EMIL BRUMARU - "Starea de poezie e o stare de dragoste luminoasă"

Dia Radu
- Îi plac femeile și cafeaua, plimbările fără scop și toamnele lungi. La Iași, orașul în care trăiește și scrie, bulevardele poartă urma pașilor lui. Mersul său ezitant, mereu pierdut printre nori, are în el ceva din dulceața și moliciunea Basarabiei în care s-a născut. Unii îl iubesc cu furie, pe alții mai mult îi intrigă. Un lucru e sigur: "cel mai în vogă poet erotic", cum cu tandrețe a fost numit, nu lasă pe nimeni indiferent -

Liudmilele din Basarabia

- Domnule Brumaru, înainte să fiți poet, ce ați fost?

- Hm! Înainte să fiu poet, am fost cititor și per­petuu îndrăgostit. Locuiam la țară, la Belcești, unde ta­ta, ceferist, era șef de haltă. Marfarele și trenurile mixte veneau și plecau monoton, la nesfârșit. Pe linia moartă, întins pe burtă într-un vagon stricat, l-am citit pe Robinson Crusoe. Apoi m-am mutat în grădină, unde păzeam destul de eficace roșiile, să nu le ciu­peas­că găinile, și l-am citit pe Tom Sawyer. Îmi constru­isem o colibă personală! Prin clasa a patra, când ne-am mutat la Iași, citeam și două, trei cărți pe zi. Citeam numai cărți de aventuri, găsite în podul unui coleg de-al meu. Visam amândoi să devenim detectivi parti­cu­lari. Din când în când, ne luam în serios și urmăream îm­preună, prin centrul orașului, câte-o fată miste­rioa­să. Doream să-i descâlcim enigmele și pletele. Țineam și un jurnal cifrat. Așa am crescut, am intrat la Liceul de băieți Nr. 1 (actualul Colegiu Național) și m-am mu­tat în centrul Iașiului, chiar lângă Teatrul Național. În gașca de-acolo, am cunoscut-o pe "Ciufulita" și m-am îndrăgostit. Avea păr cârlionțat, era foarte se­rioa­să și citea Hegel la 14-15 ani. Mi-a dat și mie să citesc. "Uiti șe simplu e, uiti șe simplu", îmi tot arăta cu degetul ei pătat cu cerneală albastră. Îmi și su­bli­niase pasajele mai importante cu roșu, dar eu nu pri­cepeam nimic. Eu jucam fotbal și visam să devin cel mai mare portar din lume, un portar care să nu pri­mească niciodată niciun gol. Ar fi fost fantastic, nu? (râde)

- Știați pe atunci care-i treaba cu poezia?

- Începusem să citesc poezie și o țineam și minte. Ci­team Topârceanu, Minulescu, ba chiar un Baudelaire în franceză, pe care pusesem mâna, nu mai știu cum, de la un anticariat. Asta, până am dat, prin 1952-53, de Eminescu și am rămas definitiv învăluit în mur­murul lui copleșitor. Un an am citit numai postumele lui Eminescu. Ajunsesem să vorbesc în versuri acasă, cu vărul meu, Petrică. Pe atunci, ne adunam cu gașca la "transformatorul" de lângă teatru. Ciufulita spunea "măi, noi dacă o să mai stăm mult la transformator, o să ne transformăm." A avut dreptate, m-am trans­format. Dar și dânsa! (râde) Printre noi, era unul de vreo 20 de ani, Vasile, care dădea veșnic la actorie și tot cădea. Vasile ăsta îi lepșăia pe toți, îi bătea de-i stin­gea, dar pe mine mă proteja oarecum. Așa că s-a gândit să mă provoace altfel, să ne luăm la întrecere câte ver­suri știm fiecare. El recita din Shakespeare, din rolurile lui. Eu am spus un șir năucitor de poezii și când am rămas în pană am început să inventez. Vasea s-a prins, zice "măi, io am impresia că tu le faci pe loc". Tot cam pe-atunci, în curtea teatrului apăruse și o bucureș­tean­că de vârsta mea, o brunetă ochioasă, cu cozi groase pe spate. Ne-am îndrăgostit pe loc unul de altul și ne-am mărturisit dragostea prin bilețele. Ea le arunca de la etaj, de la geamul cu ogivă, din clădirea unde stătea la un unchi de-al ei. S-a întors repede la București și am continuat să îi scriu în versuri. Acum câțiva ani, ne-am revăzut și mi-a arătat toate scrisorile. Scriam atât de prost, că mi s-a făcut rușine!

- Și adevăratul declic când s-a făcut?

- Cred că am început cu adevărat să scriu atunci când m-am întors în Basarabia. Eu sunt basarabean, din părinți basarabeni, născut în Bahmutea, județul Tighina, un sat care azi nici nu mai e pe hartă, acum îi spune Mihailovka. După ce au venit rușii, tata a primit ordin să predea situația de la gara Cimișlia, din Ti­ghi­na, și să se retragă. Așa că la 4 ani am plecat cu pă­rinții, cu un vagon de marfă, și ne-am refugiat în Ro­mânia. Ei bine, la 18 ani m-am întors prima oară în Basarabia, să-mi vizitez rudele. O mulțime de Liud­mile, Natașe, Mașe cu feminitatea lor dezlănțuită și provocatoare, care făceau din cur cu ochiul, dar, ce spun, făceau din toată făptura și sufletul lor cu ochiul. Cât liubov, câtă lâncezeală, câtă delăsare ațâțătoare care a trezit poezia! M-a izbit, dintr-o dată, și am în­ceput să scriu. Acolo s-a făcut saltul, în lumina aia, cu să­tenii leneși care um­blau mereu beți pe uliță, cu re­vărsarea aia de bucate și băutură, cu femeile alea moi la vorbă, fru­moase și ade­menitoare. "Hai vino!", parcă îmi spunea fieca­re.

- Asta poate să în­nebu­neas­că un bărbat.

- Absolut. Bine că n-am dat de tarafurile de țigănci, care te zdro­­besc. E și-un film făcut după Tolstoi, Cadavrul viu, cu un băr­bat care își lasă familia, copiii, tot, ca să fugă cu una. Știau ți­găn­cile alea să cânte și să dan­seze de-ți furau mințile cu sen­zua­litatea lor. Domnule, dra­gos­tea asta și e. E o nebunie asu­ma­tă. Dacă nu te scoate din țâțâni, te strofoci degeaba. E musai ne­voie și de o picătură de țicneală divină. Sufletului i-e foame de carne, de real. Mintea, mințile istețe ale iubitelor le înveș­mân­tează sânii și coapsele-ntr-o strălucire orbitoare și... le ajută să se dezbrace rapid, la o adică. (râde)

Scrisul e dragoste la distanță

- Domnule Brumaru, cititorii dvs. mai tineri nu știu probabil că profesia dvs. e medicina.

- Medicina nu mi-a plăcut niciodată. Am făcut-o fiindcă m-au trimis părinții și am intrat printre primii. Am studiat-o opt ani, nu șase, că pe doi i-am întrerupt din cauza unui TBC. Dacă mai adaug și ceilalți 12 ani de practicare la Dolhasca, unde am primit repartiție cu prima mea soție, care era tot medic, pot spune că am făcut 20 de ani de medicină. Nu-i chiar puțin. Simt că mi-au folosit la glagorie. (râde) Sunt mult mai "uman" datorită lor. Am consultat sute sau mii de femei, am stat cu bolnavi, până în ultimele lor clipe.

- Faptul că ați fost uneori atât de aproape de moarte vă alungă acum frica de bătrânețe?

- Când ești îndrăgostit, cum sunt eu de pe la 5-6 ani, nu te mai gândești la figura asta. Ba mint. De fapt, mă gândesc, de-o vreme, în fiecare zi. Pentru că vreau mereu să tră­iesc mai mult, fiindcă vreau să iu­besc mai mult și fiindcă femeia pe care o iubesc este mai tânără și vreau să prind cât mai mulți ani din viața ei, din visul ei.

- Ceva, ceva s-a transmis to­tuși mai departe. Fiica dvs. din a doua căsătorie, Andreea Bru­ma­ru, duce la capăt ce n-ați reușit dvs.

- Eu n-am vrut ca ea să facă Me­dicina, că știam că e extrem de greu. Dar ea e o ambițioasă. După re­zidențiat, a lucrat și s-a specia­lizat în Belgia și în Franța. Acum s-a întors acasă, la Iași, și e medic gastroenterolog la un spital parti­cu­lar.

- De ce ați renunțat la me­di­cină? Pentru literatură?

- Am renunțat din dragoste. Eu eram căsătorit la Dolhasca, cu o fostă colegă de facultate, am amintit. Iar Tamara, care pe atunci nu avea decât 18 ani (eu aveam 35), a început să mă bombardeze cu scrisori. Și oricât îi explicam eu că nu pot, că sunt căsătorit, să mă lase în pace, ea nu și nu. Dădea telefoane bezmetice la spital, venea sora medicală să-mi spună că mă caută la telefon o domnișoară. La 18 ani, fetele sunt un pic țaca. M-a zăpăcit și pe mine. Era cam vrăjitoare în dragoste. Își folosea toate capacitățile de a absorbi un bărbat. Din două în două săptămâni, trebuia să plec din Dolhasca să mă văd cu ea. Până la urmă, s-a prins și nevastă-mea și s-au prins și ăia de la partid. I-au fost confiscate, cu proces-verbal, cele 700 de scrisori pe care i le trimisesem, iar pe mine m-au convocat la o falsă ședință cu paza contra incendiilor. La Căminul Cultural, într-o sală ticsită de colectiviști, membri de partid din comună, au anunțat că doctorul Emil Bru­maru e dat afară din partid pe chestiuni de imoralitate. Și m-am enervat, cum adică imoralitate, domnule? Atunci ei au scos un dosar enorm, cu cópii după scri­sorile mele către Tamara, și au vrut să citească. Deh, eram inventiv, descriam ce i-am făcut, cum i-am făcut, ce aș mai vrea să-i fac... Am stat jos și am renunțat să mă mai apăr. Până la urmă, mi s-a făcut lehamite de inspecții, priviri suspicioase și bârfe absurde. Am lăsat tot acolo, și mașina, și biblioteca. Și soția. Mi-am luat doar mașina de scris și-am fugit la Iași.

- N-ați fugit la țigănci, dar ați fugit în lume, tot pentru o femeie. Nu v-a fost teamă?

- Nu mai puteam suporta. Devenise irespirabil. Am renunțat și la medicină. Definitiv. A fost o nebunie, recunosc, dar o nebunie calculată. Dacă n-aș fi avut unde sta, n-aș fi putut pleca. La Iași, opt ani de zile, nu am avut post. Mai câștigam din când în când din scris. Volumele îmi apăreau cam la trei ani unul. Apoi am primit jumătate de normă de corector la revista Convorbiri Literare. Cealaltă jumătate o avea poetul Nichita Danilov. Lucram și în tipografie, cu plumb. Când ieșeam de acolo, eram vlăguiți. Mergeam la Cor­so și ne îmbătam fleașcă. Ne dizolvam plumbul în vot­că. Apoi mergeam acasă și intram țeapăn, să nu se prindă părinții mei că am băut.

- Scrisul sau dragostea? Azi ce ați pune pe primul loc?

- Scrisul fără dragoste n-are niciun haz. Nu poți scrie așa, în general, pentru nimeni. Trebuie să scrii pentru cineva anume. Principalul e dragostea, ce mai la deal, la vale. Poezia îți vine oricum, dacă o ai în ge­nă, în jenă... Starea de poezie e o stare de dragoste luminoasă. Eu am fost toată viața mea îndrăgostit de cineva. Când nu puteam fi cu ființa iubită, aveam scri­sul la îndemână. Iar scrisul era un fel de dragoste la distanță.

- Veșnic îndrăgostit și cu capul în nori. E definiția oricărui poet, nu?

- Da, dar ei nu-s aerieni deloc, săracii. Sunt cu capul în nori și cu picioarele în noroi. Și ei au aceleași necazuri. Și ei au de plătit facturi. Și după o viață de scris, vine pensia. Și pensia e... de nedescris! Pe mine mă salvează "Indemnizația de merit" sau premiile, când mai pică.

"E un noroc să dai peste o femeie adevărată"

- Cred că nu există interviu pe care să-l fi dat, în care să nu fi vorbit despre misterul femeii. Tot de la Medicină vi se trage și fascinația aceasta?

- "Auscultația" e un capitol aparte din semiologia medicală. Pun urechea sub un omoplat delicat și mă îmbată susurul alveolelor, „murmurul vezicular", atât de intim. Când sunt îndrăgostit, mă interesează orice mișcare, sunt de-o atenție ieșită din comun, la toate mi­cile detalii, care știu să ascundă mari secrete, ex­plorez noi teritorii de geografie luxuriantă. Un bărbat găsește la o femeie fel de fel de locuri cu senzori agili, agitați de spaime și deziluzii, haruri străvezii de care ea habar nu avea până atunci. Dar pentru asta trebuie să ții la o femeie, să o iubești. Femeile au imens de pier­dut, dacă nu sunt iubite cu adevărat. Eu am avut și no­rocul unor femei foarte inventive erotic. Le recunosc imediat în mulțime, după un anumit zâmbet, după un simplu gest. E un noroc ăsta, să dai peste o femeie adevărată, care să fie și tandră, și foarte deșteaptă, nea­părat deșteaptă, dar și un pic golănoasă, să aibă și puțin sictir. Femeia e o nebănuită dăruitoare de revelații spi­ri­tuale. Cu o femeie percepi cu adevărat lumea, lumi­na, cerul, sfințenia, acceptarea și iertarea, genero­zi­tatea necondiționată... orice.

- Sunteți un norocos să fiți binecuvântat cu dra­goste până la vârsta asta. Sunt oameni care doar tânjesc după ea, care-și duc zilele într-o cumplită singurătate.

- Eu nu-i înțeleg pe ăștia. Eu pentru asta trăiesc, pentru dragoste. M-aș simți sec, amorf, incapabil de-a vorbi, fără ea, fără poezia pe care-o naște femeia iubită în mine.

- Nu vi se întâmplă să treceți și prin perioade de însingurare?

- Am fost destul de "căsătorit" la viața mea, încât să mă bucur acum de avantajele de a sta singur. Primul mariaj, cu Doina, a durat 12 ani. Al doilea, cu Tamara, 25 de ani. Am nevoie de singurătate, nu se poate scrie cu iubita călare pe tine! Când locuiam cu Tamara, mă trezeam dimineață să scriu. Dacă ea dormea pe burtă, cu fundul în sus, o acopeream pudic și ipo­crit, ca să nu fiu atent la apropoul ei surâzător. Libertatea e frumoasă, ține dragostea vie. Parcă dacă stai prea mult cu celălalt, după o vreme, nici nu te mai poți privi în ochi. Acum locuiesc singur, dar bănuiesc că nu sunt singur. (zâmbește) Cu fe­meia de care sunt îndrăgostit sunt și foarte bun pri­eten. Între noi se instaurează o toleranță tandră și infinită. Vedeți, eu aici am greșit cu Tamara. Pe o femeie, dacă o apucă o dată, de două ori strechea, las-o-n pace, domnule, că-i trece. E neplăcut, da, de acord, dar îi trece. Ar trebui să privim lucrurile mai relaxat, mai în voia curgerii anilor.

"Vă spun, scrisul e o fericire"

- Azi avem parte de soare, și Iașiul parcă s-a făcut mai frumos. Sunteți sensibil la vreme? Există vreun anotimp care vă predispune la scris?

- Toamna, cu lumina ei, întotdeauna. Primă­vara mă obosește prin devălmășia ei olfactivă. E prea tumultuoasă, nu-i pot ține pasul. Vara des­com­pune, o știm de la Bacovia. Când eram la Dol­hasca, toamna aveam de obicei concediu și eram înlocuiți de altcineva. De fiecare dată mă chinuiam să-l amân, ca să prind octombrie acolo. Era superb unde stăteam eu. Gazda avea stupi, avea livadă, avea fântână, avea motocicletă cu ataș. Avea și tâmplărie și grădină de flori... Și-n timpul liber, repara ceasornice. La cinci metri de camera mea trecea trenul spre Fălticeni, iar eu am avut toată viața nostalgia trenurilor care se duc, se duc. Într-o zi, o să scriu niște poeme feroviare. Ei, și toamna scriam cu o ușurință grozavă. Curgea din mine poezia, că mă și speriam. Mă închideam într-o cameră, singur, sau mă duceam în spa­tele casei, unde aveam un șezlong printre meri. Scri­am sub permanenta ame­nin­țare că va veni sora medicală de la spitalul care era la 200 de metri de casă și-mi va spune că a sosit o ur­gență sau o fai­moasă ins­pecție. Dar scriam în cele mai neaș­teptate si­tuații. De pildă, la ședințele de raion, lunare, cu medicii, în timp ce se vor­bea despre nece­si­ta­tea close­te­lor, mor­­talitate in­fan­tilă sub un an și vac­cinări la copii. Îmi veneau în min­te stro­fe întregi. To­tul era să le tran­scriu rapid, că le uitam ful­gerător. Unele cuvinte, pe care nu le găseam încă, ve­neau peste noapte, prin somn. Scrisul, vă spun, e o feri­ci­re. O ex­plo­zie or­do­nată-n ver­suri de o claritate zăpăcitoare, care nu poate fi com­pa­rată cu nimic.

- Ați fost toată viața un cititor înrăit. Azi mai mult citiți sau mai mult scrieți?

- N-aș ști să spun. Când scriu, aș citi, când citesc, aș scrie. La Dolhasca am citit enorm. Cititul și scrisul m-au ținut pe calea cea bună. Altfel m-aș fi apucat de băut, cu toți profesorii de țară.

- Care e cuvântul pe care azi îl folosiți cel mai des?

- O să râzi. "Înger"!

- Și când v-ați întâlnit ultima oară cu El?

- În Sâmbăta Paștilor. Mergeam posomorât, cu două sacoșe în mână, când Îngerul a ieșit de la ma­gazinul Familia. A zâmbit ușor, văzând că mă uit atât de surprins. Era un înger rubensian, cărnos, cu bustul aureolat. Mă uitam ca la un vis uitat, deodată reamintit. A intrat în alt magazin și prin geamul ușii, pe care scria pe o plăcuță Deschis, s-a aplecat ușor și s-a întors spre mine. Mi-a surâs îndelung, îmbietor, cum n-am mai vă­zut în viața mea de mirean. Am rămas cu sufletul încărcat de dulceața clipei. Dacă era chiar Îngerul meu ocrotitor?

- E credința în Cele de Sus o alina­re?

- Locuiesc lângă o veche biserică. Bise­rica Dimitrie Balș. De ani de zile ascult toaca și clopotele. Da­că stau în picioare pe pat, pot privi în clopotniță pe cel care le trage de frânghie. Mă, cum să spun?, mă evaporez, mda, mă ridic ca dintr-o co­rolă uriașă de crin, spre cerul îngăduitor, ating cu înțelegerea, par­că, tălpile lui Dum­nezeu. Cu tim­pul, mi-am dat sea­ma, cu uimire și bucu­rie, mai ales prin "pe­depsele" ce-mi cad pe suflet, după câte-o întâm­plare pe care o simt că-i o greșeală, că nu suntem totuși lăsați de capul nostru. Ci­ne­va veghează și cân­tărește atent: ai fost bun, ai fost rău, ai min­țit, ai înșelat? Nu-ți merge să umbli cu fofârlica! Mă duc rar la Mitropolie, ies de acolo cu un fel de lumină în ochi, pe mine, în mine, cu o sfială a apropierii de ceva tainic și salvator. Cu spe­ran­ța trainică în minunea ce este, ce va fi, în miracolul că-s încă viu.

- E duminică dimineață, la Iași. Se aude și toaca. Dacă nu ne-am fi văzut azi, cu ce v-ați fi umplut ziua, domnule Brumaru?

- M-aș fi întâlnit cu cineva, de exemplu. Am fi băut probabil o cafea. Cafeaua îmi place până la delir. Apoi, am fi dat o tură prin librării. (Sunt un amic sever al librăreselor din centru.) Ne-am fi plimbat mult. Am re­descoperit voluptatea cutreierării fără scop! E extraor­dinar să te plimbi cu o femeie cu care ai ce povesti, care nu-i țâfnoasă și căreia nu-i sare capsa-n tavan, care vede, aude, miroase, pipăie inefabilul parfumu­rilor urbei profund provinciale.

(La Editura Polirom, a apărut volumul Opere III Cerșetorul de cafea, ce cuprinde corespondența lui Emil Brumaru cu unii din cei mai cunoscuți autori din literatura și critica românească.)