"Neamul, dița și sămânța"
Numele Erji vine de la Elisabeta și e o prescurtare duioasă, drăgăstoasă, de alint. Viața mătușii Erji a fost însă plină de griji și de necazuri, de lipsuri și amânări repetate. S-a născut în luna mai a anului 1922, adică acum nouăzeci și unu de ani, într-o familie de mineri, a crescut alături de șapte frați și surori, dar pentru că era cea mai mare dintre ei, a trebuit să lucreze încă din primii ani ai vieții.
"Am lucrat de mică, așa că pot să zic că n-am trăit bucuriile copilăriei și-ale primei tinereți, dar am învățat în anii aceia, chiar dacă eram doar o feciorică, să fiu ordonată, să-mi planific lucrul dinainte, cum trebuie, să mă străduiesc să le fac pe toate cât mai economicos și, cel mai important, să fac din rău - bine și din puțin - mult. Așa am învățat atunci și așa am făcut toată viața până acum, pe cât am putut eu mai bine. Am rămas singura care mai trăiește dintre frații și surorile ce s-au născut după mine, tot din doi în doi ani: Spiridon, Piri, Vilma, Coati, Ileana, Ghiță și Mărie. Nu știu de ce mi-a fost dat doar mie să trăiesc atâta. Poate pentru că am adunat toată viața fotografii, scrisori, vederi, felicitări, anunțuri din ziare la aniversări, decese ori comemorări, și trebuie să duc mai departe povestea neamului din care mă trag. Am acum o adevărată comoară care ține moartea departe de neam, pentru că, atâta vreme cât dovezile astea adunate de mine timp de zeci de ani sunt aici, orice s-ar întâmpla, neamul e încă viu".
Mă uit cu atenție la femeia din fața mea. Mă uimește siguranța cu care și-a asumat rolul de "arhivar" al unui neam întins pe multe generații și încrengături, dar și seriozitatea cu care s-a înhămat la această grijă de a aduna și păstra informații, știri, dovezi. Pe masă, în fața ei, sunt înșirate fotografii vechi. Alege câte una și-mi spune câteva vorbe despre fiecare dintre cei pe care aparatul de fotografiat i-a încremenit pe veci în tot felul de locuri, cu tot felul de ocazii, mai vesele ori mai triste. Din timpul vieții unora n-au mai rămas decât aceste bucăți îngălbenite de hârtie și poveștile pe care mătușa le-a adunat, sârguincioasă, de-a lungul anilor. Și ea se simte importantă, pentru că poate depune mărturie despre viața lor și poate că de aici izvorăște și bucuria care-i întinerește trăsăturile și-i înseninează privirea.
"Mama n-a avut vreme cu noi, să ne spună prea multe despre cei de dinaintea lor, să ne arate care i-s neamurile, pentru că am trăit vremuri grele, cu războaie, cu sărăcie, cu foamete. Mie mi-a fost însă drag să știu despre ai noștri, cine-s, ce fac, cu cine s-au însurat ori măritat. Adică, am vrut să știu de unde mă trag, cine sunt înaintașii mei, cum am ajuns eu pe lumea asta și din cine. Am fost toată viața o femeie curioasă și interesată. N-am putut să trăiesc așa, oricum, la întâmplare, ca un lemn din pădure. Eu le-am spus la pruncii mei de când erau mici: ia, astea-s neamurile voastre, cunoașteți-le și țineți-vă de ele, ele îs dița și sămânța din care faceți parte și voi, nu vă depărtați de ele, vorbiți cu ele, ori de câte ori le vedeți, salutați-le și plecați-vă capul înaintea părului alb, din omenie aplecați-vă capul la omul cel cărunt, ridicați pălăria în fața bătrânilor, căci din ei vă trageți".
Așa i-a învățat pe prunci și așa a trăit mătușa Erji, mereu înconjurată de neamuri, la petreceri și bucurie, dar și la "petrecanii", adică la înmormântări. "Nu există mai mare bucurie decât să te vezi cu cei de-un sânge cu tine. Așa m-am bucurat întotdeauna când ne-am adunat, vai de mine, bine mi-o părut! Vai, cum aș mai povesti cu unii dintre ei, dar nu mai am cu cine, că unii-s morți de multă vreme, îs duși pe ceia lume. Mai am la Baia Mare doi, trei veri, care se apropie și ei de nouăzeci de ani, mai trăiește și-o mătușă, Emi, care a împlinit luna trecută 102 ani, mă trag, cum ar veni, dintr-un neam vechi, de oameni care trăiesc mult. Și-atuncea, e musai să știu cine-a fost înaintea mea, ca să le pot spune la pruncii care vin de unde le încep rădăcinile".
Ceasul tatii
Mătușa Erji nu se oprește din povestit, dar o las, căci îmi dau seama că întrebările mele ar putea s-o incomodeze. Trece de la una la alta cu ușurința omului doritor de vorbă, semn că singurătatea o apasă greu.
"Când s-a întors din război, tata Gheorghe a adus un ceas mare de perete, un radio și obiceiul de a ne bate pe noi, copiii, și pe mama, la cea mai mică greșeală. Nu accepta niciun fel de împotrivire și se purta cu noi ca un tiran. A fost un om tare ciudat, cam băutor și afemeiat, mama Onița a răbdat multe din partea lui, cât pentru zece vieți, poate și mai bine. A fost nefericită lângă el, grea viață a avut! Tata a murit când a împlinit șaizeci și opt de ani și pot să spun că de-abia după moartea lui a avut mama liniște. Către sfârșitul vieții, când era bolnavă tare, încă se mai temea de el, deși el era mort de mult, își aduna pursucurile, câteva haine, și se ruga de una sau alta dintre surori s-o ajute să se ducă la mama ei, la bunica Rozalia, "ca să scape de bătaia tatii". Nu mai trăiește mama ta, îi spuneam, a murit demult. Ba da, ba da, duceți-mă la ea, ca să mă apere de el! Nu-i de mirare, așadar, că noi, fetele, ne-am împrăștiat de mici, ne-am căutat de lucru și am plecat de-acasă, ca să scăpăm de tata. Care cum am crescut, ne-am dus slujnice și l-am lăsat pe tata, care era din ce în ce mai becisnic și-o batjocorea tot mai rău pe mama.
Eram numai o căcărază de fată, de nici zece ani, și lucram ca slujnică la un măcelar din Cavnic, îngrijeam doi copii. Apoi Anuca lui Vontoș, o vecină, m-a pus în căruță și m-a dus la Baia Mare, la o doamnă, ca să am grijă de alți copii și de niște pui de găină, ca să nu intre să scurme straturile și să încurce grâul semănat. După aceea am păzit niște capre, care fugeau în toate direcțiile, nu știam nicicum să le adun la un loc. Multă bătaie am mâncat de la stăpână pentru caprele alea care fugeau de pe câmp acasă. Am lucrat apoi la o jidă bătrână și hâdă, care avea un fecior ce vindea materiale de construcții. Baba punea zaharină într-o sticlă cu apă și cu apa aia îmi îndulcea mie ceaiul și cafeaua, ca să facă economie. Am gătit apoi pentru niște domni români. Doamna îmi deschidea cartea de bucate și-mi arăta ce să le fac de mâncare. Mă descurcam eu cumva, făceam exact cum zicea acolo, în carte, și ei erau mulțumiți. Așa am trecut de la o familie la alta, uneori mi-a fost foarte greu și am dus viață chinuită, alteori, am nimerit la oameni de omenie de la care am avut ce învăța. De la zece la douăzeci și trei de ani am slujit tot pe la alții, în Baia Mare, în Baia Sprie, pe Valea Roșie, la Dealu Crucii, pe strada Zorilor, unde locuia și un frate de-al mamei, și-n multe alte locuri, nici nu-mi mai aduc aminte pe unde. Abia după ce m-am măritat am fost eu stăpână pe viața mea.
La sărbători, tata bea mai mult și nu prea veneam acasă, de teama scandalului. Atâta plângea mama, săraca, dar n-avea ce face, decât să-și trăiască soarta lângă el. A fost ca o sfântă mama, atâtea a îndurat din cauza lui. Ce era să fi făcut? Să plece și să ne lase ai nimănui? Nu se putea așa ceva! A răbdat. Tot stau și mă întreb cum l-a lăsat Dumnezeu pe tata, cu calități așa extraordinare, dar și cu defecte îngrozitoare. Era foarte bun mecanic, scria extraordinar de frumos, am și acum scrisori de la el, repara orice lucru stricat, avea soluții pentru cele mai grele situații. Era singurul mecanic din mină care știa să repare locomotiva olandeză cu care se scotea minereul. Trimitea directorul după tata șareta lui trasă de cai albi, ca să-l ducă de acasă până la mină. Se plimba cu șareta directorului de-a lungul Cavnicului, spre invidia multora. La noi acasă se adunau vecinii să asculte emisiunile de la radio. El ne-a povestit prima dată și despre "televizie", atunci, demult, când eram prunci. Nu știu de unde a aflat el despre asta, dar ne-a spus că televizia va fi un fel de radio în care vom vedea și oamenii ce vorbesc. Și uite, mă gândesc la asta ori de câte ori dau drumul la televizor. Avea o vorbă tata. Zicea că toate ale lui, și aici intram și noi, pruncii, la grămadă, nevasta, dar și forja pe care și-o instalase într-un atelier, și radioul, și cărțile pe care le citea când avea răgaz, toate, toate ale lui trebuie să funcționeze "la marea știință", "ca la carte", "ca ceasul nemțăsc" pe care l-a adus din război, adică numai așa cum decidea și hotăra el, stăpânul tuturor. Ceasul lui este acum pe peretele din bucătăria mea, și ori de câte ori mă uit la el, îmi amintesc de faptul că tot tata a fost acela care a decis când, cum și cu cine să mă mărit, și asta a însemnat pentru viața mea începutul unei mari suferințe."
Prima fotografie de dragoste - zăpăceala vremilor
Mătușa Erji e o femeie mărunțică, delicată, zâmbește sfios în timp ce-mi povestește întâmplări din viața ei și a cunoscuților ei. Deschide mereu alte și alte cutii și plicuri așezate pe masă, pe scaune, pe pat, pe jos, de unde alege câte o fotografie sau o scrisoare și, după ce mi le arată, îmi spune și povestea lor. Încetul cu încetul, mă lasă astfel să pătrund în cele mai tainice momente ale vieții ei. Simt că mărturisirile îi fac bine, o ajută să treacă, poate, peste zilele de acum, sau o ajută să reînvie fericirea tinereții, care a rămas ca un abur în chipurile surprinse în cartoanele îngălbenite de pe masă.
"Prima mea iubire a fost neîmpărtășită, s-a terminat când a fost cedat Ardealul", îmi spune ea brusc, fără nicio introducere. "Atunci am înțeles că, uneori, oricât ai vrea să faci într-un fel ori altul, soarta ți-e dirijată de altcineva sau altceva care e mai puternic decât voința ta. Ca o coajă de nucă pe apa unei mări în furtună, așa e viața omului. Am fost logodită, cu inele de aur, cu un băiat pe care-l chema Șimi, un băiat care avea un frate judecător pe la Sibiu. Când s-a cedat Ardealul, el a plecat în România, la fratele lui, a fugit prin huciuri și păduri, căci n-a vrut să facă armata la unguri. Mi-a părut tare rău, mi-a plăcut de el. M-a chemat și pe mine să mă duc cu el, dar n-am avut curaj. Cum era să plec fără acte, fără să fiu încă măritată cu el? În vremea aceea eram guvernantă la o familie cu două fetițe. Stăpânii mei și-au făcut acte ca să se refugieze și ei în România și au vrut să mă ia și pe mine, dar tata s-a opus. S-a dus și m-a pârât la poliție că vreau să plec și apoi au venit zilnic jăndarii unguri, ce umblau cu pana de cocoș la chipiu, să mă verifice. Alt viitor aș fi avut dacă aș fi putut eu decide atunci! Uite, aici, fotografia asta e luată tocmai în Baia Mare, în centru, când s-a anunțat cedarea Ardealului. Vezi câtă populație e pe străzi? Vezi ce zăpăceală e acolo? Ei, așa a fost și în sufletul meu multă vreme după ce logodnicul meu a plecat".
Scrisoare de dragoste pe coajă de mesteacăn
Fotografia logodnicului fugit se întoarce în plicul din care a fost scoasă, care se întoarce în cutia lui de carton. Mătușa caută o vreme în altă cutie și de acolo îmi pune în față o altă fotografie în care ea, bucuroasă oarecum, cu cozile împletite, lăsate pe spate, stă lângă un băiat elegant, îmbrăcat la costum cu cravată. "Pe el l-am întâlnit la Baia Mare, stătea într-un colț, "la plaț", cum se zicea atunci, adică în locul în care stăteau băieții ca să privească fetele ce se plimbau în zilele de sărbătoare, ținându-se câte două, trei, la braț. El m-a văzut, "m-a filat", a venit la mine, s-a înclinat în fața mea, "Domnișoară, îmi dați voie să fac cunoștință cu dumneavoastră?" "Vă dau", i-am zis. M-am gândit că doară nu m-a mânca, dacă mi-a ști numele. Apoi mi-a spus că se trage și el din Cavnic, dar că a fost crescut de un unchi, la Dej. Se vedea că e altfel decât feciorii crescuți în Cavnic. Purta costum, cravată, avea palton lung, elegant, nu surtucuri și lecruri ponosite, ca alți feciori. Mi-a mai spus că a primit ordin de plecare în armată și că a venit să-și rezolve niște acte. I-am dat voie să se plimbe cu mine și am povestit multe în vremea asta, ca să mai știm de viața noastră. Doamna și domnul procuror la care lucram i-au permis să mă viziteze și acasă marțea, joia, sâmbăta și duminica, seara, de la 8 la 9. Mi-am dat seama în timpul acelor întâlniri că e un om deosebit, un băiat manierat, crescut la oraș, învățat să fie politicos cu fetele, să le dea cinstea. Dar a început războiul și a plecat pe front. Mi-a scris de acolo și, mai mult decât atât, lucru extraordinar pentru acele vremi, mi-a trimis un pachet. A fost un eveniment de care au discutat multă vreme vecinii, frații, surorile mele. Nu se mai întâmplase așa ceva cu nimeni dintre cei cunoscuți: să primești un pachet în vreme de război, de la un băiat îndrăgostit, era într-adevăr ceva cu totul ieșit din comun. În pachet a fost un Moș Crăciun de napolitane, un fular de mătase alb, cu "roituri" și, la bordură, cu trandafiri roșii brodați cu frunzulițe verzi, o batistă din același material și o sticluță de parfum. Fularul și sticluța de parfum le mai păstrez și acum, fularul e la fiica mea, sticluța o mai scot din când în când din cutie și o miros. Încerc să-mi aduc aminte de parfumul zilelor de demult, deși au trecut peste șaptezeci de ani de atunci. N-o pot arunca, nu mă pot despărți de lucrurile care altădată m-au făcut bucuroasă și aproape fericită. E goală acum, dar în mintea mea ea va fi mereu plină de parfumul dragostei nevinovate".
Cea mai mare dovadă de dragoste a lui Ionel, tânărul cel politicos, "cu ochi cutezători", care i-a trimis pachet de pe front, cine știe cât de greu și în ce condiții, este însă o scrisoare. Mătușa o scoate dintr-un plic mai mare și mi-o întinde cu mare grijă, să nu se rupă. Iau în mâini o scrisoare cum n-am mai văzut în viața mea. O scrisoare cu adevărat deosebită. E scrisă pe coajă de mesteacăn, cu cerneală violetă. În lipsa hârtiei, dorul și dragostea s-au lăsat imprimate pe albul subțire al cojii de mesteacăn. "Kedves Erjike", dragă Erjike, și-a început scrisoarea soldatul îndrăgostit, în ziua de 3 iunie 1944, dar nu pot urmări textul mai departe, căci nu știu maghiara. Mi-l traduce însă mătușa. Mă gândesc, în timp ce o ascult, la soldatul care s-o fi așezat într-o clipă de răgaz să-i scrie fetei lui dragi. O fi fost seară, o fi fost dimineață, vreme bună, ori ploaie? O fi scris acolo, lângă mesteacănul însorit de la care a luat coaja, ori în cine știe ce tranșee lutoase, pline de apă?
"I-am fost dragă tare, bag seama, că altfel nu ar fi fost atât de atent cu mine", îmi spune mătușa, după ce pune coaja de mesteacăn la loc, în plicul ei mare, și-apoi cu voce neutră adaugă. "Nu am putut să-l aștept, o vreme n-am mai știut nimica de el, n-a mai venit nicio scrisoare, niciun semn. Credeam că a murit. În vremea asta, tata m-a măritat cu un băiat din Cavnic, care se trăgea dintr-o familie bună, avea neamuri domni cu facultate, rude cu familia lui Gheorghe Șincai, învățatul. După multă vreme, a venit și Ionel de pe front, dar era deja prea târziu pentru noi".
Decalogul iubirii și cireșele de hârtie
Cât a lucrat, mătușa Erji și-a cumpărat din banii câștigați câteva haine și lucruri pentru viitoarea casă, pahare, vase, linguri, o pătură. Pentru o față de masă brodată a lucrat o lună de zile, iar pentru o rochiță albastră, din stofă, a strâns mult și a drămuit fiecare bănuț. Fată năcăjită, a vrut să intre cum se cade în viața de nevastă. "Am vrut să am haina mea, de mireasă, să am pregătit "ștafirongul" (zestrea, trusoul), să apuc să-mi fac încă niște haine mai deosebite, ca la oraș, căci mi-a plăcut să fiu îmbrăcată cu lucruri delicate, dar n-am mai apucat. Când am fost mireasă, nimica n-a fost nou pe mine, toate hainele au fost de împrumut. Numai pantofii au fost ai mei. M-am măritat în martie, 1945, era încă război și-o criză de toată groaza. Nu găseai nimica, nicăieri, stau și mă minunez și acuma cum de a găsit nănașa o năframă nouă, cu care mi-a legat capul, după ce mi-a dat jos coronița de mireasă și m-a îmbrăcat de nevastă. Bărbatul Alexa venise de pe front rănit grav, avea o tijă la picior. Am trăit împreună cinci ani buni, apoi s-a îmbolnăvit și mai grav, de silicoză, căci a lucrat în mină, și a zăcut alți zece ani. Viața mea cu el a fost scurtă, doar cincisprezece ani, din care zece de chin, pentru că l-am îngrijit ca pe un prunc neajutorat. La treizeci și opt de ani am rămas văduvă, cu trei copii de crescut, fără serviciu și într-o casă care trebuia reparată pe toate părțile.
Alexa a fost un om bun, delicat, pita lui Dumnezeu, copiii seamănă cu el, mai tăcuți, mai sfioși, nu-s așa vorbăreți ca mine. Între noi a fost mai degrabă o mare prietenie și înțelegere decât cine știe ce iubire. Se mai stinge dragostea după ce te măriți, ori te însori, dacă sunt necazuri. Neînțelegerile și neajunsurile pentru copii, grijile și sfada pentru ei, căci pentru ce fac copiii, întotdeauna părinții se sfădesc de o sută de ori, toate astea micșorează cumva dragostea aceea de la început. Știu că i-am fost dragă, uitați-vă numai la scrisoarea asta pe care mi-a trimis-o, ca să aveți dovadă de ce vă spun".
Mătușa îmi pune înainte o scrisoare ca o dantelă, decupată rotund, dintr-o hârtie foarte subțire. E împachetată strâns, ca un evantai, dar dacă o desfaci, se desprind din ea niște "cireșe" de hârtie care sunt legate de scrisoare prin codițe firave. Pe ambele părți ale acestei dantelării sunt înscrise "suvenire", amintiri și urări de dragoste. "Numai gândiți-vă, îmi spune mătușa, câtă vreme admir dantelăria de hârtie, numai gândiți-vă câte ceasuri i-au trebuit ca să facă scrisoarea asta. Câtă răbdare, câtă migală! Așa ceva nu se făcea pentru oricine, pe degeaba! Trebuie să fi fost mare dragostea lui pentru mine și la fel și răbdarea și înțelegerea".
Înainte să pună scrisoarea în cutia ei, mătușa îmi mai arată o altă scrisoare, împodobită pe margine cu flori colorate. "Ciele zece porunci ale Iubirii" se cheamă și cuprinde sfaturi de respectat de către cei ce se iubesc. Un fel de decalog al dragostei, care impresionează prin duioșie: "Eu sunt iubitul tău, Să nu ai alții afară de mine", "Adu-ți aminte de ziua în care mi-ai spus prima oară că mă iubești, "Să porți cu respect jurământul nostru, dragă".
"Pedanșagul"
Prin tot ceea ce mi-a povestit, mătușa Erji mi-a dat o lecție de mare pedanterie. "Pedanșagul" acesta se vede și în felul în care vorbește despre ea, în felul în care a ales una sau alta dintre fotografiile ori scrisorile pe care mi le-a arătat, în felul în care îmi pune dinainte, cu dichis, niște prăjiturele. Am înțeles de la ea că nu se poate trăi oricum, la întâmplare, că trebuie să-ți ții rangul, chiar dacă ești silit să trăiești după cum îți dictează alții. "În veci amin, de când îs io, n-am cerut un leu de la nimeni, nu fac abuz de nimica, totul e calculat în viața mea la marea stiință, am grijit tot timpul de ceea ce cred că este important pentru mine și pentru alții. Nu mințăsc, nici adaug și nici lăs la o parte ceva din viața mea. Nu știu ce-o să se întâmple cu tot ce am adunat eu în cutiile acestea. Dacă aș ști când o să mor, cu o zi înainte de asta aș face un foc și cu mâna mea le-aș aprinde. Nu-mi place să dau de lucru altora pentru mine. Vreau să mă retrag discret, cu toate cele ce mi-au încălzit amintirile și viața: hârtii, scrisori, fotografii, bilețele, desene. De multe ori, doar ele m-au ajutat să umblu cu capul ridicat și să pot trece peste cenușiul vieții".