Astra Film Festival - douăzeci de ani

La mijloc de octombrie, Asta Film Festival a sărbătorit la Sibiu douăzeci de ani de exis­tență, douăzeci de ani de la ediția inaugurală.

Atunci, festivalul s-a ținut cu o sponsorizare salva­toare... de două tone de cartofi, proiecțiile s-au derulat pe un televizor, într-o sală mică, din care mulți spec­tatori ieșeau revoltați de realismul filmelor. Dacă ar fi spus cineva că, peste ani, filmele vor rula în cea mai spațioasă sală de spectacole a orașului, că sute de copii vor vedea aici primul film pe marele ecran, că vor veni regizori din întreaga lume să-și aducă la Sibiu filmele în premieră, că Astra Film Festival va deveni un reper important pe harta mondială a documentarului ar fi fost de bună seamă considerat sărit de pe fix. "Mai întâi a fost o bicicletă, pe care am dat-o la schimb pe un apa­rat de fotografiat", povestește fondatorul festi­valului, Dumitru Budrala, în filmul ce redă istoria AFF. Apoi a venit pasiunea pentru cinematografie. După ce o perioadă a fost învățător la sat, acolo unde umbla pe ulițe desfundate, cu megafonul, să strângă oamenii la pro­iecțiile de film, fiul de păstor din Mărginimea Si­biului a ajuns un reputat realizator de filme docu­men­tare. După care a pornit de la zero această ini­țiativă nebunească: Astra Film Festival. "Visul meu a fost să creez la Sibiu un spațiu în care să poată rula do­cumentarele, filmele care reflectă lumea în care trăim. Chiar părea un vis atunci", spune Dumitru Bu­drala. "Am crezut de la bun început că oamenii sunt capabili de resurse nebănuite. Dacă ne mobilizăm, da­că ne găsim un scop în care credem și ne concentrăm pe el, ne putem canaliza energiile în acea direcție. Și iată că se împlinesc douăzeci de ani de când am în­ceput acest proiect ambițios și deloc realist în acel moment. Era în­ceputul anilor '90, cu mineriade, con­­flicte interet­nice, inflație galo­pantă. Nu exista internet, invitațiile erau tri­mise prin scrisori și ajun­geau după o lună, românii obți­neau greu vize pentru călătoriile în străi­nătate. Chiar și convorbirile telefo­nice internaționale erau o pro­ble­mă. De-a lungul anilor, festivalul și-a construit un format care-i dă o personalitate distinctă, a devenit chiar un produs cultural de export, care a călătorit din Europa Occi­den­tală până în Siberia. Ne dorim ca în continuare să aducem pe ecra­ne spectacolul lumii de astăzi, păstrând totodată spiritul de la în­cepu­turile festivalului".

Filme, de dimineață până la miezul nopții

Fata stă pe genunchii prietenului ei și răsfoiesc, împreună, programul plin ochi al filmelor festivalului. "Ui­te", spune ea, "vreau să-l ve­dem pe ăsta, de la nouă seara, și ăs­ta de la zece și jumătate, apoi e pro­iecția de la miezul nopții. Și mâine dimineață, de la nouă, neapărat să-l vedem pe ăsta în reluare, pe care nu l-am prins azi". El dă din cap și oftează: "Iar trecem la programul de somn de cinci ore pe noapte", dar o spune cu mândrie, ca un titlu de glorie.
Ca și în anii trecuți, studenți, ti­neri pasionați de film, regizori, cri­tici din toată țara și din lume au ve­nit la Sibiu pentru a vedea sutele de filme propuse de Festivalul Astra. Ce este foarte im­portant: foști spec­tatori din anii tre­cuți au venit de această dată la Sibiu ca rea­li­za­tori de film. S-au proiectat filme de dimineață până la miezul nopții, în trei săli. Dacă, în primii ani, excelau documentarele et­nografice și antropologice, festivalul prezintă astăzi toate genurile acestui film, de la documentarul eseu, de o stra­nie poezie, la documentarul de in­vestigație. Ca și anul trecut, unele dintre cele mai frumoase filme româ­nești au aparținut unor studente. Am admirat la "Rio 2016" cadrele foarte atent filmate și forța portretelor, ca­pa­citatea autoarei de a scoate la ivea­lă, în doar 28 de minute, amestecul de inocență și înverșunare al micuțelor gimnaste de la Deva. Munca lor zilnică este dură, intensă, impresio­nantă și se canalizează spre un singur vis, să ia o me­dalie la Olimpiada de la Rio. Filmul reprezintă primul documentar al studentei Bianca Rotaru. În cu totul alt registru, au impresionat filmele unor autori consacrați, care ne arată că nu numai în România se întâmplă anu­mite nedreptăți, că în întreaga lume banul face legea și omul de rând nu este luat în calcul, când vine vorba de mari afaceri. Desfășurat într-o perioadă cu ample proteste de stradă, chiar și la Sibiu, "Blestemul gazelor de șist" a născut cele mai aprinse reacții din partea spec­tatorilor, care l-au asaltat cu întrebări pe regizorul ame­rican de origine poloneză Lech Kowalski. "Este ca în romanul «1984»", spune acesta. "Realitățile și mo­dul în care ele sunt reflectate sunt diametral opuse, pen­­tru că aceste companii luptă să își facă o imagine falsă, în încercarea de a convinge populația că ceea ce fac este bine. Când, de fapt, singurul lucru care le interesează e să obțină maximum de profit. În cele mai multe țări în care am filmat despre asta, Ministerul Mediului se ocupă de chestiunea gazelor de șist, dar ac­ționează ca un intermediar, nu pentru a proteja mediul, ci pentru a-l vinde". Filmul său prezintă, în pa­ralel, lupta unor fermieri polonezi de a-și apăra pă­mân­turile și dezastrele făcute de Chevron în Pennsyl­vania, Statele Unite. Kowalski și-a arătat intenția de a filma și în România.

Înapoi, în familie

Deși au toată lumea la dispoziție, tot mai mulți cineaști aleg ca subiect al filmelor propria familie, într-o încercare de a-și înțelege rădăcinile și identitatea. "Copiii mei germani", al israeliencei Tom Pauer, este o astfel de incursiune în istoria unei familii cu origini diferite. "Într-o bună zi, m-am uitat la copiii mei și nu m-am regăsit în ei. Mi-am dat seama că fetița și băiatul meu nu știu deloc cine sunt eu, de unde provin și am vrut să le arăt asta". Mama lui Tom a fost printre acei tineri germani care, după încheierea războiului, când au aflat, șocați, de atrocitățile comise de conaționalii lor, au decis să facă voluntariat în comunitățile evre­iești. Tom s-a născut în Israel, dintr-o mamă germană și un tată evreu, supraviețuitor al Holocaustului, și la 20 de ani, a plecat la München, unde și-a început cariera în industria televiziunii și a cinematografului. Filmul ei, emoționant și atât de personal, descrie întoarcerea sa în Israel, alături de cei doi copii ai săi. Tot la München a studiat și Șerban Oliver Tătaru, care a venit la Sibiu, orașul în care-și petrecea vacanțele la bunici, cu "Ana­tomia unei plecări". Personajele acestui film sunt chiar părinții autorului, pe care acesta îi intervievează, în încercarea de a afla resorturile interioare ale emi­grării familiei sale, la sfârșitul anilor '80, în Germania. Oli­ver păstrează o amintire romantică, foarte senti­mentală asupra copilăriei sale, petrecute în România, și se în­treabă dacă oare a fost bine pentru el să își continue viața în altă țară. "Filmul a copt în mintea mea o vre­me, însă atunci când m-am apucat de lucru, am în­țeles că va fi mult mai dificil de realizat decât anti­cipasem", ne-a mărturisit Oliver Tătaru. "Nu am știut că vor ieși la suprafață anumite dureri, sentimente as­cunse. M-a interesat fenomenul acesta de a pleca definitiv, re­percusiunile pe care le are asupra unui copil. Cumva, după ce am făcut filmul, am simțit că s-a schimbat ceva în relația mea cu părinții, că putem dis­cuta altfel, ca între adulți. Mi-a plăcut felul în care filmul a fost pri­mit la Berlin și la Leipzig, unde spectatori tineri mi-au spus că au apreciat curajul pe care l-am arătat în abordarea părinților, că au și ei multe tristeți nerostite în relația cu părinții lor și că filmul i-a impulsionat să meargă acasă și să discute deschis cu ei".
"Cântece pentru mu­zeu" este primul film al Elizei Zdru, la care a lu­crat patru ani, timp în care i-a filmat pe aro­mâ­nii fârșeroți la ei acasă, în Cogealac, sau pe dru­murile pe care aceștia le-au bătut spre scene din țară sau din străinătate. "Nu eram deloc interesată de ori­ginile mele aromâne", ne-a povestit Eliza. "Am în­ceput să citesc și să ascult muzică veche, după moartea bunicului, când am simțit nevoia să umplu acel gol. Mi-am iubit foarte mult bunicii, am copilărit cu ei, am stat mult în preajma lor. După ce am început să mă documentez, am descoperit o istorie fascinantă, lu­cruri incredibile și am pornit spre Dobrogea pentru cer­cetare. Acolo i-am găsit pe fârșeroți și am decis să fac un film despre ei. Și am mai aflat un lucru care m-a emoționat. Un bătrân care îl cunoscuse pe bunicu' mi-a spus că și el cânta, chiar foarte bine, în stilul acesta, polifonic, în care cântă fârșeroții. Doar că, în anul în care m-am născut eu, toată familia s-a mutat la Constanța și, la bloc, plecat dintre oamenii lui, bunicul n-a mai cântat și eu nu l-am auzit niciodată. E trist, dar mă bucur că am aflat asta și că i-am descoperit pe acești bătrâni. E ca și cum, după ce mi-am pierdut bunicul, am primit alți bunici, pentru că ei au aceleași gesturi, același stil de viață și mod de a vorbi. De aia le și spun, fiecăruia dintre ei, «papu». Ei sunt foarte conștienți că este un sfârșit de drum pentru această cultură, că aceste cântece vor rămâne în muzee, pentru că nimeni nu le calcă pe urme, dar încearcă să nu fie triști. Asta-i viața, vor cânta atât timp cât vor trăi".

Premiul special "Formula AS" pentru "Afacerea Tănase"

De la bun început, încă de la prima ediție, din 1993, "Formula AS" a fost alături de Festivalul Astra, oferindu-și premiul pentru creații românești. Am cre­zut în necesitatea unui astfel de eveniment, în misiunea sa aproape imposibilă și, timp de douăzeci de ani, reportajul scris și filmul documentar au fost tovarăși de drum. La ediția de anul trecut, ca o excepție, Premiul Formula AS a fost acordat nu unui regizor autohton, ci germanului Fabian Daub, pentru un film cu un subiect foarte fierbinte pentru români și care a făcut epocă: "Roșia Montană, un loc la marginea prăpastiei". Anul acesta, la ediția aniversară, premiul a revenit re­gi­zorului Ionuț Teianu, pentru documentarul "Afa­cerea Tănase. Leapșa pe murite". Realizat ireproșabil, cu o intrigă polițistă alertă, ce inserează declarații din arhivă, dar și recente, ale personajelor implicate, "Afa­cerea Tănase" este un film tulburător, cu un dublu mesaj emoțional. El se referă atât la eroii filmului, di­sidenți din diaspora, cât și la noi, la românii ce am trăit timpurile dictaturii comuniste, cu spaimele și cu pe­ri­colele sale. Timpuri pe care nu trebuie să le uităm. Ionuț Teianu ne reamintește, printr-un film trepidant, că istoria nu trebuie uitată. În 1982, Nicolae Ceaușescu dă ordin să fie suprimate două dintre cele mai puter­nice voci ale disidenței române de la Paris, scriitorii Paul Goma și Virgil Tănase. Matei Haiduc, spionul infiltrat în Franța, ce primește misiunea de a-i asasina pe cei doi, decide să dea totul în vileag serviciilor se­cre­te franceze. Acestea pun la cale o șaradă pe­ri­culoasă și complicată, înscenând un atentat eșuat asu­pra lui Paul Goma și răpirea lui Virgil Tănase. Preșe­dintele Franței, François Mitterrand își anulează vizita în România. După ce Haiduc, care între timp fusese decorat de Ceaușescu pentru presupusul asasinat, reu­șește să își scoată fratele din România, totul este dat în vileag printr-o conferință de presă. Apele se liniș­tesc, însă, peste ani, unele semne de întrebare rămân în pi­cioare, la fel și un gust amar legat de faptul că auto­ritățile franceze nu și-au respectat promisiunea făcută celor doi disidenți, de a da un comunicat oficial asupra celor întâmplate. Au cuvântul realizatorul filmului și eroul său, scriitorul Virgil Tănase.

Ionuț Teianu

După ce a absolvit Universitatea bucureșteană de film, Ionuț Teianu a plecat în 1990 cu o bursă în Franța, acolo unde și-a început cariera de realizator de filme documentare pentru televiziune. În urmă cu doi ani, a scris scenariul comediei "Despre oameni și melci", regizată de Tudor Giurgiu, care este și produ­cătorul documentarului "Afacerea Tănase".

- Ați trecut foarte repede de la un gen la altul...

- Am început să lucrez la documentar imediat după ce am scris scenariul la "Despre oameni și melci", care a pornit de la o știre de cinci rânduri, din­tr-un ziar. Încerc să spun un adevăr și o poveste, într-un fel cât mai interesant. Uneori, adevărul poate fi un lucru plictisitor, iar eu am misiunea să fac filmul cât mai atrăgător, mai captivant. Asta a fost și încercarea la "Afacerea Tănase". Cum să spun o poveste veche de treizeci de ani publicului din cinematografele de as­tăzi? Cum îi fac interesați de niște evenimente istorice pe tineri care nici nu se născuseră atunci? M-am bucu­rat foarte mult să aud de la spectatori de vârste diferite zicând: "Nu m-am plictisit nicio secundă!".

- "Afacerea Tănase" are calitatea de a fi mai mult decât un film de spionaj, transmite un mesaj care merge dincolo de povestea în sine.

- Filmul este făcut de la nivelul celui implicat, al lui Virgil Tănase. Acești oameni, nici eroi, dar nici criminali, au fost luați și purtați în acest vârtej fără să poată interveni. Chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat și contextele politice sunt altele, această is­torie se poate repeta, iar valul poate lua cu el alți oameni. Vă spun o mică isto­rioară. Eram la biroul Libra Film, co-pro­du­cătorul filmului, când a intrat o femeie să cer­șească. I-am dat ce­va bănuți și, la zece mi­nute după ce am ple­cat, am văzut că îmi fu­rase telefonul. În ca­meră erau trei fete, una de vreo 40 de ani, alte două de 20, care nu prinseseră nici măcar un an de regim comunist. Toa­te au spus același lucru: "E mâna secu­rității, au aflat că îi cauți, că vrei să faci un film și au trimis să-ți fure telefonul". Eu nu cred asta. Dar de­monstrează că a mai rămas ceva din psihoza acelor ani, că ne-am eli­berat, dar nu cu totul, că o să mai du­reze ceva timp până vom privi cu senină­tate în urmă, la acea perioadă.

- Cum ați primit premiul nostru, cum ați simțit pulsul Festivalului Astra? Ce traseu va avea filmul?

- Întâi de toate, m-ați făcut erou în ochii mamei mele, veche cititoare a "Formulei AS". Dacă vorbim de fa­milie, filmul este dedicat bunicii me­le Elvira, care îi asculta cu pasiune pe Paul Goma și Virgil Tănase la Radio Europa Liberă. Ne-a bucurat foarte mult premiul, pentru că nu știam cum va fi receptat filmul nostru și asta în­seamnă că munca noastră a avut sens. Am avut șansa să ajungem la Astra Film la ediția aniversară, a fost primul festival la care am par­ticipat cu filmul. Ne-a plăcut atmos­fera de aco­lo, faptul că a venit un public ama­tor de documentare, am avut sala plină la proiecție și am fost emoționat la întâlnirea cu publicul. În plus, la festival te întâlnești cu profe­sioniști din toată lumea, din do­meniul fil­mu­lui documentar, cu care discuți des­pre munca ta și este plăcut și im­por­tant să primești un răspuns, un ecou al ei. Sibiul a devenit un oraș impor­tant, dar rămâne la o talie uma­nă, ceea ce îmi place foarte mult.

Virgil Tănase - "Un băiat din provincie, pe tabla de șah a președinților"

(Născut la Galați, a studiat filo­logia și apoi teatrul la București. În 1977 a emigrat la Paris, acolo unde trăiește și acum. Continuă să publice, în Franța și în România, proză, bio­grafii ale marilor scriitori și piese de teatru.)

- În urmă cu doi ani, ați publicat cartea "Leapșa pe murite"...

- Da, scriitorul Liviu Tofan m-a convins că este timpul să-mi public amintirile legate de încercarea de asasinat din 1982. Am considerat că a trecut suficient de mult timp de atunci și că sunt suficient de aproape de sfârșitul vieții mele, ca să privesc toa­tă afacerea ca pe un roman ade­vărat. Și l-am scris. Tot ce-i acolo sunt fapte indiscutabile, ce am trăit eu în acele zile... Nu există niciun spațiu de interpretări. Cum un om obișnuit, ca mine, ca oricare altul, ajunge în această situație cu totul ieșită din comun. Cum un bă­iat din provincie, venit la oraș să devină scriitor, ajun­ge o pie­să importantă pe tabla de șah a doi preșe­dinți de țară. Eu m-am considerat întotdeauna un om liber, dar for­ma asta de libertate putea să se sfârșească rău. Riscurile meseriei...

- Erați conștient de aceste riscuri?

- Știam că nu pot schimba un regim, dar credeam că pot ameliora, cât de puțin, soarta unor oameni din țară. Am auzit că preotul Calciu era torturat în închi­soare și am anunțat că dacă nu se va face ceva pentru el, voi protesta și voi face greva foamei, în timpul vi­zitei lui Ceaușescu la Paris. Când a venit, am știut că par­tida era pierdută, dar am făcut ceea ce am spus. Atunci când am scris pamfletul care l-a enervat atât de tare pe Ceaușescu, nu l-am avut neapărat pe el ca țintă, ci acel sistem care permite apariția unui personaj atât de detestabil, ce capătă o putere nemaiîntâlnită. Eu nu cre­deam că prezint un pericol politic, însă el a reac­ționat epidermic, ca unu' dintr-o crâșmă, care este căl­cat pe bocanc. Am scris un pamflet și am primit cea mai mare recompensă pe care și-o poate dori un pam­fletar.

- Nu a deschis lucrul la carte și la film răni adânci și uitate?

- Nu a fost nicio rană, pentru că mie această is­torie mi-a adus o mare eliberare. Înainte de ea, sim­țeam o apăsare, simțeam că am o datorie impusă față de con­cetățenii mei rămași în România ca într-o închis­oare. După asta, povara s-a dus, pentru că mai mult decât atât nu aveam ce să fac pentru ei. Și mi-am vă­zut de căr­țile și de piesele mele de teatru, mi-am văzut de viața mea. Pentru că politicul nu mă interesează nici cât negru sub unghie. Sub politică și sub is­torie se ascund ace­iași monștri. Aici s-a întâlnit cartea mea cu filmul lui Ionuț, pe teritoriul ne-istoric. Me­­ritul filmului este că nu se oprește la niș­te date istorice, ara­­tă cum trăim noi această istorie și cum trece ea peste noi.