Matei FLORIAN
Încet, în tihnă
La început, aș vrea să ningă. Să ningă mult, dar știți, mult mult mult, să ningă cu fulgi mari și să fie frig, cât să-ți înghețe nasul, cât să-ți sufli în palme ca să le încălzești, cât să te superi pe fes, că îți fuge veșnic de pe urechi și îți ajunge în creștetul capului. Aș vrea să ningă câteva zile și câteva nopți, iar fulgii să îți intre în ochi și, pentru o vreme, să nu mai vezi altceva decât un cer zbârlit, plin de făpturi mici care tot coboară și coboară spre tine. Apoi, aș vrea ca ninsoarea asta să acopere totul - pătura aia proaspătă, mare și albă, pe care spiridușii o așează peste pământ și străzi, atunci când nu îi vede nimeni. Mi-aș mai dori o pojghiță subțire de gheață, care să ți se frângă sub tălpi, mi-aș dori să port o haină care să foșnească, iar zăpada să scârțâie în timp ce eu foșnesc. Mi-aș dori să simt că trebuie să le cer iertare spiridușilor, pentru că las urme în marea lor de alb, mi-aș dori să am steluțe pe tălpile bocancilor, iar ele să se întipărească clar și să rămână în zăpadă pentru multă, foarte multă vreme, cât să știu că am mai trecut pe acolo, cât să știu că ăia sunt pașii mei. Aș mai vrea ca într-o zi să nu mai ningă, să treacă un vânt tăcut printre brazii uriași și doar de acolo, ca un miracol încremenit, să se scuture și să plutească pudra aia fină și aurie din care, atunci când dormi, se nasc cele mai frumoase vise. Aș mai vrea să aud niște păsări, știți, păsările alea mici, cu burta verde, pe care nu le vezi decât rar, dar care au un fel de a-ți spune că e liniște și că e bine. Aș vrea să fie liniște și să fie bine, să se însereze încet, soarele să se furișeze tiptil, dincolo de lucrurile văzute, noaptea să fie de sticlă, sticla să fie străvezie, să aud cum latră câinii de departe și să mă îndrept spre casă printr-o zăpadă albastră. Aș vrea să văd felinare gălbui și țurțuri atârnați de streașină, aș vrea să văd hornuri și fum, aș vrea să închid ochii și să nu pot plânge doar pentru că lacrimile mi-ar îngheța pe obraji. Aș vrea să simt lacrimi înghețate pe obraji și aș vrea să mă scutur de zăpadă când intru în casă, aș vrea ca o vreme să rămân zgribulit, cu o ceașcă de ceai fierbinte în palme, iar afară să ningă din nou, încet, în tihnă. Aș vrea ca înăuntru să fie toți ai mei, să-i simt și pe cei care nu mai sunt. Aș vrea ca timpul să încremenească și să rămânem aici, laolaltă, să tot căutăm prin cutii vechi steaua pe care să o atârnăm în vârful bradului, să găsim globuri uitate și cărți poștale despre care nici nu știam că mai există, să le punem pe toate în brad și să vedem crengile cum se mișcă, să înțelegem că, acolo, nevăzuți, odată cu globurile, s-au așezat și spiridușii, să-i simțim cum foșnesc și țopăie și să aprindem lumânări mici, albastre, să așezăm beteala și să cântăm colinde, să miroasă a brad și a sarmale, a portocale și a scorțișoară, pisica să scotocească prin cutii, iar într-una din ele, cea mai veche, cea mai ponosită, să se ivească un colț de stea, să ne bucurăm că am găsit-o, iar bucuria asta, cât o gămălie de ac, să fie singura bucurie de care mai aveam nevoie, ca și cum totul și toate ar fi fost deja cu noi demult, dintotdeauna. Aș vrea să știu iarăși că atunci când timpul încremenește, nimic rău nu se mai poate întâmpla. Aș vrea să nu uit că bucuria e atât de simplă. Și aș vrea să o găsesc acolo, pitită sub brad, mică, albastră, a mea și a tuturor.
Marin MĂLAICU-HONDRARI
Rochia de Crăciun
Niciodată nu mi-am dorit nimic sofisticat de Crăciun și, în general, de sărbătorile de iarnă. Poate și pentru că părinții mei nu se întreceau în a-mi face cadouri. Cred că în copilărie, până pe la 10 ani, sărbătoarea pe care o așteptam cel mai mult era Moș Nicolae. Atunci îmi puneam în tindă, seara, bocancii bine lustruiți, iar dimineața găseam în ei dulciuri: o napolitană, câteva bomboane. Și eram cum nu se poate mai fericit. De Crăciun, nu țin minte să fi primit cadouri, și nici nu mi-am dorit nimic până în adolescență, când am început să citesc ca nebunul și când m-am îndrăgostit. Îmi amintesc foarte bine că marea mea dorință era să rămân singur acasă pentru a citi liniștit și pentru a mă gândi nestingherit la fata de care eram îndrăgostit. Când părinții și frații mei plecau la colindat și mă lăsau singur, eram cel mai fericit copil din lume. Îmi doream cu ardoare să fiu singur, să mă opresc din citit și să mă uit la bradul împodobit, să fur o bomboană de pom de pe el, iar staniolul în care era învelită să-l păstrez pentru plugușorul pe care-l făceam de revelion. Apoi, ca într-un poem de Roberto Bola?o, coșmarul mi-a zis: vei crește. Au urmat ani de zile în care nu mi-a păsat de sărbătorile de iarnă sau, mai bine spus, nu mi-au adus alte bucurii, decât lipsa grijii zilei de mâine. Până când am ajuns în Spania, iar acolo, departe de țară, lipsit de prieteni, am avut pentru prima dată nostalgia sărbătorilor de iarnă de acasă. Îmi lipsea totul, de la mirosul de sarmale cu afumătură, până la bătrânii colidând după miezul nopții. Degeaba primeam cadouri scumpe de la șefii mei, degeaba aveam pe masă băuturi fine și îmi încropeam un pom de Crăciun dintr-o crenguță de pin adusă din Sierra Morena. Coșmarul se împlinise, crescusem.
Acum, când viața mea s-a schimbat din nou, știu exact ce îmi doresc de Crăciun. Mi-ar plăcea să mi se spună o poveste, așa cum mi s-a spus acum câțiva ani. Eram cu o femeie, în casa ei, și pentru prima dată împodobeam eu singur un pom de Crăciun. Ea mă ajuta, îmi dădea la mână globuri, bomboane, beteală, mere, împodobeam pomul cu tot ce îmi aminteam că îl împodobeau părinții mei. Ei obișnuiau să colinde. Am încercat și eu să colind, dar tot ce am reușit să fac a fost să stârnesc râsul femeii de lângă mine. Cântam prost, nu-mi aminteam versurile. Văzând-o că râde, i-am cerut să cânte ea o colindă. Nu a colindat, dar mi-a spus o poveste. Pe vremea când trăia singură, adică nu cu mult timp în urmă, când ieșea spre serviciu, obișnuia să meargă o vreme pe jos, și abia apoi să ia un mijloc de transport în comun. Se uita la vitrine, la oamenii care treceau pe lângă ea, ca și cum ar fi fost invizibilă, la perechile din baruri și restaurante. Era seară, noaptea era tot ce urma și și-ar fi dorit să aibă pe cineva alături. Cu cât se plimba mai mult singură, cu atât i se părea că viața i se scurgea printre degete. Până când, într-o seară, a pășit, timidă, într-un magazin de rochii. Și-a ales una care i s-a părut atunci că i s-ar potrivi. A ales-o cu bună-știință, gândindu-se că poate va avea pentru cine să o îmbrace cât mai curând. A ales o rochie foarte scumpă, a făcut totul pentru a forța destinul. S-a întors acasă bucuroasă și a îmbrăcat rochia, s-a plimbat o vreme prin casă, încercând să se obișnuiască cu strălucirea ei grea. Și atunci, ca și acum, se apropia Crăciunul, își dorea să ningă, să nu mai stea singură la fereastră. Când s-a dezbrăcat de rochie, a izbucnit în plâns. Luni de zile s-a întors de la serviciu, a îmbrăcat rochia, a dat-o jos și a plâns. Apoi, într-o zi, a întâlnit pe cineva și a îmbrăcat rochia pentru el, o singură dată. Era chiar seara de Crăciun.
Teodor DUNĂ
Elefantul de iarnă
După cum se știe, copiii au dorințe mici, iar oamenii mari au dorințe mari. Dorințele mele au rămas mereu mici, nu au depășit niciodată câteva grame. Cât timp ai dorințe mici, chiar dacă te faci mare, chiar dacă îți albește părul, rămâi cumva copil. Și nu poți fi strivit.
Prima dorință pe care mi-o amintesc a fost, la început, un vis. Un vis de iarnă. Am visat odată un stilou auriu, neobișnuit, care în partea de sus semăna cu un fel de clepsidră, doar că în loc de nisip avea case, nori, oameni foarte mici, pe care îi puteai răsturna și toate cele de acolo alunecau unele în altele, se rostogoleau. Parcă și ningea în stiloul acesta, ca în globurile de sticlă care se vând în piețele orașelor vechi. Sau poate casele ningeau peste oameni sau oamenii ningeau peste nori - nu mai țin bine minte. Câteva ierni la rând, mi-am dorit acest stilou, iar când i-am spus tatălui meu despre el, mi-a răspuns sec: "Nu există, uită-l". În fiecare noapte din acea iarnă mă gândeam, înainte să adorm, la acel obiect, îl răsturnam și întreaga lume de acolo se amesteca, devenea alta. Două sau trei Crăciunuri am căutat sub brad, printre haine, mașinuțe și bomboane, acel stilou, credeam că tata poate găsi și lucrurile care nu există, tot speram că lucrurile care nu există pot fi dăruite, însă nu, tata pesemne a și uitat, el era și atunci un om mare, iar oamenii mari nu se obosesc să caute lucruri care nu există. Așa că de-atunci m-am încăpățânat să-mi doresc lucruri care nu există - pentru că doar pe acelea le poți dori la nesfârșit fără să doară.
Acum sunt doar puțin mai tânăr decât era tatăl meu atunci când a spus "nu există". Asta nu mă împiedică să am dorințe mici și să vreau ca iarna asta să primesc un elefant pitic. Da, nici mai mult, nici mai puțin, decât un elefant pitic. Să-l găsesc sub crenguța de brad pe care o leg în decembrie de lustră, privindu-mă cu ochi blânzi și umezi. Să fie aproape cât un ponei - și să nu mai vrea să crească. Aș avea multă grijă de el: i-aș da pateuri cu brânză și dulciuri (elefanții pitici sunt înnebuniți după ecleruri și pricomigdale), i-aș mângâia pielea cea groasă, i-aș pune un lănțișor la gât, de care aș lega stiloul auriu visat în copilărie și aș scrie pe pielea lui. Pe el l-ar gâdila scrisul meu și ar râde. Iar râsul elefanților pitici este întotdeauna molipsitor, și aș scrie cu bucurie. Ar sta mereu cu mine, am merge la piață, să cumpărăm pepeni de iarnă, am asculta, când bate vântul, trosnetul crengilor înghețate, ne-am juca de-a v-ați ascunselea - el se va piti mereu în șifonier, cu picioarele din spate ieșite în afară, alteori doar își va închide ochii -, camerele goale nu ar mai durea atât, chiar mi-aș cumpăra un pat mai mare, să încăpem împreună. Când va fi foarte frig, el să-mi acopere umerii cu urechile, care, ca la orice elefant pitic, sunt mereu foarte calde. Și când mă voi simți foarte singur, el să deschidă ușa, să stea puțin în prag, privindu-mă cu ochi rotunzi, apoi să se apropie, să-și încolăcească trompa în jurul degetelor mele, așa, de parcă aș ține în palmă o mână care respiră - să adorm astfel, ținând între degete o mână care respiră. (Dacă îți respiră în palma stângă un elefant pitic, linia fericirii se adâncește și crește până aproape de umăr.)
Mă și văd de Crăciun, stând noi doi, cuminți, luând masa împreună, fiecare pe scaunul lui, el arătându-mi nu știu ce tumbă sau reușind cu trompița să facă un curcubeu și apoi altul, eu să beau un pahar de vin, el, un pahar cu lapte de cocos, să îi împodobesc fildeșii cu beteală, el să dea din urechi fericit, poate chiar să se ridice la câțiva centimetri deasupra podelei, eu să mai scriu pe pielea lui câteva versuri de alungat frica, apoi să i le citesc, să i se umezească puțin ochii, să zâmbim împreună. De Anul Nou ne vom uita la artificii, eu cu mâna dreaptă sub urechea lui stângă, apoi îl voi îmbrățișa, strâns-strâns, cum doar un om care a fost foarte singur poate îmbrățișa - și aceasta va fi iarna noastră fericită.
Dan C. MIHĂILESCU
Reverie cu pisoi imposibili
Când ni l-a luat Dumnezeu, motanul Mowgli avea 14 ani și era împăratul casei. Știam din copilărie, când am avut parte de minunați ogari de vânătoare, că numai câinele și calul sunt adevărații prieteni, de nesmintită fidelitate, ai omului, în vreme ce pisica e stăpâna ultraposesivă, egoistă, perfidă, furăcioasă ș.a.m.d. Eram deci înarmat cu toate prejudecățile și totuși pe Mowgli l-am venerat ca pe un zeu, astfel încât la moartea lui am jurat să nu-mi mai leg în veci sufletul de vreun animal. Ca să mă păzesc, i-am făcut soției o condiționare pe care-o socoteam imbatabilă. Nu mai accept, zic, o pisică decât: 1) dacă o lovește mașina în fața ta și rămâne-n trei picioare, 2) mă trezesc cu ea că-mi sună la ușă (chit că stăm la etajul cinci) și cere să locuim împreună, 3) dacă se ia după tine de trei ori în interval de-o săptămână, indiferent de locul respectiv.
Ei bine, zeii pisicești au binevoit să mă înfrângă relativ repede prin cea din urmă situație: după opt luni de colindat grădini, acoperișuri și garduri de vile în nordul orașului, motanul Rufus a cerut în trei rânduri, cale de zece zile, să ne devină stăpân tocmai în sud, între cele șase cimitire din zona Bellu, unde ne e dat să respirăm cuminte.
Nu ne-am legat din prima: mi s-a insinuat încetișor în suflet, prudent răbdător el, precaut răuvoitor eu. Dar și de când s-a întâmplat, adicțiunea-i deplină. Sunt căzut la motan, cum se zice. Ba mai mult: un drum la țară ne-a scos în cale o pisicuță cât vrabia, o siameză alb-fumurie, dar cu toate extremitățile negre ca tăciunele, numaidecât botezată Molly și care, după nici un an, a ajuns copilul, sora, nepoata și uneori chiar... șoarecele lui Rufus, care-o tratează cu năprasnice șarje prin toată casa, după care înfulecă zdravăn amândoi și adorm paradisiac împreună.
Pe el l-am castrat la un an, pe ea la șapte luni.
Și chiar despre asta aș dori să-i șoptesc o dorință lui Moș Crăciun:
"Dragă Moșule,
în copilărie, pentru mine, Crăciunul însemna înainte de orice jubilația simțurilor. Mai ales a mirosului și-a gustului, de vreme ce numai atunci îmi apăreau înaintea ochilor holbați de poftă câteva banane, o pungă cu portocale, mandarine, curmale și smochine, niște alune sau nuci prăjite, pe care le legumeam zile de-a rândul. În special bananele, verzi de tot, aduse-n casă, stăteau și câte-o săptămână pe șifonier, învelite în ziar ca să se coacă bine, ceea ce-mi făcea și mai voluptuoasă așteptarea.
Cu timpul, așteptările și dorințele s-au rărit, ori s-au esențializat, dacă mi se acceptă vorba firoscoasă. Ce altceva să-ți dorești la șaizeci de ani, decât să nu mai fii obligat la vreo spitalizare în Valahia și, deci, să mori împăcat și eficient, de preferință în somn !?
Și totuși. Uite că și la vârsta asta îți dă ghes voința de-a-ți expune o dorință: Moșule drag, nu ai putea să ne decastrezi pentru o vreme motanul și pisica, astfel încât să ne fie dată, acum, la bătrânețe, dulcea, narcotica vedere a mormănașului de pisoiași iscați din Molly și Rufus?
Eu, unul, cu excepția cântecelor lui Leonard Cohen, nu cunosc altă hipnoză mai tandru copleșitoare pentru ochii, sufletul și mintea mea, decât somnul împlinit al pisicilor, torsul lor liniștit, bot la bot și cu cozile împletite. Mă scufund literalmente, încet dar sigur și feeric, în somnia lor fermecată, uitând tot răul și retrăind mirifica pace a raiului dinainte de naștere.
Cu tainica speranță că așa ceva mi s-ar putea întâmpla, totuși, în cursul acestei vieți, îți doresc, dragă Moșule cât mai mulți oameni buni, o planetă ceva mai cumsecade, mai bine rânduită și nădăjduitoare."
Gabriela ADAMEȘTEANU
Seară cu cei dragi
Cea mai feerică seară de Crăciun mi-a rămas în minte împreună cu bradul împodobit, în camera mea și a fratelui meu, despărțită printr-un glasvand de dormitorul părinților. Bradul era în semiîntuneric, cu lumânări aprinse, și în el se aflau niște jucării uluitoare, între care un coșar, bănuit pe urmă de a fi un drac. Dar mai ales dormitorul de păpuși, darul meu! Îl țin minte și acum, mă uit câteodată la jucăriile pentru fetițe, încercând să găsesc unul care să-i semene. Fusese adus de sora mamei, tanti Geta, și soțul ei, unchiul Ionel, oaspeți rari, veniți de la București, încărcați de cadouri: ca să-și permită asta, trebuie să fi fost în anii dinainte să fie siliți să-și închidă prăvălia. Eu poate să fi avut 5 ani, iar fratele meu, 4.
Despre Moș Crăciun nu a fost vorba, poate intrase deja Moș Gerilă în scena publică; oricum, părinții nu s-au mai obosit să ne țină în mitologia vreunuia.
Tata era o persoană educată, dar adusese în viața lui de intelectual superstițiile de la țară; iar anxietatea îl împingea să-și creeze și singur altele, noi. Necaz obișnuit, bradul a luat foc și trebuie să fi fost o mare emoție. Nu-mi amintesc momentul, ci doar cum țineam în mână, dezamăgită, dracul-coșar înnegrit și ars. Alt necaz pe care tata l-a asociat cu bradul a fost boala fratelui meu. El a făcut curând o ușoară complicație la plămâni, ceea ce pe părinți i-a stresat, fiindcă nu demult murise de tuberculoză singura soră a tatei.
Concluzia a fost că la noi în familie nu s-a mai făcut brad de Crăciun. Niciodată! De altfel, trebuise să ne mutăm într-un spațiu atât de restrâns, o cameră și un antreu, încât nu văd unde ar fi încăput și el. Tata era fiu de preot, dar bradul de Crăciun, acest obicei minunat, nu ține esențial de religie: el a fost importat din Vest, în regatul modernizat al regelui Carol I (cred).
Totuși, Crăciunul înseamnă pentru mine Ajunul, cu bradul împodobit, veselia, cântecele și micul spectacol din jurul lui; nu în ultimul rând, darurile. Mi l-a dăruit așa, ani de zile, când am ajuns la București, cea pe care o consider mama mea adoptivă. Era profesoară de matematică, nu a fost niciodată măritată, și în Tg. Ocna i se spunea, moldovenește, "Duduia". Eu i-am spus "Dodia" și așa i-a rămas numele. O alesesem de când eram foarte mică, părându-mi-se că mama era preocupată doar de fratele meu (gelozia copilului mai mare): "Un copil merge cu mama lui și un copil merge cu Dodia lui", îmi amintesc că spuneam, ceea ce nu trebuie să fi fost (mă gândesc acum) prea plăcut pentru mama. Dar în privința Dodiei, mama a avut o comportare de mare noblețe, mai ales ținând seamă de faptul că tata, s-ar părea, avusese la un moment dat și gândul să se însoare cu ea, deși o iubea pe mama. Nu știu povestea de la vreunul din ei, erau toți trei atât de prieteni, încât păreau rude: cele mai apropiate și mai leale.
Deși fac parte dintr-o mare familie, aproape un clan, Dodia a rămas cea mai apropiată rudă a mea, după moartea, relativ timpurie, a părinților. Am admirat mereu la ea tinerețea sufletească, generozitatea făcută cu tact: ajunul Crăciunului, organizat de ea, cu banii câștigați din meditații particulare, era vesel și prietenesc. Totdeauna exista și o anume filantropie, o atenție față de cei mai săraci.
Dacă mi s-ar putea îndeplini o dorință, aș vrea să-i am alături, lângă bradul de Crăciun, pe acești oameni dragi, pierduți pe rând. Oricum, cei pe care i-am iubit sunt alături de noi în seara magică, pe care nu o mai putem gândi fără ei.