IULIA VÂNTUR - Mă hrănesc cu blajinătatea moldovenească

Ines Hristea
- Încep interviul cu o declarație: te numeri prin­tre cele mai frumoase prezențe de pe micul ecran. O frumusețe luminoasă și delicată, deloc vul­gară și ostentativă, care merge direct la suflet. O fru­musețe care îmblânzește agresivitatea de la televizor. Cu toate astea, ai dis­părut de la știrile PRO TV. De ce?

- Pur și simplu, am nevoie de timp mai mult pentru mine. În­cepuse să mă oprime senzația că nu-mi a­par­­țin. Aveam ne­voie de timp ca să-mi pot îndrepta atenția și către alte zone ale vie­­ții, care sunt im­portante pentru mine și care nu au legătură cu profesia. Dar de­ci­zia de a renunța la știri n-a fost deloc ușoară. Multă vreme mi-am dorit să le fac pe toate la fel de bine și să nu renunț la nimic. Efortul era însă imens și începuse să mă epuizeze. Funcționam adesea ca un robot. Ca atare, mai curând silită de realitate de­cât dintr-o opțiune in­te­rioară, am ales să mă restrâng profesional, păstrând nu­mai rolul de co-prezentator la "Dansez pentru tine".

- Crăciunul bate la ușă. Cum îl aștepți?

- Crăciunul e sărbătoarea mea preferată. Îmi aduce cel mai mult aminte de copilărie. Și, de-a lungul anilor, am avut grijă să păstrez întregul ritual al pregătirii și celebrării lui: împodobitul bradului, gătitul bucatelor tradiționale, colindele... (Îmi colind și acum părinții, iar asta mă păstrează copil nu doar în ochii lor, dar și în sufletul meu). Casa noastră din Iași e ca un glob de sticlă care ocrotește, în afara timpului, a vremurilor și mo­delor, atmosfera pașnică, tihnită și profund emo­ționantă a Crăciunului adevărat.

- Cum izbutești să-l salvezi? Nu te molipsește fes­tivismul de carnaval al Crăciunului de la televizor?

- Pentru mine, Crăciunul este, în primul rând, o sărbătoare a sufletului. Eu am fost crescută în spiritul credinței. Firește, în anii aceia, înțelegeam lucrurile în măsura în care îmi permitea mintea mea de copil. Pe Dumnezeu îl vedeam așa cum era El întruchipat, în picturile din biserică sau în ilustrațiile din cărți: cu barbă albă și lungă și cu privirea ațintită asupra noas­tră, a muritorilor. Ceea ce nu era deloc rău, fiindcă, pen­tru un copil, e important - cred eu - să existe un re­per care să-l ajute să facă diferența între bine și rău și să înțeleagă că acțiunile lui trebuie gândite și în funcție de impactul pe care îl au asupra celor din jur. Apoi, cres­când, am început să-mi rafinez înțelegerea, să do­bândesc profunzime, să depășesc nivelul de "poveste cu Doamne-Doamne", am priceput că Dumnezeu nu e o forță care doar te judecă și te pedepsește (așa cum propovăduiește Biserica), ci că Dumnezeu e iubire, com­­pasiune, înțelegere și răbdare, Dumnezeu e prie­tenul meu cel mai bun și cel mai înțelept, Dumnezeu e, într-adevăr, Tatăl Meu, e sprijinul meu în tot ce fac. Eu vorbesc cu Dumnezeu tot timpul, nu doar atunci când am nevoie de ceva. Îi mărturisesc și bucuriile, și temerile mele, îi cer sfatul când sunt nedumerită sau încurcată... Și așa, tot vorbind cu El (acel Dumnezeu despre care mintea, rațiunea, ne mai înghiontește din când în când să ne punem teribila întrebare "Dar oare El chiar există?") am primit, în mai multe rânduri, dovada că El există cu-adevărat, că El e la fel de real ca eu și tu, numai că într-un alt fel, pe un alt nivel. Au fost niște momente din viața mea, niște si­tuații care s-au rezolvat într-un asemenea mod, încât, indiferent cât de neîncrezătoare aș fi fost ra­țional, mi-ar fi fost im­po­sibil să nu recunosc că Dumnezeu există! Or, înțele­gând și simțind toate astea, cum aș putea să nu prețu­iesc simbolul Cră­ciunului?! În ce privește "starea Cră­ciunului", trăită cu inocența copilăriei, poate că o să râzi, dar o păstrez prin legătura pe care o am cu mama, prin faptul că vorbesc cu ea în fiecare zi la telefon. Exact ca în copilărie, mama mă întreabă dacă am mâncat, dacă m-am îmbrăcat bine ca să nu răcesc, dacă am dormit destul... Asta mă menține într-o permanentă stare de copilăreală, de bucurie naivă, care-i face bine și maturului care sunt.

- Există vreo amintire legată de un Crăciun mai aparte, care să-ți fi rămas aninată de suflet?

- Ori de câte ori privesc în urmă, perioada asta a Crăciunului e legată indisolubil de părinții mei, iar foto­grama care îmi răsare prima dată în minte e alcă­tuită din momente similare, care s-au tot lipit unele de altele, an după an: mă văd pe mine și pe tata împodo­bind bradul și pe mama alergând între bucătărie, unde pregătește bucate minunat de aro­mate, și sufragerie, unde, după ce ne admiră capo­dopera, mai așează și ea câte un globuleț pe crenguțele pe care noi le-am uitat. Și mai am o amintire care mi-e foarte dragă, mai ales că e plină de haz: într-un an, cu câteva zile înainte de Crăciun, tata a decis să-și ducă fetița pe derdeluș, mai ales că-i confecționase el însuși o săniuță mândră foc. Și așa, tată și fiică, am pornit pe dealul îmbrăcat într-o mantie albă, sclipitoare. Ajunși în vârf, ne-am așezat amândoi pe săniuță, eu în față, tata în spate. Numai că, tocmai când să ne luăm avânt spre vale, săniuța s-a rupt, astfel că tata a ră­mas înțe­penit în zăpa­dă, iar eu, călare pe ciotul de trăsurică fără roți, am pornit în zbor spre capătul derde­lu­șu­lui. Până jos, am ți­nut-o tot în­tr-un râs, după care, până a venit și tata, am înghețat boc­nă. (râde) Noroc că, odată ajun­să acasă, m-a luat mama în primire și totul a fost în re­gulă: mi-a frecat palmele în­tr-ale ei ca să mi le dez­morțească, m-a schim­bat în haine calde, mi-a adus o far­furie cu mân­cărică abu­rindă... Du­pă ce m-am în­tre­mat, m-am pus pe treabă: când eram micuță, îmi plă­cea să confecționez ghir­­lande din hârtie co­lorată sau din beteală, cu care insistam să fie gar­nisită toată casa! (râ­de) Și pentru că tot am pomenit de mân­ca­re, pen­tru mine, "mân­carea Crăciunului" este un soi de pră­jitură care, la noi, în Moldova, se numește "julfă" sau "Veșmintele Domnu­lui": foi subțiri, ca de plăcintă, în­siropate, și umplute cu nucă a­mestecată cu miere. În fie­care an, înainte s-ajung acasă, mama mă întreabă "Ce vrei să-ți pre­gătesc?", iar răspunsul meu e inva­riabil: "Julfă!". Așa cum știu că e Paște atunci când mă­­­nânc pască, așa știu că e Crăciun atunci când mă­nânc "Veșmintele Dom­nului".

- Vei merge și anul acesta la Iași?

- Nici nu s-ar putea altfel! De Crăciun voi fi la Iași! După aceea, nu știu încă ce-o să mai fac, pe unde o să ajung... (râde)

- O destinație fixă, inclusă de la o vreme în călă­toriile tale, e India. Ce te atrage într-o țară atât de di­fe­rită de România?

- Sunt anumite locuri pe pământ, mai apropiate sau mai îndepărtate, unde, din clipa în care ajungi, simți că începi să vibrezi altfel, parcă mai pe înalt, unde te simți ca acasă, unde dobândești o pace interioară ca­re-ți permite să te "vezi" pe tine însuți mai bine și mai clar. Pentru mine, există două astfel de locuri: Iașiul și India. India, în general, și Rishikesh-ul, în particular. Rishikesh-ul este un oraș din districtul Dehradun, aflat în nordul țării, la poalele lanțului muntos Himalaya. Hindușii consideră Rishikesh-ul a fi un oraș sfânt, iar în zona aceasta, pe malul Gangelui, există mai multe temple, unele vechi, altele mai noi. Dar dincolo de toate aspectele acestea, Rishikesh-ul este un loc sfânt pentru sufletul meu. Acolo mă limpezesc în relația cu mine, iar limpezirea aceasta nu înseamnă nici frămân­tare și nici angoase, ci înseamnă bucurie, liniște și pa­ce. Și o senzație de plutire: cât timp stau acolo, am im­presia că plutesc! E o energie incredibilă în spațiul acela! De-asta tot trag eu acolo și de-asta, pe harta călă­toriilor mele în India, Rishikesh-ul este un punct fix. Întotdeauna însă fac incursiuni și în alte zone ale țării: îmi place să mă cufund în viața străzii, să in­teracționez cu oameni din toate categoriile sociale și de orice nivel de cultură. De la toți găsesc că am ceva de învățat. Și mă fascinează faptul că acolo, cu cât sărăcia e mai mare, cu atât oamenii sunt mai fericiți - vreau să spun că săracii de acolo, oamenii aceia care n-au de nici unele, care locuiesc pe stradă, sub cerul liber, care n-au bani, care nu știu care și când le va fi următoarea masă, sunt fericiți! Și nu e un sentiment mimat, o fațadă pe care o adoptă în discuția cu un străin, ci e un sentiment autentic: ei și-au înțeles viața și-au accep­tat-o așa cum e și, ca atare, sunt fericiți! Sunt fericiți pentru că există, pentru că trăiesc! Ce lecție minunată: atât de simplă și esen­țială!

- Se pare că ți-ai pierdut și inima în India...

- Inima mea e me­reu cu mine și nu cred că mi-ar fi util să o pierd. Serios vorbind, sentimentele din ini­ma mea sunt mereu calde, optimiste, frumoase, și ele au legătură cu oa­menii calzi, optimiști și fru­moși din viața mea sau cu locurile minunate pe care le-am vi­zitat, așa cum - ți-am spus deja - este și India. În de­talii nu aș dori totuși să intru, fiindcă ele fac parte din sfera vieții personale, iar viața personală îmi pla­ce să mi-o păstrez exact așa: personală! Cred că aceasta este și cea mai sănătoasă, dar și cea mai elegantă atitudine.

- Care sunt valo­rile pe care mizezi a­cum, în acest punct al vieții, dincolo de cele profesionale?

- Onestitatea, tole­ran­ța (a mea și a celor din jur), generozitatea, în sensul de a fi dispus să împărtășești cu alții fie sentimente, fie cu­noș­­tințe, fie obiecte... Ăsta e probabil un alt mo­tiv pentru care mă duc des­tul de des aca­să, în Iași: ca să mă "hră­nesc" cu blajină­tatea mol­­­­­do­ve­neas­că. Căci ce în­seam­nă "blajin"? Blând, o­me­nos, paș­nic... Dispus deci să împărtășești! Apoi, prietenia e una din­tre va­lorile mele de căpătâi - a fi prieten și a me­rita să ai pri­eteni. Prietenii sunt cei care tolerează cel mai mult, știindu-te nu doar cu bune, dar și cu rele, și prie­tenii sunt, până la urmă, oglinda ta.

- Ultima întrebare: ce aștepți de la 2014, ce va să vină numaidecât?

- 2013 a fost un an bun pentru mine, fiindcă mi-a adus multe schimbări și mult curaj, așa că, în 2014, aștept să "văd" efectele curajului meu proaspăt dobân­dit. Sper să fie un an cel puțin la fel de bun!