A iubit ca nimeni altul biserica și pravila călugărească, iar prin credință, a săvârșit mai multe minuni. În una din ele, Sfântului i s-a făcut milă de mulțimea oamenilor refugiați la porțile mânăstirii de frica turcilor și, neavând ce să le dea de mâncare, s-a rugat cu lacrimi la icoana Maicii Domnului pentru ajutor. Nici nu a sfârșit bine rugăciunea, când în curte s-a auzit zarvă multă. Pe poarta mânăstirii tocmai intrau cinci care pline cu merinde. Oricât a încercat să afle numele binefăcătorului, nimeni nu a putut să spună cine le trimisese. Căruțașii tăceau sau ridicau din umeri, fiecare din ei spunând că primise poruncă în vis să facă ce a făcut, semn că darul era venit cu adevărat de Sus, de la Măicuța Domnului. După 43 de ani, fiind numit episcop la Râmnicu Vâlcea, Sfântul Calinic se va despărți de Cernica, în timp ce monahii plângeau după el "în sunetul clopotelor, care făcea pe tot muritorul să scoată lacrimi de jale". Trebuia de acum ca de lucrarea Sfântului să se bucure și alții. Așa a săvârșit Cuviosul multe vindecări miraculoase, dar, peste toate, a ridicat noi ctitorii monastice și, mai ales, a înființat la Frăsinei un cuib de călugări ascetici, punând mânăstirea sub paza Maicii Domnului și a unui blestem, valabil până astăzi, ce interzice oricărei femei, sub orice formă și sub orice motiv, să se apropie de zidurile mânăstirii.
Multe a făcut Cuviosul pentru oameni și pentru biserică. Ostenit de cei 80 de ani purtați pe umeri și văzător cu duhul, Sfântul Calinic și-a cunoscut sfârșitul. Cu rugăciunea neîncetată în inimă și socotindu-se nevrednic a mai purta sceptrul episcopal, se va retrage la Cernica, în locurile lui cele dragi, pentru a privi pentru ultima oară rodul pomilor sădiți cu mâna lui și a se bucura de clipocitul liniștit al lacului din preajmă. Încercat de boală și de asprimea posturilor prelungi, Sfântul a zăcut în chilie aproape un an de zile. Fără să doarmă mai mult de două ceasuri pe noapte, nu a încetat să predice și să-i întărească pe ucenicii săi, care ieșeau de la el cu lacrimi în ochi. Tot chinul a durat până de Sfintele Paști, chiar de Înviere. Atunci, Sfântul s-a împărtășit după datină și, la sfârșitul slujbei, i-a spus unui ucenic apropiat, grabnic și poruncitor: "Să nu pleci decât pe 11 aprilie. Până atunci, stai să-mi citești pravila, căci din pricina slăbiciunii nu pot să mi-o fac singur". În ziua sorocită, pe 11 aprilie, dimineața la cinci, Sfântul l-a rugat pe ucenicul Gherman să-i dea cămașa de schimb, după care i-a cerut o cruce. A sărutat-o, I s-a închinat adânc, după care a mai apucat să zică doar atât: "Sfântă Cruce, ajută-mi". Apoi, sprijinindu-și capul pe umărul ucenicului, a răsuflat adânc de trei ori și și-a dat sufletul.
*
Mi-e dragă Cernica și o caut ori de câte ori mă simt împovărat și trist. Îmi place nespus locul, așa cum îmi plac și slujbele din posturile de peste an, când mânăstirea se transformă într-o țară a oamenilor tăcuți. La Cernica am adunat multe imagini frumoase și am trăit emoții de care nu mai credeam că sunt în stare vreodată. La Cernica am făcut cu siguranță cele mai importante descoperiri. Am învățat să tac și să-mi ascult gândurile, așa cum am învățat să pășesc în ritmul respirației și să privesc atent în jur, până într-o zi, când am observat cu uimire că Cernica profundă, Cernica cea veche, mistică și rugătoare, nu era unde o știam eu - jur-împrejurul bisericii Sf. Nicolae. Era ascunsă în altă parte, în poiana și văioagele din spatele mânăstirii, în amintirile bătrânilor călugări retrași la liniștea Ostrovului și a chiliilor înnobilate cu flori, grădină și cerdac - chilii și case cu nume blânde, ca o ectenie: Casa Calinic, Tit, Efrem, Iustin, Nifon, Benedict, Suzana.
Șarpele de pe Sfânta Masă
Din afară, nu vezi mare lucru. Ca să descoperi ceva din forța locului e bine să ai răbdare, până când, întru târziu, apare bătrânul monah Gherontie. Pe el trebuie să-l urmezi - tăcut, discret și de departe, pentru a ajunge, în sfârșit, dincolo de Ostrovul liniștit al mânăstirii, la o casă cu verandă, cerdac și o vedere superbă spre malul lacului. E foișorul Casei Calinic, chilia unde marele Sfânt petrecea tot Postul Paștilor și-al Crăciunului fără să se atingă de mâncare, iar noaptea, după 2.500 de metanii, abia dacă dormea două ore, pe o margine de scaun și cu un lighean de apă pe genunchi, atât cât să-i amintească slăbiciunile firii și legământul de a-L sluji neabătut pe Dumnezeu.
Inima Cernicăi este aici, în Ostrovul și Casa cu coloane a Sfântului Calinic. Aici se păstrează ce a mai rămas din imensa lui bibliotecă și icoana extrem de dragă sufletului său: "Maica Domnului cu cercel". De câte ori se simte trist, înnegurat și slăbit sufletește, bătrânul monah Gherontie vine în Poiana Sfântului și, cu grijă să nu-l vadă nimeni, se așează în genunchi. Sunt zile când din camera și veranda Casei se iscă inexplicabil o boare proaspătă și înmiresmată de mirt și de sfințenie. Sunt momente rare și greu de explicat când Cuviosul se arată exact cum îl înfățișează icoana de la raclă - îmbrăcat în veșmintele arhierești primite în dar de la Sava Brâncoveanu și cu o Evanghelie aurită în brațe.
Sunt multe minuni și multe întâmplări greu de explicat la Cernica. Până și zidurile mânăstirii se sprijină pe întâmplări uimitoare. Pare greu de crezut, dar Cernica, la începuturile vieții de obște, era o insulă cu un deal proeminent, ca un mic munte, în mijloc - de unde și denumirea de "Tabor românesc" dată locului. Nu ajungeai acolo decât cu barca, și doar unii monahi însetați de liniște absolută traversau apele, pentru a trăi o vreme în bordeie și scorburi săpate direct în trunchiul unor stejari uriași, greu de cuprins de 7-8 bărbați în putere. Când, pe la 1750, Cuviosul Gheorghe (primul stareț al mânăstirii) a fost oprit de o vedenie puternică din drumul lui spre Athos și mitropolitul din acea vreme i-a pus pe umeri cu de-a sila greaua povară a stăreției, Cernica nu mai exista de mult. Era doar o amintire, ca și zidurile jalnice și fără acoperiș ale bisericii, unde Cuviosul a intrat, pentru a descoperi, printre bălării și tufe răzlețite de arini, icoana Sfântului Nicolae, care a început să plângă. Erau lacrimile de bucurie și de ușurare ale celui ce păzise neatins locul rugăciunii, asemenea acelui șarpe enorm ce trona chiar pe Sfânta Masă, șarpe pe care Cuviosul îl va alunga ușor și blând, fără să se sperie vreo clipă, vorbindu-i ca unui copil: "Ganul tatii, a sosit vremea să pleci tu, ca să venim noi... Ești liber acum. Paza ta o luăm de azi asupra noastră".
Oasele legate cu fir de aur și spălate de trei ori cu mir
Secretele locului nu le știu mulți. Întâmplările mai importante (mistice și fondatoare) par să dispară dimpreună cu bătrânii monahi, care se duc ușor triști și în mare grabă, unii după alții. Doar bătrânii mai cunosc ceva din ceea ce a fost cândva Cernica. Între timp, s-au uitat multe. S-au pierdut ori s-au transformat deja în povești, în legende și romanțuri ciudate, numai bune pentru reviste și cărți foileton. Dacă am avea destulă răbdare să căutăm, am afla că, la Cernica, fiecare cărămidă are o poveste a ei. Sub zidurile ce înconjoară cetatea monahală stau oasele primilor călugări. Stau, mai ales, cei șapte ani ai starețului Gheorghe, care, fără să mănânce și fără să doarmă mai mult de trei ore pe noapte, a tăiat copaci și a desțelenit locul, dimpreună cu ucenicii lui. Șapte ani mistici, ca cele șapte vaci costelive din Vechiul Testament, au pregătit locul pentru cel ce avea să vină cu slavă și multe minuni - marele Calinic, Sfântul care își va ascunde moaștele în tinda bisericii, până la canonizarea din 1955 (anii cei mai grei ai comunismului ateu), când va mai face o ultimă minune. Îi va apărea în vis blândului călugăr Nicodim Bujor, să-i arate locul unde va fi găsit exact așa cum fusese îngropat cândva cu o sută de ani înainte - înveșmântat în straiele arhierești, plăcut mirositoare și neatinse cu nimic de rugina timpului. Legate cu fir de aur și spălate de trei ori cu mir de mare preț, de însuși Patriarhul din acea vreme, moaștele galben-arămii ale Sfântului au refuzat să intre în frumoasa raclă pregătită, până nu s-a întors și ultima așchie de omoplat, adusă tocmai de la mânăstirea Frăsinei, unde fusese luată în ascuns și fără înștiințare, pentru parastasul mânăstirii - după cum spusese chiar părintele Bujor. Multe întâmplări ale Cernicăi sunt legate de acest părinte. El a tocmit stihurile Acatistului rostit pentru prima oară la canonizarea Sfântului Calinic și, întocmai după spusele lui, s-a descoperit mai apoi craniul Cuviosului Gheorghe, după cum apărea în vedenia părintelui - strălucind în irizări de argint și cu o cruce luminoasă desenată pe frunte. Deși au trecut niște ani de la dispariția lui, monahii de la Cernica se închină și azi la numele lui, amintindu-și cât de mare a fost părintele Nicodim Bujor. Cărturar fără seamăn și ucenic al lui Gala Galaction, părintele avea multe haruri, dar și un fel de ciudățenie, de vreme ce căuta să-și spovedească fiii duhovnicești în cimitir, tocmai pentru a îndepărta trufia omenească și a aminti fiecăruia ce mică e diferența între veșnicie și moarte, între lumină și adâncul din mormânt. Știa nouă limbi, era învățat și ducea o viață de anahoret deși, până să fie dat afară din mânăstire, într-un lung și dureros exil la Ploiești, nu s-a ferit de nicio muncă grea sau umilitoare, acceptând cu smerenie totul. Deși 40 de ani nu s-a atins de așternutul patului și a moțăit îmbrăcat pe o margine de scândură, niciodată nu a reușit să fie mai fericit de cum era la miezonoptici și la privegheri, aproape de racla marelui Calinic, pe pământul cel sfânt al Cernicăi, din care mereu a purtat cu sine câteva fărâme, într-o cutiuță simplă și suficient de mică, cât să încapă mai ușor în buzunarul de la piept.
*
Dincolo de povești și întâmplări uimitoare, la Cernica secretele stau cumva așezate la vedere. Cine vrea le află doar privind cu atenție casele din jur sau urmându-l pe bătrânul Gherontie, care, în drumul lui de la biserică spre chilie, își amintește duios de părintele Damian, cel ce a venit de copil la Cernica și, 80 de ani, până la moarte, nu a mai ieșit niciodată din mânăstire. Își amintește de părintele Chiril, care le bătea la fereastră celor tineri, să-i cheme cu blândețe și isonuri psaltice la biserică; de părintele Pantelimon, cel răstignit la pangar, sau de părintele Ilie Cioruț, care nu încuia niciodată ușa și nu păstra nimic pentru sine - dăruia totul, dacă nu cumva arunca la întâmplare, așa cum făcea cu banii pe care îi "semăna" în spatele bisericii, să-i ia cineva mai strâmtorat și în mai mare nevoie ca el. În fiecare dimineață, monahii mai tineri găseau la ușă câte un măr, o pâine, un borcănel de dulceață. Era felul părintelui de a da binețe și de a începe o nouă zi de rugăciune; felul lui de a înțelege cum trebuie să fie un călugăr - mereu milostiv și deplin aplecat cu gândul spre fratele, spre aproapele său. Nu întâmplător, cu cât credincioșii îi aduceau mai multe, cu atât el devenea mai sărac. Nu întâmplător, la moarte, în chilia părintelui Ilie Cioruț nu s-a găsit mai nimic, decât rasa lui ponosită, crucea de mormânt sub pat, pregătită din vreme, și un bilețel în care cerea să fie înmormântat așa cum venise cândva pe lume - gol - și învelit doar într-o rogojină. Cât mai simplu, cât mai omenesc și fără pic de fală.
"Ne-am urât destul. Să ne iubim un pic"
De când viețuiește la Cernica, părintele Gherontie a strâns multe amintiri și acum aproape că nu știe ce să mai facă cu ele. Oamenii vin, se abat din drum, aprind o lumânare, își fac cruce și pleacă mai departe. Nimeni nu are destulă răbdare să-l asculte, să zăbovească puțin, să se reculeagă o clipă la Poiana Sfântului, să treacă pe lângă încăperea în care a stat ca monah Tudor Arghezi și, apoi, să facă o metanie la poarta Casei Tit - marele intelectual și omul de Pateric ce l-a găzduit pe Ioan Culâghin și i-a inspirat lui Sandu Tudor, pentru prima dată, gândul mișcării Rugul Aprins, vorbindu-i despre simplitatea creștină și despre rugăciunea inimii. Cine mai are timp astăzi de lucruri profunde și serioase? Oamenii caută soluții rapide și fac coadă la un tămăduitor de renume, cum era pe vremuri părintele Ilarion Argatu, pe care monahii din Cernica îl respectau, dar nu aveau prea multă râvnă la el - poate pentru că venise din lume și fusese călugărit în altă mânăstire; poate pentru că nu le plăcea prea mult spectacolul demonizaților ce se buluceau mereu la ușa lui.
Fără un motiv anume, pe buzele călugărilor de la Cernica încape doar un singur nume - cel al părintelui Benedict Ghiuș. Ceva aparte și special se petrece mereu cu acest părinte. Chiar și Casa lui atrage ca un magnet pe toată lumea. Orice musafir de vază (de la Patriarh, la un teolog de talia lui Olivier Clement) vrea să stea, să doarmă, să se odihnească, măcar câteva ceasuri, în Casa lui. De câte ori vine vorba despre arhimandritul Ghiuș, părintele Gherontie ezită, se face mic și cu greu iese din strânsoarea aspră a tăcerii, amintindu-și că în noaptea în care s-a prăpădit, l-a visat în clar pe părintele. "Era obosit și tras la față, dar liniștit, cu o față de Sfânt în rugăciune. Nu mi-a zis nimic. Ușor și fără grabă, doar a întins mâna și m-a mângâiat pe creștet. Când m-am trezit, mai simțeam pe frunte blândețea mângâierii sale, în timp ce un frate bătea de zor la ușă strigând: «Scoală-te! A murit părintele». În camera lui, am găsit toate lucrurile aranjate în ordine și, pe o margine de caiet, gândul lui pentru noi, scris poruncitor, energic și nițel disperat: «Ne-am urât destul. Să ne iubim un pic». Alături, ca o ultimă dovadă de iubire, stătea așternut un fel de testament, în care părintele lăsa fiecărui frate din mânăstire câte ceva: o carte, o iconiță, un bob de tămâie. Mai mult nu avea - era toată averea lui".
Ca fost ucenic al părintelui Ghiuș, monahul Gherontie a văzut multe. A văzut în primul rând ce oameni veneau să se spovedească la el - de la teologi ca Dumitru Stăniloae, la intelectuali ca Radu Gyr sau logicianul Anton Dumitriu. În toate, părintele se purta ca un sfânt. Blând și fără niciun ascunziș, semăna la chip cu mentorul lui, părintele Gala Galaction, arătând aceeași simplitate patriarhală, aceeași frunte bogată, de cărturar; aceeași sfială în fața păcatului și a trufiei omenești. Toată viața a fost un stâlp de foc și de lumină, iar acum a fost dat uitării. Nu mai sunt cei care l-au cunoscut sau i-au fost ucenici. Nu mai sunt de mult la Cernica înțeleptul părinte Dorotei, părintele Arsenie, părinții Mina și Nicanor, plecați în Sfântul Munte, ca să nu mai vorbim de Visarion Iugulescu, marele predicator ortodox, la înmormântarea căruia au asistat peste 15.000 de oameni, din toată țara.
*
E frumos și e liniște la Cernica, dar un gând ca o presimțire rea te cuprinde. Încet, dar sigur, Cernica rămâne fără duhovnici, fără modele și fără sfătuitori. În lipsa lor, mânăstirea riscă să rămână o simplă biserică încremenită între chilii. Riscă să se lumească. Riscă să devină, așa cum spunea cândva, cu duritate și furie profetică, părintele Arsenie Boca: "Nu mânăstire, ci un IAS uriaș, cu o biserică în mijloc. Ziduri înalte, fără suflet și fără trăire".
Din locul lui retras și neobservat de multă lume, părintele Gherontie mai privește o dată spre Poiana Sfântului Calinic și zâmbește. Mai speră, încă. Să nu ne pierdem nădejdea. Locul e prea puternic și apărat de lucrarea Cuvioșilor și marilor duhovnici ce au trăit în el. Sub niciun motiv nu vor lăsa mânăstirea să dispară. Cernica este și va rămâne mereu loc de rugăciune, locul nostru ultim de refugiu și rezistență, într-o luptă din ce în ce mai grea și inegală cu poftele lumii de astăzi, o lume tot mai indiferentă, care își trăiește clipa, fără să-i pese de unde vine și încotro se îndreaptă. O lume tristă, însingurată și, pe zi ce trece, mai fără Dumnezeu.