Un pumn de euro sau de yuani?

Rodica Culcer
- Deși în zona răsăriteană a Europei există destinații mult mai bine cotate, chinezii au ales România. De ce? Aceas­tă alegere va fi un spor de imagine pentru noi? De­santul chi­nezesc în Europa răsăriteană este o încercare de desta­bi­lizare a Comunității Europene?

- Dacă "desantul chinez" nu ar fi o tentativă de destabi­li­zare a UE, de ce ar fi emis Comisia Europeană o circulară că­tre toate țările membre, cerându-le să nu abandoneze cadrul și regulile negocierilor europene în relațiile cu China? Se știe de altfel că între Beijing și UE apar periodic, și există și acum, dispute co­merciale. Poate că și europenii suferă de protec­țio­nism, dar nu se poate nega faptul că între UE și China există di­fe­rențe consi­derabile privind practicile economice și co­merciale și, mai ales, pri­vind atitudinea față de statul de drept. Nu întâmplător, pre­mierul Victor Ponta și miniștrii săi s-au străduit să facă mai mul­te declarații publice menite să asigure Bruxelles-ul că Ro­mâ­nia nu se va abate de la regulile co­munitare în privința atri­buirii contractelor. Aceasta înseamnă totuși că România nu se poate angaja prin acorduri și tratate bilaterale să ofere Beijingului vreun contract fără o licitație la care să participe și com­pa­niile europene. Nu acesta este însă spi­ritul în care operează Chi­na, țara care s-a impus pe scară largă în Africa, acolo unde con­tractele economice se nego­ciază direct cu guvernele, în termeni total netransparenți, ca să nu vorbim direct despre corupție la nivel guvernamental. Ști­ind aceasta, este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva China a ales România ca partener privilegiat, tocmai pentru că po­li­ticienii noștri sunt europeni de fațadă, dar în fond tânjesc după tipul de contracte negociate la nivel guver­na­mental, ne­trans­parent, cu avantaje ascunse bine de ochii pu­blicului? De altfel, China practică un capitalism de stat, în care sunt favorizate fir­mele clientelei politice, ceea ce, pe cât poate, face și guver­nul de la București - nu de azi de ieri, ci dintot­dea­una, motiv pen­tru care avem în Europa și peste ocean o repu­tație atât de proas­tă, de țară coruptă. Instinctele politicienilor noștri sunt mai apropiate de cele ale politicienilor chinezi, ceea ce Bei­jingul știe probabil foarte bine și tocmai de aceea a decis că Bucureștiul este probabil locul ideal în care poate încerca să facă o breșă în zidul exigențelor și standardelor UE. Economia României este prea mică pentru potențialul Chinei, mai inte­resantă fiind calitatea noastră de membru UE, adică de poartă prin care produsele și investițiile chineze pot pătrunde fără pro­bleme, pe o piață care încearcă să le țină sub control.
Este oare în interesul României să joace acest rol, riscând să submineze coeziunea UE? Înainte de a schița un răspuns, să ne amintim că Beijingul nu este o societate de binefacere și nu va investi decât în termeni favorabili lui. Să ne mai amintim și că există o diferență considerabilă între valorile europenilor și cele ale chinezilor, mai concret că, pentru aceștia din urmă, nu con­tea­ză prea mult, de pildă, securitatea angajaților. La minele de ura­niu din Africa, muncitorii s-au revoltat pentru că erau obli­gați să lucreze fără nicio protecție, într-un mediu radioactiv, iar competitivitatea exporturilor chinezești a fost asigurată multă vreme de faptul că produsele erau realizate de deținuți. În plus, o implicare masivă a Chinei în economia românească ar pu­tea conferi Beijingului drepturi pe care poate nu suntem dispuși să le cedăm, și anume, de a controla presa și a îngrădi libertatea de expresie. La cererea părții chineze, de pildă, pu­bli­cației Epoch Times, care relatează despre abuzurile guvernului de la Beijing, i s-a refuzat acreditarea de presă. Guvernul român a consimțit la această concesie problematică, deși nu are încă niciun proiect comun cu chinezii. Ce se va întâmpla, oare, atunci când îl va avea și va depinde de banii chinezilor? Nu vom spune că este păcat de sângele vărsat în 1989? Și nu va fi cum­va prea târziu să mai reparăm ceva? În funcție de răspunsul pe care îl dăm acestor întrebări vom ști dacă merită să renunțăm la UE, de dragul unui pumn de yuani.

- În cazul că USL s-ar rupe, credeți într-o renaștere a PNL? Își pot regăsi liberalii identitatea sau sunt prea conta­minați de PSD?

- În cel mai bun caz, am putea vorbi de o renaștere a li­be­ralismului - dar nu în PNL, ci într-o altă formațiune politică. În faza în care a ajuns, PNL nu mai poate servi de port-drapel al valorilor liberale, nu numai pentru că este condus de un per­so­naj politic compromis, precum Crin Antonescu, cel care se lasă acum folosit ca o paiață, de președintele Băsescu, în pro­priul joc politic orientat spre distrugerea PDL și salvarea Parti­dului Miș­ca­rea Populară. De altfel, Crin Antonescu ar putea fi foarte bine izo­lat de PNL, pentru că PNL funcționează perfect și fără el, fi­ind condus, de facto, de Dan Radu Rușanu și aco­liții lui. Aceștia se înțeleg perfect cu PSD și s-ar înțelege cu oricine le-ar acorda privilegiile pe care le cer. Să nu uităm că, înainte de a lansa campania de sabotare a candidaturii pre­zi­dențiale a lui Crin Antonescu, Victor Ponta s-a asigurat de lo­ialitatea prin­ci­­palilor miniștri liberali, în frunte cu Daniel Chițoiu. Această co­laborare a făcut posibilă aruncarea peste bord a lui Varujan Vosganian, fără nicio problemă din partea PNL. Dacă un liberal cu state vechi, cum este domnul Vos­ga­nian, a putut fi sacrificat fără niciun regret, este clar că există o comuniune de interese pu­ternică între baronii PNL și liderii PSD, ceea ce face inutilă orice discuție despre identitatea libe­rală. De altfel, dacă facem din nou apel la memorie, vom ve­dea că discuțiile despre iden­ti­tatea liberală erau foarte intense atunci când premierul Călin Po­pescu Tăriceanu încerca să-și mobilizeze partidul împotriva președintelui Băsescu, acuzat că ar fi dorit distrugerea PNL, prin fu­ziunea cu PD. După ce rup­tura cu Traian Băsescu a devenit totală și definitivă, PNL a uitat de identitatea liberală și a folosit argumentul primitiv al necesității solidarității împotriva "dic­ta­torului" Băsescu, pen­tru a justifica alianța cu PSD. Justi­fi­carea reală era însă o comuniune de interese între baronii celor două partide, cărora tre­buie să le adăugăm și patronajul Va­ra­nului, sub care Crin An­tonescu s-a plasat până când Dan Voicu­lescu însuși a con­siderat că este mai avantajos pentru el să sară în bar­ca PSD. În contextul speranțelor electoratului de dreapta, pri­vind rea­nimarea liberalismului autentic, poate că ar fi mai inte­re­san­tă o altă evoluție, care deocamdată este doar schițată pe sce­na politică și anume, apropierea de PNȚCD a liberalilor Vlad Moisescu, Andrei Chiliman și Diana Tușa, care au fost ex­­cluși din PNL. La recentul congres al PNȚCD, Andrei Chi­liman a vorbit despre necesitatea unei renașteri politice, a unui proiect comun al Dreptei și a unei înnoiri instituționale. Nu cred că domnii Chiliman și Moisescu vor accepta multă vreme să fie conduși de Aurelian Pavelescu. Cred mai degrabă că vor în­cerca să valorifice capitalul de imagine lăsat moștenire de Cor­neliu Coposu - despre care primarul sectorului 1 a vorbit elo­gios la congres - pentru a prelua PNȚCD și a-l transforma în­tr-un partid de dreapta, care să umple locul lăsat vacant pe scena politică, prin abandonarea valorilor liberale de către PNL. Nu va fi, poate, marele partid de dreapta, pe care îl cere președintele Băsescu pentru a anihila PDL, dar, cu o nouă conducere, ar putea deveni un partid credibil, poate chiar partener al PDL. În tot cazul, indiferent ce vor izbuti domnii Chiliman și Moisescu, este cert că viitorul liberalismului ro­mânesc nu are nicio legă­tură cu PNL. Ceea ce este foarte bine, pentru că avem nevoie de un liberalism autentic, nu de o gașcă de baroni la limita penalului, care au confiscat un partid is­toric.