Se uitau la el înmărmuriți. Și moașa, și femeile care veniseră să o ajute pe femeie să nască. Abia ivit pe lume, pruncul stătea în picioare, fără să-l țină nimeni. Mama sa, Nona, îl privea cu uimire. Era primul ei prunc și venea pe lume cu un miracol. S-ar fi ridicat din pat să-l ia în brațe de fericire, dar nașterea o sleise de puteri. Se gândea că fiul ei va rămâne în istoria Patarei drept primul prunc care s-a ridicat în picioare imediat după naștere. Și se mai gândea ea că acesta e un semn, unul de Sus, pe care avea să-l înțeleagă mai târziu. Nona oftă și închise ochii atunci când Nicolae se așeză de unul singur, la fel cum se ridicase. Stătuse în picioare trei ceasuri încheiate, în timp ce casa se umpluse cu vecinii veniți să vadă minunea.
Dar ciudățenia micuțului Nicolae nu s-a oprit aici. La câteva luni după naștere, mama a observat că pruncul avea un obicei straniu. În zilele de post, când ea și soțul ei mâncau doar la ora după-amiezii, ghicindu-le parcă evlavia, Nicolae făcea la fel. Oricât l-ar fi pus la sân, el nu mânca până când mama sa nu îmbuca ceva. Și a ținut-o așa, în fiecare miercuri și vineri, până l-a înțărcat. Hotărât lucru, nu era un prunc la fel ca toți ceilalți.
Patara
La vremea la care Nicolae a venit pe lume, în jurul anului 300, Patara era o cetate frumoasă și însorită de pe malul Mării Egee, lângă apele leneșe ale râului Xanthos. Locuitorii ei erau mândri că aveau în oraș oracolul lui Apollo, care era în lumea antică aproape la fel de vestit ca și cel din Delphi. Legenda spunea chiar că cetatea fusese ridicată de un fiu al zeului Apollo, pe nume Patarus, de la care i s-a tras și numele. Dar, fie că era așa, fie că era doar un basm, cetățenii Patarei se făleau cu zeul și credința lor.
În ultimul veac, însă, printre ei începuse a se iți o nouă credință, cea creștină, pe care multă lume o privea cu îndoială. Li se părea de prisos să te închini unui zeu care nu acceptă pe alții și care mai și murise răstignit pe cruce de romani. Pentru niște elini obișnuiți cu frumosul și binele, moartea asta nu avea nimic glorios. Dimpotrivă, părea un blestem. Și atunci, de ce să te închini lui Iisus din Nazareth? Erau însă câțiva care o făceau și care-și purtau ocara cu un soi de mândrie greu de pătruns. Printre ei se numărau și părinții lui Nicolae, Teofan și Nona, o familie bogată, care se ținea cu strășnicie de credința creștină. Aveau între rude chiar și un episcop, fapt care va atârna greu în destinul lui Nicolae.
Așadar, copilul a crescut într-o familie creștină, dar într-o cetate care nu privea cu bucurie la credința lui. A fost ocrotit și proscris în același timp, silit să rupă prietenii de dragul lui Hristos și să meargă pe drumul lui, chiar dacă asta însemna să sufere. De bună seamă că parte din oțelirea în fața greutăților de care va da dovadă mai târziu s-a plămădit din acest aluat.
Așa se face că la vârsta la care alții se ostoiesc în primele iubiri, el era închinat cu totul rugăciunii și slujirii în biserică. Era un tânăr bătrân, din acela care nu-și găsește locul printre cei de o vârstă cu el, dar e iubit de oamenii maturi. Tradiția ne spune că încă din adolescență se ruga mult, și că s-a întâmplat să zăbovească în priveghere, chiar și o zi și o noapte. Atunci i-a atras atenția unchiului său, episcopul, care l-a luat pe lângă el și, gândindu-se că Nicolae va fi un vrednic slujitor al altarului, l-a hirotonit preot. Când i-a așezat mâinile pe creștet, vlădica a avut o vedenie și a rostit o profeție pe care au auzit-o toți cei din biserică - "Iată, fraților, văd un nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se către cei întristați ca o milostivă mângâiere. O, fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paște bine sufletele celor rătăciți și la pășunea buneicredințe îi va aduce pe dânșii; apoi se va arăta și ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi". Nu s-a înșelat.
Iubirea pentru sărmani
Unul dintre cei mai bogați locuitori ai Patarei ajunsese la sapă de lemn. Avea trei fete de măritat, foarte frumoase, și niciun ban pentru a le da drept zestre. Din pricina lipsurilor, a ajuns să ticluiască un plan mârșav. S-a gândit să își transforme locuința într-un bordel și pe cele trei fiice ale sale în prostituate. Se gândea că așa vor scăpa de sărăcie și, încet, cu banii strânși, și-ar putea reface averea pierdută. Gândul i-a fost curmat într-o dimineață când, pe podeaua locuinței, a găsit o pungă plină de bani. Cineva i-o aruncase direct pe fereastră. Era o sumă frumoasă, de-ajuns cât să facă nunta uneia dintre fiice și să-i mai rămână și pentru zestre. Dar, văzând banii, sufletul i-a fost cuprins de teamă. Cine să-i fi aruncat pe fereastră și de ce? Și cum se face că nu venise la el să-i dea în mână? Până la urmă și-a învins frica și i-a dat banii fetei celei mari, reușind să o mărite cu un tânăr înstărit din Patara.
Peste câteva luni, s-a trezit cu încă o pungă de bani, pe care i-a cheltuit cu nunta fiicei mijlocii. Intrigat, a început să pândească noapte de noapte. I-a frământat în minte pe toți prietenii, dar știa că niciunul dintre foștii amici nu ar fi în stare de o așa mărinimie. Au trecut zile la rând, până când, într-o noapte, pe fereastra deschisă a zburat încă o pungă de bani. Atunci a ieșit repede în stradă și a văzut spatele unui om care alerga. A fugit după el și l-a prins de umăr. Era preotul Nicolae, care-și vânduse o parte din averea părinților, doar ca să-i scape fiicele de la rușinea de a deveni prostituate. Zguduit din rărunchi, omul nostru i-a căzut în genunchi sfântului, rugându-l să-l ierte și să se roage pentru el. Nu a înțeles niciodată cum de aflase Nicolae de planul său mârșav. Nu vorbise cu nimeni despre el, nici măcar cu cele trei fete ale sale. Dar tânărul preot știa de undeva și-i sărise în ajutor. Grabnic, fără zăbavă și, mai ales, fără să țină la averea părinților. Sfântul Nicolae l-a rugat pe sărmanul tată să nu spună nimănui nimic, dar, în cele din urmă, povestea milosteniei sale s-a aflat, iar faima i-a crescut în Patara și împrejurimi. Faima unei inimi milostive cu cei lipsiți.
Peregrinări
De ani de zile își căuta liniștea. Făcuse un pelerinaj în Țara Sfântă și acolo se îndulcise de frumusețea rugăciunilor neîntrerupte și de harul care mustea în pământul pe care călcase însuși Hristos. Atunci a încolțit în inima sa gândul să se retragă pentru totdeauna într-o mânăstire. Îl durea inima de suferința celor pe care-i păstorea și căutase mereu să-i aline. Chiar și în pelerinajele sale, rugăciunile făcuseră minuni. Potolise marea care era gata să înghită corabia cu care călătorea și aproape că înviase din morți un marinar.
Dar Nicolae simțea că oricât ar fi sporit în rugăciune și oricâte milostenii ar fi făcut, nu ar fi putut stinge nici măcar o picătură din amarul durerii revărsate pe pământ de păcatele oamenilor. Așa că s-a gândit să se jertfească doar Domnului, nădăjduind că o viață petrecută în posturi și privegheri va mai lua ceva din răul care se încuibase în inima semenilor săi.
Așa a ajuns să se închinovieze în Mânăstirea Sion, ctitorită chiar de unchiul său, episcopul care-l ridicase la slujirea preoțească. Frații de acolo l-au îndrăgit din prima clipă, iar el s-a lipit cu totul de frumusețea viețuirii monahale. Sufletul său își aflase liniștea în Hristos. Până într-o noapte, în care a zăbovit mai mult la rugăciune. Atunci, chiar în adâncul inimii, acolo unde simțea venirea harului ca mângâierea unui zefir, a auzit limpede un glas care l-a tulburat - "Nicolae, dacă dorești să fii încununat de Mine, să intri în nevoința poporului". Și-ar fi dorit poate să fie o înșelare, un glas de la demon, care dorea să-l arunce din nou în lume. Dar nu. Vocea aceea tainică era îngânată de o dragoste lină, de o durere în inimă care vestea dreptatea cuvintelor. Greșise gândindu-se că viața sa trebuie să se scurgă între zidurile bătrâne ale mânăstirii. Și apoi, din nou, parcă mai limpede, glasul i-a răsunat în adâncul rărunchilor - "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă și pe care o aștept de la tine. Întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu". Și s-a întors.
Episcop al Mirei
Aproape de Patara, pe același mal al Mării Egee, se înălța, în vremea Sfântului Nicolae, cetatea Mirei, apărată, după credința cetățenilor ei, de însăși Athena, înțeleapta fiică a lui Zeus. Orașul avea și băi, și teatru, și o mulțime de temple. Era o metropolă în toată puterea cuvântului. Aici l-a trimis Dumnezeu pe Nicolae.
A petrecut mult timp în cetate, neștiut de nimeni. Nu a vrut să spună că este preot. Mergea la biserică, așa cum merg toți mirenii, și stătea la slujbele de noapte într-un colț, bucurându-se de frumusețea cântărilor. Mânca pe sponci și dormea pe unde apuca, fără să se îngrijească de trup, deprins fiind din mânăstire cu tot soiul de nevoințe. S-a întâmplat în acele vremuri ca Ioan, arhiepiscopul cetății, să treacă la Domnul. În oraș au sosit episcopii din împrejurimi, sfătuindu-se pe cine să pună în scaun. Au stat la taifas ceasuri întregi, dar nu se dumireau cine ar fi vrednic de o așa slujire, până când, unul dintre ei, mai bătrân și mai cucernic, le-a spus că-i fusese descoperit de Sus să îl ungă arhiereu pe primul om care va veni noaptea la slujbele bisericii. Acel om a fost chiar Nicolae. Așa a ajuns episcop al Mirelor Lichiei. Nu din voia sa și nici din a celorlalți ierarhi, ci din voia lui Dumnezeu. De aici înainte, harul din inima sa se va revărsa peste popor într-un clocot de minuni.
Bărbatul lui Hristos
Sfântul Nicolae a fost întreaga sa viață un om blând și bun, dar care știa să se oțelească atunci când era nevoie. Erau vremuri tulburi pentru creștini. Roma îi îngăduia uneori, dar cel mai adesea îi hăituia în fel și chip. Sfântul Nicolae avea să trăiască cea mai cumplită prigoană, cea poruncită chiar de împăratul Dioclețian. Mii de creștini au fost atunci trecuți prin chinuri și uciși. Prigoana s-a abătut și asupra Mirei, dar el nu a fugit. A rămas în oraș, alături de creștinii care nu au avut unde să plece. A fost întemnițat, dar s-a bucurat pentru că putea fi astfel alături de turma sa. A scăpat cu viață, doar datorită morții lui Dioclețian, în urma căreia s-a pus capăt prigoanei. Când a ieșit din temniță, era deja cinstit ca un mărturisitor al credinței în Hristos, iar când zorii libertății s-au arătat și pentru creștini, puțini erau cei care mai îndrăzneau să-i pună la îndoială cuvântul. Așa a ajuns să grijească de toate treburile cetății, căci sfatul său era prețuit nu numai de credincioșii săi, ci și de mai marii orașului.
Nimeni nu-i putea găsi vreun cusur. Deși venea dintr-o familie bogată, se îmbrăca în haine simple și mânca la fel ca cei mai săraci creștini. Ușa sa era deschisă tuturor celor în nevoi și suferințe, pe care le alina, nu doar cu un sfat, ci și cu bani sau de-ale gurii. Știa că vorbele nu pot înlocui faptele.
S-a întâmplat ca, odată, pe când Sfântul Nicolae era plecat din cetate, guvernatorul Mirei să primească o pungă de galbeni, ca să osândească la moarte trei nevinovați. Când sfântul s-a întors acasă, credincioșii l-au întâmpinat plângând, spunându-i de judecata nedreaptă. Nicolae a plecat direct la locul de execuție. Ajuns acolo, a luat sabia călăului și a aruncat-o, iar pe cei condamnați pe nedrept i-a eliberat cu mâinile sale. Nimeni nu a avut îndrăzneala de a-l aresta. Știau cu toții că episcopul Nicolae era omul lui Dumnezeu și că tot ceea ce făcea era drept. Iar guvernatorul Mirei a sfârșit prin a-i cere iertare, rugându-l să nu-l reclame împăratului.
Dar nu a fost singura dată când sfântul a salvat suflete nevinovate de la moarte. S-a întâmplat ca însuși împăratul Constantin să-și osândească trei generali apropiați. Căzuseră victimă intrigilor de la curte și acum își așteptau execuția. În temniță, ei s-au gândit la Sfântul Nicolae, pe care-l cunoșteau bine. Așa că au început să se roage Domnului ca el să mijlocească eliberarea lor. În timp ce ei se rugau, împăratul Constantin a avut un vis înfricoșător, în care un bătrân luminos îl amenința cu războaie, dacă nu-i eliberează pe generali. Înainte de a se trezi, împăratul l-a întrebat pe bărbatul din vis cine este - "Nicolae îmi este numele și sunt arhiereul mitropoliei Mirelor". Tulburat, Constantin și-a chemat sfetnicii care i-au spus că vlădica din vis e un episcop vestit și are printre credincioși renumele unui om sfânt, care sare mereu în ajutorul celor năpăstuiți. Atunci împăratul s-a gândit că a greșit și i-a eliberat pe generali. Drept mărturie, i-a trimis Sfântului Nicolae o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniță de aur împodobită cu pietre scumpe și două sfeșnice.
Cu fața ca soarele
Anii s-au așternut peste ierarhul din Mira fără să-l apese. Îi adăugau doar har și bucurie. Creștinii care veneau la slujbe să-l asculte mărturiseau apoi că, uneori, cât o clipită din ochi, fața i se lumina și strălucea ca soarele, mărturie a harului care ardea în inima lui. Era parcă din ce în ce mai blând și mai senin, iar vorbele sale te mângâiau și te scoteau din orice deznădejde.
Așa a trecut la Domnul, în a șasea zi a lunii decembrie, senin, și în moarte, ca și în viață. Pe la căpătâiul lui s-au perindat toți sărmanii din Mira, îndurerați că-și pierduseră ocrotitorul. După câțiva ani, a fost dezgropat și i-au aflat trupul neputrezit. Moaștele sale au izvorât atunci mir și au tămăduit mulțime de bolnavi, iar șirul minunilor sale nu a încetat până astăzi. Sufletul lui sprinten, inima lui mereu îndurerată pentru cei care suferă nu au putut sta închise în mormânt și s-au revărsat peste lume.