ANA MARIA MIRICĂ - "Îmi doresc enorm să câștig «Vocea României»"

Ines Hristea
- Frumoasă și talentată, înzestrată cu o voce de excepție, a explodat pe scena concursului "Vocea României". Dacă există dreptate pe lume, ar trebui ca trofeul să ajungă în brațele ei -

Copăcel, printre costume și instrumente

- Ai apărut la "Vocea României" ca un tsunami, zăpăcind și publicul, și pe antrenori: voce, dans, fru­musețe... Cum ai ajuns în marele concurs de la Pro TV?

- Împinsă de la spate! În timpul celui de-al doilea sezon de "Vocea României", într-o seară, eram acasă îm­preună cu buna mea prietenă, Magda Anghel. Ne pre­găteam să plecăm undeva și eu o tot zoream să ieșim pe ușă, însă ea insista să mai rămânem puțin în fața televizorului, fiindcă aștepta apariția unui anume concurent. Așa am ajuns să văd mare parte din acea emi­sie, care, pur și simplu m-a fermecat (pe piața ro­mâ­­nească, e singurul format de gen curat: de la con­cept, la pre­zen­tare, desfășurare și limbaj) și apoi, am continuat să urmăresc concursul. În plus, printre com­petitori, am recunoscut multe cunoștințe de-ale mele, persoane cu care chiar lucrasem. După vreo săp­tămână și ceva, prie­te­nele mele, Mihaela Coman și Magda, tata și sora mea au început să mă piseze că bine-ar fi să mă înscriu și eu la "Vocea României" în anul următor. Ini­țial, le-am spus să mă lase în pace, că mie nu-mi trebuie astfel de emoții, că dacă sunt eliminată din prima, mă fac de râs, eu nu mai sunt un novice în muzică... La scurt timp, însă, l-am descoperit în concurs pe Tibi Scobiola, un om care era cam în aceeași situație ca mine: cânta, și el, de-o viață-ntreagă, avea succes, dar nu ajunsese la un mare nivel de notorietate. Asta m-a pus pe gânduri și, finalmente, m-a determinat să-mi iau ini­ma-n dinți și să-mi spun într-o bună zi: "Hai s-o fac și pe-asta". În primăvară, când au început înscrierile, am purces!

- S-o luăm de la capăt: cum ai ajuns să cânți?

- Cred că muzica e destinul meu. Pentru că eu m-am născut și am crescut în teatru. Mă rog, nu m-am năs­cut chiar pe scenă, pentru că mama a apucat să ajungă la maternitate și să mă "livreze" acolo. Spun însă că m-am născut și am crescut în teatru, fiindcă acolo am deschis ochii asupra vieții, nu am nicio amin­tire de dinainte sau din afara teatrului. Tatăl meu, Au­re­lian, e trompetist și, la momentul venirii mele pe lume, abia ce se angajase în orchestra Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiești. Mama a fost o pictoriță minu­nată, dar a murit, din păcate, când eu eram foarte mi­cuță, și așa, tata s-a trezit, la 24 de ani, văduv și cu un copilaș în brațe. No­roc cu bunica Elisabeta, care l-a ajutat foarte mult, în sensul că avea grijă de mine în tim­pul când el trebuia să meargă la repetiții, la spec­tacole sau în turnee. Apoi, când eu aveam patru ani și jumă­tate, tata s-a recăsătorit cu o femeie ex­traordinară, Camelia, balerină la același teatru și, din clipa aceea, ea mi-a fost și-mi este mamă, din toate punctele de ve­dere: m-a iubit, m-a îngrijit, m-a educat... Așa am pă­șit eu în teatru: învârtindu-mă, copăcel, printre costu­mele corpului de balet și instrumentele orchestrei. Cres­când, am devenit foarte interesată de tot ceea ce în­seamnă bucătăria din spatele cortinei: cum se mon­tează un spectacol, ce se întâmplă la repetiții, cum se pregătește o melodie, cum se exer­sează mo­men­tele de dans, cum se pun luminile, cum se ajustează sonori­zarea etc. Lumea asta magică mi s-a părut atât de fascinantă, încât nicio secundă nu mi-a trecut prin minte că, atunci când o să fiu mare, o să pot să fac alt­ceva, o să pot să mă desprind de ea. Problema a fost cu tata, care, de când m-a auzit că "vreau să devin cântăreață", a luat foc. Săracu', își făcea griji pentru mine, fiindcă știa că asta e o meserie care te consumă, care îți cere sacrificii, care nu-ți oferă si­guranță financiară perpetuă... Și-atunci, a tot în­cercat, ani și ani de-a rândul, să mă convingă să renunț. Eu însă m-am ținut tare, nu m-am lăsat deturnată. Până la urmă, văzând că n-o scoate la capăt, când aveam 15 ani, chiar în prima zi de școală, a cedat: m-a luat de mână, m-a dus la Școala Populară de Artă și m-a înscris la cursurile de canto. Ce zi fericită a fost aceea...! Am muncit enorm acolo, era șansa mea - nu doar ca să-mi împlinesc visul, dar și ca să-i demonstrez tatei că n-a greșit îngăduindu-mi să merg pe drumul ăsta. Apoi, la 19 ani, am dat concurs și m-am angajat la "teatrul tatei și al mamei": am devenit solistă cu acte în regulă. Și-am tot cântat eu acolo, până într-o zi, când doamna Marcela Țimiraș, o regizoare absolut genială și o poveste de om, m-a chemat și mi-a zis că vrea să-i citesc un text. Eu am făcut ochii mari și am întrebat: "Ce fel de text?", la care dânsa m-a lămurit că era vorba de textul pentru un rol, fiica per­sonajului prin­cipal din piesa "Mortul viu din lada goală", o comedie în­tr-adevăr spu­moasă. Am citit tex­tul, Mar­cela a spus "E bine", apoi am intrat în repe­tiții și-odată - parcă nu știu cum - numai ce m-am tre­zit în seara pre­mierei! Ul­te­rior, Marcela a conti­nuat să-mi dea și alte roluri și să mă "crească" și ca ac­triță, până când di­rectorul teatrului, dom­nul Lucian Saba­dos, a decis să pu­nă în scenă "Jocul de-a vacanța", piesa lui Mihail Sebas­tian: m-a chemat la probe și mi-a încre­din­țat rolul principal fe­mi­nin, Co­rina, ceea ce pentru mine a re­prezentat nu doar o imensă onoare, dar și o "in­jecție" cu încredere! Spec­ta­colul acesta s-a jucat vreo șase ani cu casa închisă, o carte de vizită re­dutabilă. Și așa am devenit eu și actriță. Apoi, în urmă cu doi ani, după încheierea unei relații senti­men­tale nefericite, am decis că am nevoie de un în­ceput "total": am luat o pauză de la Teatrul "Toma Ca­ragiu" și m-am mutat în București. Am vrut să vin aici pentru că, dincolo de schim­barea de peisaj, mereu am trăit cu convin­ge­rea că pot mai mult și, cum din Bucu­­rești se dă ora exactă, alegerea era oarecum obliga­torie. Du­pă ce m-am instalat în noul meu că­min, m-am dus și am bătut la ușa di­recto­rului de la Teatrul "Cons­tantin Tă­na­se", dom­nul Alexandru Ar­șinel. I-am spus cine sunt și l-am întrebat dacă n-ar avea nevoie de mine. Dân­sul era foarte ocu­pat, mai ales că, peste doar câteva zile, avea premiera unui nou spec­tacol, așa că m-a ru­gat să merg și să stau de vorbă cu re­gizorul Cezar Ghio­­ca, care se afla la scenă, împreună cu com­po­zi­torul Dan Dimitriu. M-am dus, mi-am spus din nou "po­ezia" de prezentare, dar bietul Ce­zar era într-un ase­menea vârtej cu pre­gă­tirea noului spectacol, încât numai de mine nu mai avea vreme. Norocul meu a fost că Dan Dimitriu mă văzuse în mai multe din spec­tacolele în care jucasem și cântasem la Ploiești, așa că a alergat la Cezar și i-a zis: "N-o lăsa să plece!". Acesta, având în­cre­dere în Dan, m-a chemat înapoi și m-a între­bat: "Ce-ai putea să cânți pentru spec­ta­co­lul ăsta?". L-am întrebat cam de ce ar avea ne­voie, i-am făcut câteva propuneri, le-am cântat și... am intrat în spectacol! Apoi a ur­mat încă un spectacol și încă un spec­tacol... Între timp, am reluat și co­la­bo­rarea cu Tea­trul din Plo­iești, astfel că acum lucrez pe do­uă fronturi: la "Toma Caragiu" și la "Cons­­tantin Tă­na­se".

Un mare sufletist: "tata Brenciu"

- Cu o carieră așa de rotund împlinită, la ce ți-a trebuit și "Vocea României"?

- Pentru a câștiga notorietate. Eu sunt destul de cunoscută în lumea muzicii, dar insuficient de cu­noscută de către pu­blic. Îmi doresc o carieră în ade­vă­ratul sens al cu­vân­tului: cu al­bu­me, cu show-uri etc. Or, "Vocea Ro­mâniei" este o emisiune cu o au­dien­ță imensă, au­diența înseamnă vizibilitate, iar vi­zibilitatea dublată de talent și pro­fesionalism poate să însemne noto­rietate. Până la urmă, am zis că vreau să merg la "Voce" pentru ca nu cumva, pe parcursul vieții, să in­tervină un moment când să m-apuce re­gretul - "De ce n-am încercat-o și pe-asta?".

- Pregătirea de care bene­fi­ciezi în cadrul acestei emisiuni îți confirmă și ea așteptările?

- Mai mult chiar! Mi s-a con­firmat vorba aceea din bă­trâni, că "toată viața înveți": du­pă aproape douăzeci de ani de cântat, tot am mai descoperit lucruri noi de învățat, și vocal, și scenic. Și asta mă bucură enorm!

- Ce fel de profesor e Horia Brenciu, antrenorul tău?

- Aaaaa! Cât timp avem la dispoziție? Încă trei zile să mai fie și tot n-aș sfârși cu descri­e­rea lui! (râde) Horia este, în pri­mul rând, un om și un profesor incre­dibil de generos. Repetițiile noastre nu se rezumă la cele de la Buftea. Horia ne face pachet și ne duce în studioul lui, iar acolo repetăm, împreună cu band-ul lui, și câte 12-14 ore pe zi! Se îngrijește de noi mai ceva ca un tată: ne aduce de mâncare, ne îmbărbătează, ne motivează... Încearcă mereu să ne ferească de "cu­cuie", ne povestește cum a greșit el într-o situație simi­lară, care e concluzia pe care a tras-o și ne spune că s-ar bucura dacă l-am asculta și am evita astfel să ne mai dăm și noi cu capul de pragul de sus. Tot ceea ce face Horia e altruist, e în beneficiul nostru. Și pune atât de mult suflet! Omul ăsta are inima mai mare decât Ro­mâ­nia! De-asta îi și mulțumesc lui Dumnezeu în fie­care secundă că l-am ales pe el ca antrenor - că pentru mine, la selecțiile pe nevăzute, s-au întors toți cei patru antrenori.

"În fiecare an, de Crăciun, eu plâng"

- Prinsă în emoțiile și mirajul "Vocii României" mai simți că vine Crăciunul?

- Da, și abia îl aștept! Crăciunul e o sărbătoare extrem de emoționantă pentru mine. În fiecare an, în ziua de Crăciun, fie c-am izbutit s-ajung la biserică, fie că nu, eu plâng. Mă gândesc la ceea ce înseamnă Crăciunul, la faptul că el semnifică Nașterea Domnului și mă emoționez teribil. Pentru mine, sărbătoarea asta e chiar sfântă, e sărbătoarea familiei, a iubirii și a îm­păr­tășirii frumosului din oameni. De-asta, în fiecare an, am grijă ca de Crăciun să fiu neapărat acasă, la Ploiești, împreună cu întreaga mea familie: cu mama, cu tata, cu surioara mea, Adelina, și cu cele două bunici, Eli­sabeta (din partea tatei) și Viorica (din partea mamei mele naturale).

- Și ce-ai dori să-ți aducă Moșul în acest an?

- În primul rând, l-aș ruga pe Moșul să le dea sănătate deplină alor mei. Mai ales tatei, care are niște probleme și, de grijă, toată ziua îl cert. Dar cel mai mult și mai mult mi-aș dori să câștig "Vocea României". Darul suprem de la Moș Crăciun.