Pletele mamei
Crăciunul a fost și este mereu marea sărbătoare a copiilor, simbolizând nașterea unui timp nou, după o perioadă de efort și îndurare.
Bucuria Crăciunului nimeni n-o poate stinge din viață, e o bucurie secretă în corp și suflet, crunt încercată sub vitregia istoriei, mai ales pentru oamenii care au trăit înrobiți după Cortina de fier, obligați să adopte ateismul ca "religie nouă". Dar și în zilele noastre, libertatea a adus un nou dușman al bucuriei Crăciunului: comercialismul, incultura materialismului, teroarea de a pieri în mijlocul maselor de oameni înnebuniți de obligația de a cumpăra și a vinde tot ce se poate cumpăra și vinde: adică totul.
Pentru mine, Crăciunul din creier și din inimă este mereu legat de o imagine eternă din primii ani în care am apărut pe pământ. Era un timp plin de angoasă, foamete și frica de a pieri sub jugul în care toate popoarele din imperiul roșu gemeau. Era după un război îngrozitor, din care România ieșise rănită și umilită de moarte, în lanțurile care-i vor atârna greu, decenii întregi.
Eram în brațele tatălui meu Ioan și el tocmai desfăcea ziarul pe care mama îl cumpărase ieșind în gerul năprasnic. Totuși, ea surâdea cu obrajii roșii de frig, frecându-și mâinile: avea o veste foarte bună. Frizerul din colț, care făcea și peruci, îi cumpărase cozile ei groase și lucitoare, ca doi dintre șerpii din capul Gorgonei. De sub basmaua pe care o purta, în locul cozilor de țărancă de la Văleni-Muscel, au apărut pletele negre. Tata a pus ziarul pe masă și n-a spus nimic. Mama a scos din sacoșa ei tot felul de pachete și o sticlă cu vin pentru tata. Atunci am văzut pe prima pagină a ziarului o fotografie colorată: Fecioara cu pruncul, o icoană de Crăciun, poate ultimul ziar în care se mai publicau imagini religioase. Am aflat că acea femeie din poză se numește Maria, exact ca și mama, și că ziua fericită în care ne aflam se numește Crăciun, exact ca numele de fată al mamei: Maria Crăciun. Mi se părea atât de neobișnuit că mama mai avea un alt nume, altul decât cel cu care eu o chemam, și că toată familia ei poartă numele unei sărbători în care ea avusese noroc să-și vândă părul și să ne cumpere cadouri și gaz, atâta gaz, încât să aprindem toate lămpile în cinstea copilului din brațele acelei Marii din ziar, acel Iisus care ne va salva pe toți de la moarte, deși era numai un prunc, dar cu puteri miraculoase, ca și ziua tristă de Crăciun pe care hazardul o transformase într-o zi nespus de fericită.
Unchiul din Italia
Mai târziu, există o altă imagine în care eu și sora mea, Tatiana, ne pregăteam să ne ducem cu Moș Ajunul. Afară era încă noapte și viscolea, nu existau pârtii și zăpada se transformase la suprafață într-o oglindă lucitoare. Peste paltonașele noastre aveam pungile de Moș Ajun, brodate frumos de mama și pe care le țineam strâns, ca nu cumva vântul să ni le ia și să le facă să zboare peste nămeții de zăpadă. Părinții ne sfătuiau să nu ieșim, să mai așteptăm puțin, viscolul biciuia ferestrele noastre și fitilul lămpilor flutura. Dar noi eram atât de dornice de aventură, de a cânta nu numai "Bună dimineața la Moș Ajun", ci și cântecul nou, în latină, "Venite adoremus", pe care unchiul Umberto Pescamossa, soțul mătușii Elena, se străduise să ne facă să-l învățăm, puțin timp înainte de a muri de o hemoragie intestinală. În amintirea lui voiam să ieșim în frig și să cântăm pentru vecinii noștri "cântecul lui", venind din țara lui, Italia, din care el ne aducea mereu cadouri eterne: medalioane de aur și argint cu Madonna, ciocolată cum nu mai mâncasem până atunci și obiecte făcute de mâinile lui de inginer constructor, ca măsuța cu două bănci, care zbura prin aer, plasându-se în toate colțurile grădinii noastre pline de gutui. Bucuria noastră avea atunci un fond profund de melancolie, pentru că moartea unchiului Umberto ne adusese ideea că întunericul lumii poate să năvălească peste lumina noastră, bucuria de care totuși nu ne puteam despărți, orice s-ar fi întâmplat...
Ne întorceam obosite, eu și sora mea, cu buzele vinete de atâta colindat, dar cu inima ușoară, că-i cântasem celui dispărut cântecul țării lui, bucurându-i pe alții, primind de la vecinii noștri săraci nuci, mere, covrigi și chiar și câțiva bănuți, pentru a-i da mamei un mic cadou, în urma colindatului nostru, în care trăisem fără să știm misterul vieții, al dispariției și al reîntoarcerii, prin primenirea timpului și a anului care se pregătea să moară. O victorie adusă de un prunc născut într-o iesle din Bethleem.
Nichita și aburul lumânărilor
Și iată o altă imagine, un alt Crăciun din caleidoscopul trecutului: sunt cu Nichita, de curând mutați pe Aleea Romancierilor, din mansarda doamnei Lidia Unanian. Pe masa lungă de stejar masiv fumegă o colină de cartofi prăjiți, înconjurată de multe borcănașe cu pickels. Sticla de șampanie are un guler roșu, în frapiera plină cu gheață, paharele sunt aburite, în așteptare. Camera în care ne aflăm era dreptunghiulară, cu toți pereții acoperiți de icoane vechi pictate pe glajă, lucind misterios. Icoana sfântului Basarabov, chipul său scos din platoșa de argint ne binecuvântează. Se aude soneria și ușa se deschide larg, sunt prietenii și vecinii noștri: poetul Ion Drăgănoiu și Ruxandra Garofeanu, care ține în mâini un "trandafir", un cozonac elegant, cum numai un critic de artă știe să facă. Ne așezăm la masa solidă, formând parcă o cruce cu brațe mari. Dopurile multor sticle de șampanie punctează toată seara veselia noastră. Vorbim până când apar zorile, cu fețele aprinse și frumoase în lumina lumânărilor. Despre ce? Nu-mi amintesc decât numele lui René Descartes, despre a cărui inimă (îngropată în zidul bisericii în care peste ani voi sta în fiecare duminică la serviciul divin) voi scrie într-o carte, într-o altă viață, despre care atunci nu știam nimic.
Memoria îmi arată însă și un alt Crăciun, deosebit de toate: eram singură, dar nu de tot învinsă, ca să nu iau cu plăcere un taxi până la Mogoșoaia, pe un ger de crapă pietrele. Șoferul îmi cere o sumă dublă, pentru că gheața și nămeții erau o calamitate pentru cursa lui. Am cu mine cadouri pentru prietena mea frumoasă, prozatoarea, care nu e alta decât creatoarea acestui jurnal pentru care scriu. O strig, și ea, Sânziana, iese la fereastră fluturându-și părul blond. Apoi urc scările și ea apare în cadrul ușii râzând, și râsul ei îmi încălzește oasele. Camera ei e plină de flori, lumini și prieteni. Mă opresc în prag și spun puțin intimidată că vreau să cânt ceva. Se face o liniște profundă și mă aud cântând cu o voce din adânc, din puțul copilăriei, acel "Venite adoremus" care poate topi inimi înghețate. Sunt aplaudată; o femeie subțire, cu păr de argint, vine spre mine cu un vas frumos plin de mere mari, roșii, șoptind: pentru tine. Doamna Lili Teodoreanu ghicise că merele sunt fructele mele iubite, mere de toamnă, cu miros venind direct din grădina cabaliștilor despre care voi scrie un poem în viitor, într-o țară din nord, unde voi renaște la un nou fel de a trăi și simți.
Crăciunul printre vikingi
Pregătirile pentru Crăciun în Suedia, țara mea de adopție, încep deja cu o lună înaintea datei din calendar. Comercialismul îi obligă pe oameni să se neliniștească non-stop, până la stres. Dușmanii civilizației materialiste dau foc magazinelor de mare succes, așa cum s-a întâmplat în acest an, cu unul din magazinele Ikea, sau sabotează vânzarea produselor cosmetice, producând panică în mulțime. Toți știm că la fiecare pas te poate aștepta o bombă lângă reclamele flatându-i pe cumpărători...
Dar toate astea sunt zadarnice, nimeni și nimic nu-i poate opri pe oameni să sărbătorească în fiecare an Nașterea Domnului. Mai întâi este Adventul (de la adventus - așteptare), când oamenii se duc la biserică, unde se dau concerte și se aprind lumini. În toate ferestrele au apărut stelele de Advent și candelabrele pline de lumânări, pentru ca în întunericul zilei și nopții, Domnul însuși să vadă că e așteptat. În casă mai există și un mic candelabru cu patru lumânări: se aprinde câte o lumânare la fiecare Advent; pentru ziua de Crăciun ard împreună toate patru. Se bea vin fiert cu mirodenii și se mănâncă opturi cu șofran și stafide. În biserică se cântă psalmii suedezi și se citește, ca în fiecare an, din profetul Zaharia (9:9-10); e vorba mereu de o promisiune de pace, prin nașterea copilului ceresc, în care Dumnezeu și Omul s-au unit.
Pe 13 decembrie e o altă sărbătoare, a sfintei Lucia - grupuri de fete cu o coroană de lumini pe cap vizitează casele, cântând un cântec vechi, purtând în coșuri mici și termosuri aceleași prăjituri cu șofran și glögg-ul (vinul fiert cu mirodenii). E sărbătoarea luminii, exact ca la evrei, Hanukka, sărbătoare celebrată în același timp.
În Ajunul Crăciunului se împart cadourile, citindu-se mici poeme pline de umor și ironie; se dansează în jurul bradului. Masa de Crăciun începe cu vin fiert cu mirodenii, există multe feluri pe masă (smörgasbord), dar în centru tronează șunca de Crăciun cu muștar și un alt fel tradițional, din Evul Mediu: un pește de mare (lutfisk), pus într-un fel de saramură, însoțit de orez cu lapte, în care se pun migdale.
Stelele de Advent
Eu însămi mă văd punând în ferestre stelele de Advent și aprinzând candelabrul cu patru brațe în așteptarea Crăciunului. Crăciunul a fost și este mereu sărbătoarea familiei. Pentru cei săraci și singuri se aranjează locuri speciale, în care ei pot sta în jurul bradului, unde li se servește o masă tradițională, chiar și pe străzi se servesc vin fiert cu mirodenii și prăjituri cu șofran sau sandviciuri. "Crăciunul trebuie să fie pentru toți", se spune. Mulți fac cadouri sau trimit bani cu generozitate în țară sau peste hotare, și asta făcând parte dintr-o veche tradiție suedeză.
Și eu mă străduiesc să fac cel puțin "o faptă bună" în aceste zile de sărbătoare, în amintirea Pruncului ce va să se nască din nou. Acum, toți cei cu care am petrecut atâtea sărbători fericite s-au mutat în cealaltă parte a vieții și Crăciunul a devenit o sărbătoare pentru citit și vizitat prietenii. Dar cărțile sunt prezențele cele mai vii, cu suflete în același fel cu oamenii. Și cei care au fost parcă se întorc mereu în fiecare sărbătoare de Crăciun, cu misterul noilor lor vieți, despre care nu știm nimic. Aud numai pași în jurul pianului și simt cum mă învăluie parfumuri de neuitat, după trecerea lor neașteptată.
Palmierul meu înflorește de fiecare Advent, dând exact de Crăciun mănunchiuri de flori mici, galbene, ca niște lampioane celeste. Este vorbirea lui, felul lui de a fi cu mine de nașterea Domnului. Nu e Crăciun numai pentru oameni, ci și pentru plante și animale, pentru toate ființele. Toți trebuie să-L "îmbrace pe Domnul", hainele simbolizând mereu adevărurile Lui. E Crăciun și mă gândesc la cei absenți, la cei care suferă de singurătate sau neputința de a se bucura, la prieteni cunoscuți și necunoscuți, trimițându-le tuturor curenți pozitivi din depărtare, căldura inimii mele din decembrie, tuturor celor care citesc aceste rânduri; cititorilor cu fața luminată de misterul sărbătorii care s-a ținut vie de-a lungul timpului, sărbătoarea invincibilă a Domnului Iisus Hristos. La mulți ani!
Sfânta Birgitta de Vadstena
Rugăciuni dedicate Mariei și lui Iisus
Învață-mă să iubesc
O, preaiubita mea stăpână!
Mă rog în numele iubitului tău Fiu,
să mă ajuți să-l iubesc
din toată inima.
Mă simt neputincioasă să-l iubesc pe el,
cu o iubire înfocată, cum ar trebui să-l iubesc.
De aceea te rog pe tine,
Mamă a milei,
ca tu să prinzi iubirea lui
de inima mea și s-o porți cu toată puterea
spre Fiul tău.
Învață-mă, stăpână, să iubesc.
Tu ești în adâncul sufletului meu
Doamne Dumnezeule,
tu care m-ai creat pe mine
și m-ai răscumpărat cu sângele tău scump,
dacă vezi că îmi lipsește credința, speranța
și iubirea, te rog să ierți această lipsă cu
mare mila ta.
Tu ești în adâncul sângelui inimii mele,
În interiorul sufletului meu.
Cu toate că nu sunt vrednică
de mângâierea
binecuvântatului tău Spirit,
mă încredințez cu totul
marii puteri a protecției tale,
în veci de veci.
Scoate afară spinul din inima mea
Doamne Dumnezeul meu!
Te rog pe tine, pentru că fruntea ta
a fost încoronată cu o coroană de spini:
scoate-mi spinul din inimă, care este
iubire pământească
și dă-mi în loc iubire divină,
pentru neamul de suflet al creștinilor.
Te rog pe tine, iubitule Dumnezeu,
pentru că binecuvântatele tale mâini și picioare
au fost bătute în cuie: scoate afară din inima mea
acel spin care este iubirea pentru lume
și pune în locul lui dorul pentru a te servi pe tine
și împărăția ta veșnică.
Doamne Dumnezeule iubit,
te rog pe tine, pentru ceea ce inima ta scumpă a suferit
când a murit de tortura îngrozitoare de pe cruce
și tot corpul s-a răcit și după moarte
ți-au găurit coastele cu lancea:
distruge picătura de otravă din inima mea!
Traducere din suedeză
de Gabriela Melinescu
Antologie AS