ALEXANDRA DARIESCU - "M-aș bucura să pot cânta din nou în România, cât de curând"

Iulian Ignat
"Femeia viitorului"

- Născută la Iași, a visat să devină pianistă de rang înalt. Și-a aflat norocul și împlinirea în Anglia, unde este considerată o stea -

Sala Palatului este plină ochi, nu mai e un loc liber, pe la colțuri spectatorii stau în picioare sau pe jos. Suntem în penultima zi a unui eve­niment de anvergură, ce a însemnat foarte mult pentru imaginea României: festivalul "George Enes­cu". După ce instrumentiștii uneia dintre marile or­chestre ale lumii, cea a Filarmonicii Regale din Londra, și-au ocupat locurile, o tânără zâm­bitoare străbate scena, se așează la pian și începe să cânte. Atunci când Concertul Opus 16 pentru pian și orchestră al lui Edvard Grieg se încheie, sala izbucnește în prelungi aplauze și nu se lasă până ce pianista nu oferă două bisuri. Este un triumf total pentru Alexandra Dariescu, pianista care se află la primul ei mare concert în România, după ce, în urmă cu zece ani, a plecat din Iașiul natal, pentru a studia în Anglia. Între timp, ea a câștigat nu­me­roase premii, a lansat două discuri foarte apre­ciate în Marea Britanie și a devenit prima pianistă solistă româncă în concert la celebra sală londoneză Royal Albert Hall. Presa bri­ta­nică de specialitate o consideră o stea în de­venire și, în urmă cu o săptămână, a nomi­na­lizat-o pe lista scurtă a premiilor "Femeia vi­itorului". A doua zi după concertul din Bucu­rești, Alexandra încă radiază. Se bucură pentru reușita din seara precedentă și pentru faptul că, în sfârșit, se află printre ai ei. Este o fire foarte des­chi­să, veselă, comunicativă, îi place să povestească și, poate ar face asta ore în șir, dacă nu ar avea un pro­gram strict. Mâine se întoarce în Anglia, apoi pleacă să concerteze în Africa de Sud. Așa că ne rezumăm la 30 de minute, în holul unui hotel de lux din centrul Ca­pi­talei.

La repetiții, de la 4 dimineața

- Când te-am văzut intrând pe scenă și aruncând o privire spre sala Ateneului, arhiplină, mi-am zis: "Ce emoții trebuie să aibă! Oare cum și le stăpâ­neș­te"?

- Emoțiile sunt întotdeauna acolo, indiferent unde concertez, altfel nu aș reuși să transmit publicului povestea cântecului. Asta-i marea bucurie atunci când urci pe o scenă, să-l faci pe spectator să simtă povestea piesei pe care o interpretezi. Acum au fost emoții în plus, pentru că am ajuns să cânt în România după aproa­pe zece ani, și nu oricum, ci cu această mare or­chestră, la un festival extraordinar de bine cotat în stră­inătate. Însă atunci când te așezi la pian, știi că ai ceva de făcut, de oferit publicului, și nu poți lăsa emoțiile să-ți stea în cale. Foarte emoționată am fost la finalul concertului, când am realizat ce s-a întâmplat. M-a impresionat reacția publicului și faptul că am văzut multe fețe tinere în sală, și spectatori entuziaști, care apreciază muzica.

- Provii dintr-o familie muzicală, cum a început că­lă­toria ta?

- Provin dintr-o familie care iubește muzica, însă nici unul dintre ai mei nu a studiat-o și nu cântă. Când eram eu micuță, mama, care iubește pianul și muzica clasică, a pus bănuț lângă bănuț deo­parte, a făcut economii și a cum­părat o pianină. Imediat ce am început să cânt la ea, am simțit o atracție ire­zis­tibilă, am simțit că, în loc să merg cu copiii la joacă, prefer să-mi petrec tim­pul în fața clapelor, fără să-mi im­pună nimeni asta. La sfârșitul clasei întâi, am participat la un concurs la Târgu Jiu, am luat premiul cel mare, apoi, la întoarcerea acasă, am dat primul meu interviu. M-a întrebat reporterul: "Ce vrei să te faci când o să fi mare?". I-am răspuns fără să stau pe gânduri: "Pia­nist concertist!". Bineînțeles că nu știam atunci ce înseamnă asta, ce greutăți, ce eforturi trebuie să faci pentru a ajunge acolo. Dar trebuie să ai mereu în minte care-i țelul tău și să-l urmezi.

- Cât de dificil a fost?

- E greu să faci performanță când nu prea ai unde asculta diferite interpretări ale marilor lucrări. Făceam rost de plăci de la prieteni, profesori, le imprimam pe casete, le ascultam după aceea cu foșnituri, zgomote de fond, dar simțeam nevoia să ascult mai mult. Ca elevă, mă tre­zeam în fiecare di­mineață la ora patru, plecam pe întuneric spre Piața Unirii, nu era nimeni pe stradă la ora aia, străbăteam un parc neluminat (îmi era o frică...). Când ajungeam, e­ram numai eu și cu por­tarul în toată școa­la. Mergeam să stu­diez înainte de ore, acasă nu aveam pian și chiar de aș fi avut, nu-mi puteam deranja vecinii la ora aia. Am avut așa, o dedicare, o dorință de a da tot ce pot pentru a deveni o pianistă bună. A ve­nit din proprie inițiativă și nu am regretat-o niciodată. E și energia pe care o ai când ești foarte tânăr, acum nu mă trezesc la patru dimineața decât atunci când am de prins un avion.

"Se spune că englezii sunt oameni reci, însă m-au primit ca într-o familie"

- Și plecarea?

- Plecarea la studii, la Pocklington School, nu a fost o decizie pe care am luat-o eu, a fost luată pentru mine. Am participat la un concurs la Târgu Mureș, care nu avea premii în bani, premiul era o bursă în Marea Britanie, nici nu știam la ce școală. Mai participasem la multe concursuri, am vorbit cu mama, hai să mer­gem, să vedem ce se întâm­plă. Era o probă de cântat, un interviu în limba engleză și o discuție cu un psiholog, cum te-ai descurca departe de casă etc. Cum nu-mi puneam eu mari spe­ranțe în concursul acesta, am fost foarte na­turală, nu m-am stre­sat deloc, i-am spus că sunt o fire socia­bilă, îmi fac ușor prieteni și că ar fi o pro­vocare pentru mine să plec. Nu mă aștep­tam să câștig și am fost foarte bucu­roasă când am aflat că am fost aleasă pentru bur­să. Am venit cu toată familia la Bucu­­rești, la aeroport. Țin minte că aveam va­liza într-o mână, iar în cealaltă un ca­se­tofon și un ur­su­leț de pluș. Nu m-au lăsat să iau și ursu­lețul în avion, așa că m-am pus pe plâns. La Londra, m-au așteptat trei pro­fe­­sori într-un minibus și m-au primit ca într-o familie. Bineînțeles că nu mi-a fost ușor departe de casă. Pe atunci nu erau te­lefoane mobile și atâtea facilități de a dis­cu­ta online, așa că, la sfârșitul fiecărei zile, îi scri­am mamei un e-mail lung, în care-i po­ves­team tot ce făcusem. Cred că mami mai păstrează și acum sute de astfel de mesaje.

- Te-ai descurcat așa de ușor cum spuseseși la interviu?

- Când am intrat în biblioteca școlii, am fost uluită și teribil de bucuroasă. Am găsit acolo atâta muzică... integrala Beethoven în zece interpretări diferite... mi-ar fi plăcut să fi putut asculta asta și în România. Și nu este vorba doar de CD-uri, cu toată perfecțiunea lor, foarte important pentru mine a fost să pot merge la concerte, căci de acolo înveți cel mai mult. În ceea ce privește acomodarea... În prima zi, m-am trezit la patru dimineața, așa cum eram obișnuită, și m-am dus să studiez. Când am pus mâna pe clanța ușii sălii cu pianul, s-a pornit o alarmă asurzitoare, care a trezit tot căminul, așa că până la ora 12 mă știa deja toată lumea. A doua zi mi-au dat o cheie, așa încât să-mi văd de treabă fără să pornesc alarma. Lumea spune că englezii sunt reci, însă în cazul meu nu au fost deloc așa. O familie a venit la mine, mi-a spus că au un pian acasă și mi-au dat cheia casei, să merg acolo când vreau și să repet. Mergeam o dată pe săptămână și nu spun ce casă frumoasă aveau. Am rămas prietenă cu mai multe familii de englezi care mă urmează la con­cer­tele importante, la Paris, la Londra, sunt oameni care au crezut mult în mine și m-au ajutat. Eu eram singura care avea bursă întreagă, aveam deci un statut special, însă ei m-au primit ca și cum aș fi una de-a lor, nu a contat că vin dintr-o altă țară. Căminul arăta ca un hotel, aveam camera mea și chiar o house­mistress, un fel de mama căminului. Ne întâlneam cu toții seara și dis­cutam treburile administrative. Atmos­fera asta cal­dă m-a ajutat să mă acomodez foarte repede în Anglia, unde multe lucruri sunt diferite față de acasă, de la mâncare la climă. Plouă mai tot timpul. M-am întors pentru două săptămâni la Iași, pentru a-mi da toate diferențele și bacul, apoi am început cursurile la Con­servatorul din Manchester. Am prieteni români care au ajuns direct la Conservator și s-au adaptat foarte greu, în timp ce pe mine m-a ajutat foarte mult experiența de la Școala din Pocklington.

- Cum a fost viața de student?

- Conservatorul se închidea la 12 noaptea, și atunci când terminam studiile, pe la 11, găseam întotdeauna colegi în hol, la recepție. Ce faceți, hai la un film. Sau hai la un restaurant, în cartierul chinezesc. Hai la o plim­bare prin oraș - Manchester are o arhitectură su­perbă, te poți plimba ore în șir și admira casele. Am fost și foarte ocupată în cei patru ani petrecuți la Man­chester. Am avut primul meu turneu în Statele Unite, în anul trei am câștigat medalia de aur, cea mai im­por­tantă distincție a Conservatorului, pe care am primit-o în cadrul unei ceremonii, din partea Ducesei de Kent. În anul patru, am câștigat un alt premiu important și am semnat primul contract de impresariat. Tocmai s-a încheiat, și săptămâna asta voi încheia un altul, care va însemna un alt început pentru mine. Sunt foarte nerăbdătoare să pornesc turneele și m-aș bucura să pot cânta din nou în România, cât de curând.

"Românii trebuie să strângă rândurile, să arate că au multe de oferit"

- În afară de muncă, ce alt­ceva te bucură, care sunt micile tale plăceri?

- Sunt o fire curioasă, îmi place să ajung în locuri inedite, să cunosc culturi noi și oameni interesanți. Îmi place să fac prăjiturele, știu tot felul de rețete și mă pricep foarte bine. Îmi place să mă plimb cu bicicleta, a­vem șase biciclete de dife­rite tipuri acasă. Am fost de curând în Olan­da, și familia cu care m-am împrietenit avea o bici­cletă așa de dul­ce, așa am îndrăgit-o, încât mi-am cumpărat și eu una și tare mă bucur de ea. Pistele de biciclete din Londra nu sunt atât de bine orga­ni­zate precum cele din Amster­dam, însă tot e mai bine de­cât să te blochezi în trafic. O iau pe stră­duțe înguste, lă­turalnice, și ajung mai re­pede la destinație. Londra are aceeași problemă ca toa­te marile orașe. Oamenii sunt mai indivi­dualiști, dis­­tan­­țele sunt foarte mari, pâ­nă ajungi la o întâl­nire tre­buie să străbați tot orașul, ca să te vezi cu un prieten trebuie să-ți planifici întâl­nirea cu o lună înainte.

- Și Iașiul, ți se face dor de el din când în când?

- Ajung la Iași cam o dată pe an, pentru a-mi vizita familia. E drept că au venit și părinții să mă vadă la Royal Albert Hall, sau când am primit medalia, și că teh­nologia actuală îți oferă multe posibilități de comu­ni­care, dar este întot­dea­una plăcut să mă întorc la Iași. Nu prea am timp de plimbare - e multă familie de vizitat -, dar am văzut multe schimbări în bine în oraș. De obicei, merg la catedrală și încerc să ajung la câteva biserici din nordul Moldovei, la care mer­geam când eram micuță, cu bunica mea. Sunt locuri cu pace, sfinte pentru mine.

- Cum se vede România din Capitala Marii Brita­nii?

- Nu prea bine. De când a început campania de deschi­dere a granițelor, britanicii se tem că vor fi inva­dați, iar presa se axează dinadins pe aspec­tele negative. Eu însă, ca artist, trăiesc într-o lume frumoasă și încerc să nu mă las afectată. Încerc să pro­mo­vez imaginea Ro­mâniei, să arăt că este o țară fru­moasă, cu o cultură extraordinară, cu pianiști apre­ciați peste tot în lume, precum Radu Lupu sau Dinu Lipatti. Nominalizarea mea pe lista "femeilor vi­i­torului", sub 30 de ani, singura non-brita­nică dintre toate, sper să mai în­dulcească ima­ginea României aici, să aducă un strop de lumină. În Londra trăiesc mulți români care sunt foarte buni în domeniul în care lucrează. Trebuie să strân­gem rândurile, să arătăm că românii au multe de oferit.

CARTE DE VIZITĂ

Alexandra s-a născut la Iași în urmă cu 27 de ani. La 17 ani a plecat în Anglia, unde a studiat la Școala Pocklington, apoi la Royal Northern College of Mu­sic, la absolvirea căruia a primit medalia de aur. Mas­te­ra­tul l-a luat la Guildhall School of Music & Dra­ma din Londra. Dintre premii, amintim Verbier CUB în Elve­ția, Guildhall Wigmore în Anglia, Maurice Ravel în Franța. Și-a făcut debutul concertistic la celebra sală Carnegie Hall din New York, a susținut concerte în Ar­gen­tina, Africa de Sud, iar în Marea Britanie a fost so­lista celor mai apreciate orchestre. În iulie 2012 și-a lansat discul de debut, ce conține piese de Schumann, Liszt, Chopin, iar succesul său - patru stele în revista BBC Music - a dus la apariția recentă a celui de-al doilea.