1988, prima lui carte trecuse greu prin colții roșii ai cen­zurii, poetul a erupt dezlănțuit la jumătatea anilor 90, cu câteva cărți originale și profunde. Scrise cu suflu vizionar, suflu propriu și vremii noastre, și tim­purilor biblice, poemele lui îți redau pofta de poezie și încrederea în frumusețea ei. La 61 de ani, poetul pre­gătește o antologie consistentă, care va apărea în 2014, la Cartea Românească: "a r s u r a, ierusalim și al­te poe­me". Primul lucru ce mi l-a împărtășit a fost o po­veste cu un Înger. "Eu cred că la început a fost Înge­rul poeziei, și abia apoi poetul. Și îngerul poeziei, tri­mis sau netrimis, venea în acele începuturi vechi, la fie­care om. La urmă, dar nu chiar în cel din urmă ceas, îngerul poeziei n-a mai venit la om. Dintr-o mul­țime de motive. Iar Lumii, și de-aci i s-ar putea trage sfârșitul". Început astfel, dialogul nostru avea să fie unul esențial.

"La patru ani aveam un înger"

- Interviurile revistei noastre pun obsesiv între­bări legate de copilărie, pentru că ea este deter­mi­nan­tă pentru căile de mai târziu. Cât îi datorează po­etul din tine copilăriei petrecute în satul din Ol­tenia în care te-ai născut și pe care îl numești, me­taforic, "Balcani"?

- Îi datorăm foarte mult copilăriei, firește. Balcanii "mei" circumscriu partea sudică a României, în­ve­cinată cu Bulgaria și cu Serbia. Osica de Sus, locul de baștină, este la 60 kilometri de Dunăre, nu departe de Caracal. Eu îi spun Osicata - îngânând Adâncata, satul din Dolj al copilăriei lui Macedonski. Prin fața casei părintești din Osica trece o șosea duduind încontinuu de trafic amestecat. Leagă, și ea, Balcanii de Transil­va­nia. Cândva, s-a numit "drumul lui Traian", iar din Evul Mediu târziu i s-a zis "Drumul sării". Osicata mea stă la doar 3 kilometri de comuna Brâncoveni - unde, arată cronicile, s-a născut Matei Basarab, iar ne­potul său, Constantin Brâncoveanu, și-a petrecut, între aceste dealuri cuminți, ce-l vor fi înțelepțit, copilăria și ado­lescența. În biserica Mânăstirii Brâncoveni odih­nesc osemintele părinților și bunicilor voievodului mar­tir. Muzeul lăcașului adăpostește parte din rămă­șițele Mânăstirii Văcărești, demolată de Ceaușescu, depuse pe șest taman aici, cu complicitatea Elenei Băr­bulescu, sora dictatorului, cea care, după ce făcuse din județul Olt o satrapie personală, a sfârșit, după Re­vo­luție, prin a deveni și ea, biata, credincioasă. Cât des­pre locul copilăriei mele, al casei părintești, el are toate ingredientele unui topos pe cât de "umil", pe atât de universal: tei la șosea în fața casei, curte cu trandafiri, gard viu din cimișir, boltă de viță înălțată cât să treacă pe sub ea pavilionul cu stupi, mărul și părul veghind de ani și ani peste curte. Și încă ceva. Amintirea mamei, robotind în toate părțile deodată, de dimineața până seara târziu, bucătăria de vară lângă mărul uriaș, fân­tâna cu apă rece, nesecată. Din curte, spre vale, coasta coboară cu stupi printre pomi; foarte aproape, pădurea, și dincolo de ea, Oltul. Un relief fabulos: deal-vale, puțină câmpie, luncile Oltului și Oltețului, îngemănate la un ceas-două de mers pe jos. Dar atracția, pentru mine, era și rămâne heleșteul. În limpezimea lui, copil fi­ind, am privit zilnic cerul. Izvoare puternice, desco­perite de tica (bunicul) Ilie, fac să nu-i scadă apa nici în verile cele mai nemiloase. Cărarea din marginea apei, bătătorită cândva de mine cu piciorul desculț, prin vântul dedulcindu-se la soare peste nuferi, încă mă mai cheamă și acum. Din heleșteul acesta nesecat și miraculos mi-am salvat fratele de la înec, când eu aveam patru ani, iar prâslea trei. Dacă salvezi pe cine­va de la moarte, ți-ai mântuit viața terestră. Sau cel puțin așa se spune. Dar cel mai bine retrăiesc clipa de atunci printr-un poem: "mânuțele întinse în apă nu le-am prins,/ nici părul mai lung ca mânuțele,/ ci duhul părului plutind desfăcut deasupra apei - /moț de aur netăiat. /părul mai lung ca mânuțele l-am apucat/cu o putere care nu era a mea, /ci sigur a unui înger/ la patru ani aveam înger".

- Cu câți Îngeri te-ai mai întâlnit de atunci, Ma­rian Drăghici?

- Dragă Valentin, Îngerul de care-mi amintesc cel mai bine fu minunea de chip al mamei mele, Lisandra (Alexandra). Sau aura chipului ei, când încă tânără și nespus de fru­moa­să, proaspăt lăută, apărea după baie deodată în fața noastră, a celor doi bă­ie­ței ai săi, cu podoaba părului cas­ta­niu bogat răsucită în coc spiralat. Nu în vârful capului, ci dinadins drept dea­­supra frunții. Coafura asta a ei, în bună dispoziție, îi dădea mamei un aer neverosimil de straniu, care ne ițea, mie unuia, cel puțin, fiori magici. Ma­ma mea sclipea de inteligență, atunci, după îmbăiere, mai mult decât în orice moment al vieții sale. Atunci, un duh curat punea stăpânire pe hohotele ei de râs cristalin, de neuitat. Alt înger mai vesel, mai senin decât mama, n-am în­tâlnit și nici n-am visat.

- Care erau cărțile de poezie ale adolescenței tale, de la Osica?

- Ca să-ți vorbesc doar de câteva, în primul rând, erau cărțile de poezie ale generației 60, cu Nichita, Sorescu, Ion Alexandru, Blandiana și ceilalți. La loc de cinste în inima mea erau Panorama poeziei universale contempo­ra­ne, a lui A. E. Baconky, dar și fiecare apariție a revistei Secolul 20, și, o tempora!, cro­nicile lui Nicolae Manolescu din România literară. Însă altceva m-a marcat, și mă definește cumva, in­trând în zestrea profun­dă. La Osicata, în curtea casei pă­rintești, pe o bancă veche de lemn, sub coroana joa­să și bo­gată a unui gutui bătrân, am citit prima oară Po­ezia austriacă modernă, an­tologie apărută în 1970, în BPT. Aveam 17 ani, și contactul prim cu Rilke, Trakl, Franz Werfel m-a șocat, proiectându-mă pur și simplu, din vacanța mea de va­ră, în alte lumi, fasci­nante. Lumi al căror duh imperial, aristocratic-deca­dent și expre­sio­nist avea să mă ia, de pe-atunci, în pri­mire. Și să mă locuiască discret și nostalgic, fără să mă mai părăsească cu totul, vreodată. Pentru mine, re­cep­tarea celor mai buni poeți austrieci de la Rilke în­coace, pe banca aceea de sub gutui sau pe malul he­lește­ului a mers, inițial, până la identifi­ca­re. Elegiile Duineze, bună parte din ele, mi se păreau - prin mis­tica suferinței - scrise de mine. 59 de poeme (antologie din Trakl, tradusă de Petre Stoica) mi se părea, așa răvășitor cum sună, scrisă de mine. Chiar Fuga Mor­ții, poemul teribil al lui Paul Ce­lan, pă­­rea scris, în transă, de mine. Mai târ­ziu, a fost o nesperată opor­­tunitate să caut la Viena, în 2005, printr-o bursă Kultur Kon­takt Aus­tria, urmele expre­sio­niș­tilor dragi mie. Le-am re­găsit par­țial, amestecate ici-acolo.

Sentimentul Titel

- Ce alte întâmplări din co­pi­lărie ți-au marcat poezia? De un­de vin "vocația iluminării" și su­fe­rin­ța asta, ce-ți domină scri­sul?

- Prin grația lui Dumnezeu, dar și prin cumse­că­denia părin­ți­lor, nu sunt dintre acei ce și-au gătat copi­lăria nici la nouă și nici la 40 de ani. Har Domnului, nu mi-am gătat-o nici acum. Da, dar mi-l amintesc, une­ori cu inima strânsă, pe prietenul meu din Osica, din copilăria profundă, Titel Săftoiu. Soarta lui mi-a in­­fluențat, categoric, gândirea și scrisul. De câte ori îmi revine în minte imaginea lui Titel Săftoiu, încerc o anume vinovăție tulbure. Eu, copil, am avut cam de toate din cele strict necesare. El n-avea mai nimic. Nu l-am văzut niciodată pe Titel mâncând ca lumea, bând un ceai, înainte de-a purcede noi doi, împreună, dimi­neața la școală, nici luându-și la el vreo felie de pâine, un fruct, ceva... Strigam la el din poartă, îl așteptam preț de câteva minute, timp în care se îmbrăca în tran­să, albit de somn, își apuca la repezeală ghiozdanul și haide, în gerul iernii, voinicește, la drum. Ce mă atră­gea la el e un mister. Fie că vara dădeam iama prin gră­dini, după cireșe, fie că iarna "ne tră­geam", la 7 dimi­neața, în câteva tu­ruri cu patine improvizate, pe o mică baltă înghețată lângă calea ferată, zisă "La Pârva" - ei bine, în tot ce făcea, Titel al meu vădea un suflet deter­mi­nat și pur, dar înăsprit precoce. Ca de înger exter­mi­nator. Eram prieten cu el și fiindcă avea casa la mar­ginea satu­lui, lângă pădurea Bercica. Și pădurea mă fascina, stăteam acolo mai tot timpul, de la primii ghio­cei aduși pen­tru d-na Nițu, învățătoarea noas­tră, pâ­nă toam­na târziu, când se por­neau plo­ile. Cu Titel am cules și am făcut chite (legă­turi) din ghiocei, to­porași, viorele și co­cărăi, cu Titel am adunat ciuperci, că nu mai aveam în ce să le pu­nem, și-atunci ne dezbră­cam nă­dragii, îi legam la capetele cracilor și-i bur­du­șeam, spre bucuria lumi­noasă a ma­mei, când ajungeam acasă, cu nă­dra­gii pe umeri: adu­se­­sem ciuperci să îm­partă la toată lu­mea din vecini. Apoi, în vara lui 1968, copilăria lui Titel Săftoiu s-a curmat brusc. Ca tă­ia­tă la rădă­ci­nă cu toporul. Terminase opt clase și ai lui l-au dat la pro­fe­sionala Electroputere din Craiova, secția - auziți! - tratamentiști. Acolo se repartizau bă­ie­ții nimănui, de la țară, fără pile. Era secția de toxi­citate maximă. În câțiva ani, i-au căzut dinții și părul. La 18 ani, arăta ca mine acum la 60. L-am mai întâlnit, în 50 de ani, de câteva ori, în­tâm­plător și pe fugă. Fizic, în timp, se mai întremase. Dar despre suflet - ce să ne fi spus ? Așa că dacă există un sentiment, și încă unul foarte puternic în poezia mea, este un sentiment Titel. Pentru mine, Titel Săf­toiu, făcut ucenic tratamentist la 14 ani, fără ca el să ai­bă alternativă, să crâcnească, este însuși mielul lui Dum­nezeu dus la tăiere. Este - ar spune cei ce citesc și au credință - Iisus Hristos în ipos­tază inocent-uma­nă, adolescentină, din satul meu. Eu cred că sentimen­tul Titel constituie tot ceea ce dă substanță și sens ori­cărei pagini literare. Oricărei Arte. Mai mult, senti­men­tul acesta descrie orice tânăr chi­nuit de sistem. Fie­care dintre abuzații aceștia trăiește, pe pielea pro­prie, sentimentul Titel. Fără să-l fi cunos­cut pe prie­te­nul meu. Și de multe ori, nici pe Iisus Hris­tos. Pe pri­mul, l-am cunoscut eu și depun măr­tu­rie. Prin el, prin Titel, am început să-L pregust în timp și pe Hristos, deși nu știam că după Hristos strig atunci când strigam, la 11-12 ani, iarna, cu noaptea-n cap, la poarta priete­nului meu. Iar mama consimțise. Fiindcă intuia.

"Poezia m-a pregătit pentru întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca"

- Cum te-ai apropiat de meseria de scriitor?

- E o cale lungă și complicată. Prima mea amintire este o secvență nostimă, chiar senină. Terminam "în triumf" clasa a IV-a și m-am trezit, acasă, că frate-meu mai mic nu avea poezie pentru sfârșit de an. Dramă mare! Se isprăviseră poeziile din manual, învățătoarea le repartizase celorlalți, iar el rămăsese fără. M-am apu­cat, cu năduf, și am comis o poezioară (ce mare lu­cru!) pentru fratele meu, prin transpunerea în versuri a unei povestiri din manual intitulată Căprioara. Știu și azi poezioara aia, o s-o recit poate la 80-100 de ani. A ie­șit ceva atât de cutremurător, cu căprioara asta care se lăsa mâncată de lup, ca puiul ei să scape fugind în adâncul pădurii, încât frate-meu, cu toate emoțiile, a avut un mare succes de scenă. Aplauzele alea firave, în fața scenei în aer liber, gardată cu boscheți de iasomie, un­de în iunie se țineau serbările școlarilor, sunt cele mai scumpe din viața mea. La anul, se face ju­mă­tate de secol de la acest înduioșător debut al meu în poezie. Ofi­cial, am publicat prima oară în Steaua, în 1972, gi­rat de Teohar Mihadaș, care-mi scrisese că dacă vreau să apar în revista clujeană, trebuie să îmi mut masa de lucru din câmpie, pe culmile Negoiului.

- Care au fost în­tâl­nirile providențiale pen­tru poezia ta?

- Lista lor este neîn­cheiată încă. Profesorul și dirigintele meu din li­ceu, Ion Cănăvoiu, a fost primul poet pe care l-am întâlnit în carne și oase și care mi-a in­fluențat, cred, decisiv drumul în viață. Cu Filologie la Cluj și București, coleg cu Ana Blandiana și Ioan Ale­xandru, a fost, cât a pre­dat, un dascăl emi­nent. O altă experiență revela­to­rie am trăit-o la 17 ani. Profe­soara de fran­ceză, d-na Angela Dina, îmi pusese pe pu­pi­­tru, în ul­ti­ma zi de școală a lui 1970, Faust-ul lui Goethe (în traducerea lui Blaga) și Proust, primele trei vo­lume din monumentalul său roman, "În căutarea timpului pierdut". Ei bine, n-am ieșit toată vacanța din casă, citind zi și noapte, doar cu pauze de masă și somn; după care iar citeam și citeam. Astfel am intrat în vacanța de iarnă enfant sauvage și am ieșit profund schimbat: altcineva. Profesoara mea, care se trans­fe­rase la București în cursul acelei vacanțe, n-a aflat nici azi ce mutație radicală a indus elevului ei. De atunci, n-am fost în stare să concep și să realizez niciodată ceva mai acătării, în scris sau în viață, decât printr-o femeie. Ca dedicație unei femei. Memoriei soției mele i-am dedicat mai multe volume, inclusiv cel la care tocmai lucrez. Ei, celei care a plecat la cer, la doar 40 de ani, după o suferință la pat de șapte ani.

- Antologia ce o pregătești este dedicată și Pă­rintelui Arsenie Boca. De ce?

- Într-adevăr, cartea i-o dedic și Părintelui martir Ar­senie Boca, a cărui cunoștință mi-a schimbat radical viața. Citindu-l și recitindu-l pe acest "titan al duhu­lui", viziunea mea asupra textelor sacre, asupra Bise­ricii și Tradiției, a dobândit un plus de lumină, s-a limpezit. Inclusiv "chestiunea arzătoare" a nemuririi sufle­tului, de care au râs, ținându-se de burți, "rațio­na­liștii". Pentru mine, din punct de vedere spiritual, Pă­rin­tele Arsenie Boca reprezintă o direcție existențială, prin viața și scrierile lui, azi, când "racheta" vieții mele și-a schimbat definitiv cursul și ultimul ei modul a intrat în linie dreaptă, spre întâlnirea inevitabilă cu cele veșnice. Iar poezia m-a pregătit și ea pentru întâlnirea cu Părintele Arsenie. M-a pregătit în felul ei tensionat și ascensional. Da, dar nu poezia reprezintă cel mai înalt stadiu al devenirii spirituale, cum am crezut; ci sfințenia. O spune, prin toată moștenirea sa duhov­ni­cească uluitoare, cel adormit la Prislop, după o viață plină de persecuții, trăită în Hristos, inclusiv în lagăre și închisori. O existență de mare sfânt - nu doar al aces­tui spațiu românesc ci, prin geniul și anvergura spirituală, al întregii lumi. În Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat, sună psalmul lui David. Des­coperirea "cărării împărăției", pe urmele unui sfânt al zilelor noastre, este cel mai prețios dar pe care mi l-a făcut viața. Viața, adică Dumnezeu.

Descriere după altă natură

- De la debutul tău în revistele literare, din anii 70, și până la prima ta carte apărută în 1988, au trecut 16 ani. Așteptare lungă...

- Îmi lucram mult poemele în minte, mai ales în mers, ziua, noaptea, nonstop. Le scriam și le rescriam în variante fără număr, ca posedat de nu știu ce demon nesatisfăcut, insațiabil, al perfecțiunii. Adică, al sur­prinderii în cuvinte a ceva intuit a exista. Dar cu toată existența sa probabilă, acest ceva nu se preda, nu se lăsa exprimat. În nebunia mea, visam poeme superbe, dumnezeiești, și la deșteptare nu mai aveam în memo­rie niciun cuvânt. Ce frustrare, ce chin, să refaci starea aia indescriptibilă, să rescrii pe hârtie, negru pe alb, un poem visat. Scriam și aruncam, ca în transă, topeam poemele unele în altele, mereu nemulțumit, chiar și azi, că nu pot scrie cum visez. În jurul meu, fârtații pu­blicaseră deja volume după volume, iar mie nu-mi ie­șea pe plac, din chinurile facerii, niciunul. Când, în fine, mi-a ieșit, a început lupta cu editurile; sub dicta­tură, poezie curată, integră, se publica tot mai greu, mai ales la Editura Cartea Românească. A fost o bătă­lie dramatică de zece ani, cu căderi și reluări succesive. Poeme din carte, apărute mai întâi în reviste, inclusiv în Viața Românească, în redacția căreia lucrez acum, citise Virgil Ierunca la Europa liberă, încă din 1983. Iar asta a fost de rău pentru publicarea cărții. Un singur re­gret mai păstrez în le­gă­tură cu acea carte a mea de debut. Titlul original fu­sese "Descriere după altă natură". "E subversiv!", mi-au zis atunci. Submina ide­o­logia roșie. Pentru co­muniști, nu exista Dum­ne­zeu, nu exista "altă na­tură", ci numai lumea asta, pe ca­re o vedeau cu ochii. Te obligau să crezi ca ei, să scrii ca ei. N-am scris. De aceea, cartea a apărut abia în octombrie 1988, cu titlul "Despre arta poetică". Tre­­nul generației mele tre­cuse cu zarvă mare, fluie­rând, și eu am sărit în el din mers, în ultimul va­gon, pe ulti­ma scară din coadă, dar nu singur, ci cu spec­trul cen­zurii planân­du-mi mereu deasupra capului. Un spectru hidos, înfri­co­șător. Tot așteptând să de­butez, mereu amânat și respins, ajunsesem să mi se pară, când stam la masa de lucru, că ceva sau cine­va privea peste umăr, tot timpul, la ce scriam. Mă îmbolnăvisem grav, ce mai. Cine spune că a prac­ticat libertatea inte­rioa­ră în co­munism, cu totul abstras de la contextul acela oribil, fie nu știe ce spune, fie nu-i sincer. După '89, am avut nevoie de ani buni de exercițiu activ al li­ber­tății inte­rioare depline, ca să uit acel "limbaj" du­blu. Abia în 1995 am fost în stare să scriu poeme am­ple, cu ade­vărat libere. Și muream să fiu liber, în sfârșit - liber! li­­ber! liber! și să spun to­tul... Să practic, cu al­te cu­vin­te, de capul meu, bea­ti­tudinea cu sânge rece.

Un fluture rugător

- Cât de mult te-a întărit credința în Dumnezeu, ca să poți trece prin încercările vieții? Și cum ți-a influențat credința creștină poezia?

- A fi poet o viață întreagă este și nu este o mare ispravă. Dar să începi ca poet și să sfârșești ca rugător - e salutar. Din vreme în vreme, cineva trebuie să lase lumea, inclusiv lumea literară, și să se roage neîncetat pentru noi, ceilalți. Cum ne învață Sf. Pavel: "Bucu­rați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat". În ce mă pri­vește, eu am înțeles demult că poezia nu-i doar "nebu­nie și lumină", boemă fără limite, cu un factor de peri­culozitate ridicat; nu numai asta. Ea este și o disciplină de formare spirituală. Pe acest drum, poezia m-a con­dus încet-încet, pe furiș, subtil, la Dumnezeu. Citind și scriind, visând și lucrând la cuvânt, am devenit, în interiorul poeziei, un animăluț religios. Sfințenia, da, stă în puterea omului. Ne-o spune Hristos Dumnezeu: "Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ce­resc desăvârșit este". Nu-i ușor din vierme să devii flu­ture! Dar, se poate. Ba e chiar o poruncă. Oricine poa­te face descoperirea asta, ca botezat ce se află. Odată ce primești darul credinței, nu mai poți să taci. Vorbește darul din tine. Când deschizi gura, sau te așezi la scris, darul te vorbește, te povestește. Nu mai sunt cuvintele tale, sunt ale darului. Doamne, ajută! Fă din viermele orb care sunt, în aceste timpuri sărace de pe urmă, un fluture rugător, în lumina Împărăției Tale! Ru­gător, nu doar pentru mine, ci pentru toată Osicata și toți osicanii, vii și adormiți, rugător pentru tot biet omul. Amin și slavă!