ABIGAIL BUDAC, organizatoarea celui mai mare eveniment românesc din America: "Festivalul de la Sacramento"

Viorel Vintila
ROMÂNI ÎN LUME

Dacă o vorbă românească spune că "Toam­na se numără bobocii", atunci 29 sep­tem­­brie este data la care, în Royer Parc, Roseville - Sacramento, cu ocazia Festivalului Româ­nesc, aflat la cea de-a XII-a ediție, se numără româ­nii-americani care, cu mic cu mare, își dau întâlnire, an de an, la o "cură" ne­ce­sară de românism auten­tic. Eve­nimentul a fost or­ganizat de Romanian Com­munity Center of Sa­cramento (RCCS) și s-a bucurat din plin de grațiile mamei natură, cu o zi superbă, în care vara își mai cerea încă drepturile, refuzând să cedeze locul toam­nei. În aceas­tă zi pli­nă de strălucire și de lu­mină, mii de americani, alături de participanți ai comunității de români, dar și ai altor comunități din SUA au cântat, au dansat și au mâncat... românește.
Invitat și eu la această manifestare, împreună cu bine-cunoscutul scriitor român Petru Popescu, m-am reîntâlnit cu orga­nizatorul, catalizatorul și su­fletul acestui festival, Abigail Budac, o româncă fru­moasă și talentată, care continuă aici, în Statele Unite, să țină aprinsă flacăra spiritului românesc. Plecată din Ro­mâ­nia în "Lumea Nouă" de mai bine de 10 ani, nu și-a uitat nicio clipă originea și continuă să promo­veze Ro­mânia, ori de câte ori are ocazia.

O "Românie mică" în America mare

- Abigail, ai fost, și anul acesta, sufletul și prin­cipalul organizator al Festivalului Românesc de la Sacramento. Nu este dificil să organizezi o manifes­tare așa de gigantică? Ce te mână în luptă?

- După ce am ajuns aici, în America, mi-a lipsit foarte mult tot ceea ce ținea de viața culturală din România. Aveam nevoie să mă întâlnesc cu români, să comunic, să ascult o melodie românească. Pe atunci, nu aveam acces la un canal tv românesc sau la radio. Odată, am fost invitată să cânt muzică populară la o prezentare despre România, la Sacramento County. Acolo m-am în­tâlnit cu mai mulți români, cu care am rămas prie­tenă. Cu toții am fost entuziasmați cât de frumos am reușit să ne prezentăm țara de origine, publicului ame­rican, care a rămas im­presionat. Atunci le-am propus celor cu care am fost acolo să organizăm o zi perma­nentă de cul­tură românească, într-un parc, în spațiu deschis, unde să invităm români, dar și americani. Răspunsul a venit imediat: "Bună idee, dar da­că tot ai făcut propunerea, trebuie să te ocupi ca ea să devină realitate". Așa au început pregătirile pentru primul Festival Românesc din Sacramento. M-ai întrebat dacă este dificil; sigur că este dificil, pentru că toți cei care suntem implicați avem slujbe și alte respon­sabilități familiale, așa că ne răpim din timpul nostru ca să putem face asta. Și acum îți spun și de ce mă implic în această muncă titanică. În primul rând, pentru că sunt mândră că sunt româncă, în al doilea rând, pentru că îmi iubesc poporul din care m-am născut și vreau să îi reprezint cultura cu cinste, în al treilea rând, pentru a le putea crea o posibilitate românilor talentați veniți aici de a se face cunoscuți în comunitatea româno-americană și, nu în ultimul rând, de a transmite spec­tatorilor emoția pe care o simțim toți cei ple­cați de acasă, din Ro­mânia, atunci când as­cultăm o doină. Așa am construit în jurul meu un mic colț românesc - o Ro­mânie mică, în Ame­rica mare.

- În calitate de au­tor, cum ți s-a părut edi­ția din anul acesta, față de cea din anul trecut?

- Cu fiecare an, eve­nimentul devine din ce în ce mai reușit. La festi­valul de anul acesta au fost mult mai mulți par­ticipanți decât anul tre­cut și cred că la anul vor fi și mai mulți. Poate că ne-a ajutat și mica pre­zentare a eveni­mentului pe un post de televiziune american, unde am fost împreună cu Ana Tho­mas, bucă­tăreasa noas­tră, care a făcut o de­monstrație live, cu tema "cum se fac sarmalele româ­nești". Programul artistic de care m-am ocu­pat a fost variat și pentru toate vârstele. Artiștii au fost din zona Sacramento, Bay Area și din Los Angeles. Spec­tacolul a cuprins mu­zică popu­lară, muzică ușoară, mu­zică ame­ricană și muzică dance, cu trupa Xenon, care au încălzit atmosfera cu ae­rul lor tineresc. De ase­me­nea, din program nu putea să lipsească muzica etno, mu­zica instrumentală, dar și dansurile populare, cu gru­pul Tezaur. Au trezit toată ad­mirația fetițele minu­nate, îmbrăcate în costume popu­lare românești, care, deși s-au născut aici, au învățat să danseze și să cânte româ­nește.

- Meniul românesc a fost o altă atracție pentru pu­blicul participant. Ro­mâ­nii, dar și americanii, au apreciat micii și sarmalele ro­mânești...

- Ar trebui să menționez, în primul rând, că bu­catele tradiționale românești au fost pregătite de echipa de la Biserica Ortodoxă "Învierea Domnului", care merită toate felicitările. Pe lângă mici și sarmale, s-au servit cârnați de casă la grătar cu varză călită, ciorbă de burtă, pulpe de pui la grătar cu garnitură, plăcintă cu brânză, plăcintă cu mere și, bineînțeles, nu știu câte feluri de prăjituri.

- Ce părere ai despre comunitatea din Sacra­men­to, care, după unele estimări, numără 30.000 de ro­mâni?

- Eu văd partea plină a paharului. Ca orice pădure verde care mai are și uscături, și românii mai au defecte, dar când este vorba de a se uni pentru o cauză frumoasă, o fac, fără a da înapoi. Nu am întâlnit nicio situație în care să mă rog de cineva să mă ajute cu ceva și care să mă refuze. Toți au sărit cu ce au putut și am apreciat foarte mult această solidaritate. Faptul că, în fiecare an, vin cu miile la acest festival, îmi spune că îi unește ceva - dragostea pentru cultura și tradiția românească.

- Ce crezi că le lipsește românilor față de alte nații, ca să devină mai uniți și să se ajute unii pe alții?

- Din câte am auzit eu și am văzut, românii se ajută unii pe alții. Fiecare, la rândul nostru, când am venit în America, am primit un sfat, o mână de ajutor, o re­co­mandare pentru o slujbă de la românii care erau aici. Primul contact pe care îl ai este un român, de obicei. Și noi, la rândul nostru, sărim în ajutorul românilor care se mută aici. Cât despre ce le lipsește ro­mânilor, eu cred că le lipsește demnitatea și patrio­tismul. Apre­ciez foarte mult poporul american care ne dă lecții în multe domenii, dar mai ales lecția dem­nității și a pa­triotismului. Cred că de la ei m-am inspi­rat și am învă­țat să păstrez spiritul românesc și dra­gostea de țară.

- Familia ta s-a implicat foarte mult în acest fes­tival. Se pare că i-ai molipsit și pe ei cu acest virus patriotic românesc.

- Bineînțeles, iar primul care mă susține este soțul meu, Ioan Budac. El este omul care nu iese în față, dar este cel care coordonează tot ce ține de aran­jarea parcului. Este cel care stă cu ochii în patru, pre­cum un "cerber" (râde), pentru ca toată activitatea din acea zi să decurgă frumos și fără incidente. Să nu ui­tăm că, totuși, suntem într-un loc public, unde pot veni tot felul de oameni și, câteodată, se mai pot întâmpla și mici neplăceri. Fiica mea, Athena Budac, este mâna mea dreaptă, ea mă ajută cu tot ceea ce am ne­voie, pentru că eu nu mă pot dezlipi de marginea sce­nei, pentru asigurarea desfășurării programului. Boris Budac, fiul meu, mi-a spus: "Mamă tu știi cât de greu este să prezinți, să traduci în engleză, să cânți muzică dance și să dansezi dans popular, toate în același program și, pe deasupra, să te și schimbi de atâtea ori pentru a purta costumul potrivit?". Sunt foarte mândră de el, de ajutorul său în programul artistic, și cred că s-a descurcat foarte bine. Aș vrea s-o po­me­nesc și pe prie­tena mea, Kati Got, care a fost jumă­tatea mea în orga­ni­zare. Ea și-a pus toată iscu­sința ca să aducă spon­sorii, fără de care evenimentul nu ar fi avut loc.
La organizarea festivalului, care a început în luna martie, au pus umărul toți cei din board-ul asociației noastre: președinta RCCS - Ruxandra Vidu, Kati Got, Marius și Alina Jar, Emanuel Petrișor. Trebuie să menționez și o familie de oameni minunați, Ioan și Ma­ria Cristea, care s-au ocupat de aranjarea scenei și și-au adus comoara lor - expoziția de artă populară și costumele populare foarte valoroase.

- E momentul să le spui cititorilor și câteva lucruri despre tine... Când ai ajuns în Statele Unite și care a fost impactul cu America?

- Luna mai 2000 reprezintă momentul în care am ajuns în America; am venit cu Loteria Vizelor. Im­pac­tul a fost dureros, pentru că eu nu am învățat engleza în școală, deci nu știam să vorbesc, plus că totul era diferit de viața din România. Au trecut câțiva ani ca să mă acomodez. A trebuit să îmi încurajez copiii care, și ei, la început, plângeau, pentru că nu înțelegeau ni­mic la școală, dar la sfârșitul anului, au terminat cu "Honors", adică premianți, și tot așa au ținut-o. Fie­care realizare cât de mică mi-a adus bucurie și curajul de a merge înainte, la fel ca un copil care începe să mear­gă, cade, dar se ridică. Comunitatea americană este foarte diversă, cuprinde oameni din toate colțu­rile lumii, fiecare cu cultura lui, iar eu apreciez tot ce este frumos și încerc să iau de la fiecare lucruri care mă "zidesc" și îmi dau satisfacție, ca mai apoi să le dă­ruiesc comunității. America este țara unde, dacă mun­cești din greu, cu multă seriozitate, responsa­bi­litate, perseve­ren­ță și dăruire, în timp, poți să îți atingi ținta reală propusă; nu este țara celor care doar vi­sea­ză că se va în­tâmpla o minune. Îmi place foarte mult ideea ame­ri­cană care spune că "societatea mi-a dăruit, ca să devin ceea ce sunt, dar eu ce dăruiesc socie­tății?". Pe acest prin­cipiu, americanii fac foarte multă muncă volun­tară. La Festivalul Românesc am avut ajutor și din partea unor voluntari americani.

- Ești în board-ul organizației ro­mânești, Ro­manian Community Center of Sacra­men­to, cea care a patronat această manifestare. Pe lângă acest festival, mai organizați și alte eveni­mente?

- Bineînțeles, va urma o seară de poezie, apoi vom organiza Ziua României, după care, ne vom ocupa de Sărbătoarea Crăciunului Românesc. Anul viitor, în luna ianuarie, îl vom celebra pe marele nostru poet național - Mihai Eminescu. Pe 24 ianuarie vom săr­bători Unirea și vom avea o masă rotundă, cu oamenii de afaceri din comunitatea noastră. De asemenea, or­ga­nizăm expoziții de pictură și avem o seară de artă populară și artă culinară românească. Un alt eveni­ment notabil va fi dezvelirea plăcii come­mo­rative a pri­mei femei-parașutist - Smaranda Brăescu, supra­nu­mită "regina înălțimilor", - românca noastră care a declarat în 1931: "Îmi dăruiesc viața țării și vreau să o dăru­iesc încărcată de glorie. Nu mă voi în­toarce decât biruitoare!". Și, pe 19 mai 1932, în Sa­cra­mento, Smaranda Brăescu a aterizat cu succes, după o lansare de la 7.400 de metri. Recordul mondial ab­so­lut a fost omologat, iar numele fetei în costum popu­­lar din Hânțești a intrat în istorie. Așadar, avem o listă foarte bogată în evenimente culturale româ­nești, la care participă românii din zona Sacramento și nu nu­mai.

- Ce îți place în America, Abigail? Este ceva care îți displace?

- Îmi place că aici, principiul unității în diversitate este o concepție comună. Nu contează cărei națio­na­li­tăți, rase, religii aparții, ești respectat și ți se răs­punde cu zâmbetul pe față. Nu îmi place că America e prea departe de România.

- Îți este dor de România? Te-ai mai întoarce în țară?

- Dacă aș zice că nu mi-e dor, aș minți... Sigur că îmi este dor, dar am un dor frumos, care îmi dă pute­rea și forța de a mă ocupa de tot ceea ce ți-am spus. Ro­mâ­nia este o țară foarte frumoasă, are acel farmec mioritic de poveste, în care adesea îmi las gândul să zboare, iar ospitalitatea românilor este mai mult decât îmbietoare. De fiecare dată mă întorc cu drag acasă, acolo unde am copilărit și am trăit o bună parte din viață. Cât des­pre a locui acolo, nu se știe niciodată cum se mai schimbă lucrurile. Deocamdată, locuind aici, pot fi un bun "ambasador" pentru România.