E o poveste spusă de ea sau de fiecare copac în parte, de sute de ori, și de fiecare dată nu reușești să o înțelegi, sau o înțelegi, dar nu ai cum să o spui mai departe, pentru că nu o poți pune în cuvinte. A rămas destulă lumină din timpul zilei, absorbită de zăpada în care mă afund până la genunchi, captivă cumva în stratul alb și greu ce îndoaie crengile fagilor. Respir odată cu gerul albeața sticloasă a muntelui, tăcerea lui ce îmi ajunge, înghețată, direct în plămâni. Undeva, dedesubt, pământul se odihnește. Am trecut de Pârâul Popii, mai avem un pic și ajungem la Mermezeu, cătunul de sus. Moș Vălean se oprește și reia cu aceeași voce șoptită: "Nu mai avem mult, cam pe aici ar trebui să fie. Măi copile, n-o să-ți pară rău de drumul ăsta. Așa frumusețe nu ai cum să vezi la oraș! E iubita mea, drăguța mea! Nu zic, poate că noi trăim izolat în satul ăsta, ce-am mai rămas, câteva familii, și alea ca mine, de-o persoană. Dar eu tot îndrăgostit sunt de ea, de când eram ficior! S-o vezi numa'! Se-arată încet, încet, nu deodată. Numa ce îi vezi chipul luminos cum se ridică așa, câte un pic, de se-nfioară tăte în jur. Nu există lucru mai minunat pe pământ".
Câțiva pași numai și am ajuns. În urma noastră se vede acum valea albă, rotunjită de ninsoare. Luminile mici, gălbui, sunt probabil de la casele risipite ale Homorodului, satul dinspre Mureș. În dreapta, sunt crestele albe peste care se ajunge la Bozeș, iar în stânga e Coasta, versantul înalt al unui munte. Deasupra lui, cerul este imens. Miliardele de stele se văd atât de clar, încât ai senzația că sunt vii, că te privesc cu un ochi fermecat. "Cine poate să știe, mă, copile, treburile astea?", îmi răspunde bătrânul la întrebarea mea, "poate c-or avea și stelele, și lupii, și pădurea, Crăciunul lor. Numa' Dumnezău îi știe. Da' io zic că Domnu' se naște pentru tăt ce-a făcut el pe pământ, oameni și fiare deopotrivă, și într-un fel, tăte se bucură, numa' că bucuria lor e altfel decât a noastră, se vede numa' din ceriu. Ce știu de la Moșu meu e că în stele poți să afli tăt, tăt. Numa' să știi a ceti în ele. Io, mă, că apare amu! Vine frumoasa me! De păste Coastă vine. Îți mângâie fața, da' te mângâie și pă suflet. Îmi vine să beau tăt vinarsu' când o sâmt că mă atinge, că drept la inimă îmi merge și îmi aduc aminte de tătă tinerețea me".
Tot mai rotundă și tot mai strălucitoare, peste cerul de iarnă apare luna. Văile s-au luminat și umbrele nedeslușite au dispărut. Este o lună uriașă, mișcându-se încet peste crestele înghețate, peste cătunele adormite, cu ferestrele sticlind, ici-colo, gălbui.
Moș Vălean își scoate o țigară și și-o aprinde. Fumul greu, amestecat cu abur, se rostogolește peste vale. "Alt lucru mai fain, la noi în sat, eu nu știu să îți arăt. Dacă te agăți de o ghiulea de tun în dimineața asta, abia în halantă dimineață ești pe lună. Cu o condiție: să meargă ghiuleaua tăt cu viteza cu care a ieșit pe țeava tunului".
Viața ca un colind
Câți ani are Moș Vălean? Nu știe. Nici nu a știut exact vreodată, pentru că nu și-a numărat anii. Sărbătoarea Crăciunului i-a spus doar de fiecare dată cât a mai înaintat în viață. Ca o bornă luminoasă pe un drum fără niciun alt reper, în goana nebună a zilelor ce se scurgeau una după alta, fără a încetini, lăsându-l doar cu frânturi de amintiri.
"Când am fost de opt, nouă ani, am mers cu Steaua. Steaua se făcea în cinci colțuri. Cumpăram de la șatră coli de hârtie albastre, roșii, verzi, galbene. În tăte culorile. Și făceam cu foarfeca primburi și le lipeam cu aluat de grâu, de făină de grâu. În capătul stelei puneam o icoană: Maica Precista. Cât noi pregăteam Steaua, mămica ne pregătea hainele, că ne îmbrăcam în costume populare, faine. Aveam cămeșe de-alea încrețite. Făcea pături așa, mărunte. Mămica făcea păturile alea până jos, și apoi punea fieru' pe ele. Avea fier de călcat de-ăla cu jar, băga jar în el. După ce o păturea, o aduna și o ținea câteva zile. Când îmbrăcam cămeșoaia era creață, frumoasă, și puneam peste ea cojocel de oaie cu sori cusuți pe el. Mergeam cu frate-miu și cu alții. Eram mulți copii în sat pe-atunci. Făceam gazdă la uncheșu' Aurel și acolo stăteam trei zâle. Avea trei camere cât asta, și una era numa' pentru noi: acolo dormeam, acolo râdeam, acolo ne păcăleam. De la uncheșu, plecam în zori pe cel mai tăios ger, și tot la el ne întorceam seara, degerați și plini de zăpadă, da' cu straițele pline. Tăt ce adunam duceam acolo și la sfârșit împărțeam. Ne dădeau oamenii colaci, pece, adică bucăți de carne, mere și nuci. Abia a treia zi de Crăciun mai veneam acasă. Apoi a venit vremea să merg cu Viflaimu. Ăla era o ladă de lemn cu toarte, toată împodobită, și avea trei cruci deasupra. Una la mijloc mai înaltă și alea două cam la fel. Cutia avea o gaură să poți băga mâinile. Și erau acolo niște păpușele de lemn îmbrăcate cu ceva piele de miel. Fratele meu juca păpușile, că era mai mare și putea să facă și voci diferite. Puneam Viflaimu pe masă și zicea că v-am colindat de colindat și dacă vreți și păpușele, vă mai costă o țâră. «Hai, mă, zi și păpușele!». Juca păpușile... Erau de lemn, îmbrăcate una în piele albă și una mai neagră. Și Viflaimu era frumos făcut, împodobit și era mare, că abia îl duceam doi copii. Era toată numa primburi prinse tăt cu făină de grâu. Le jucai cu mâna, așa, până când una cam ceda. Păpușa aia mai albă o învingea pe aia neagră.
Odată, am mai crescut și am putut merge cu Craii. Melfior, Valtezar și... încă unu mai era, da' nu mai știu cum îl chema. Era și Irod, îmbrăcat în haină lungă, verde. Eu eram Îngerul. Îmbrăcat în haină albă până jos, cu aripi pe spate, și aveam de zis oarece. Când venea rându' meu, ziceam: «Eu sunt Îngerul lui Dumnezău, ascultați ce vă spun eu! Să nu dați prin cetate, să dați prin altă parte! Că Irod viclean cel rău, vrea să-l taie pe Fiul lui Dumnezău». Aveam toți săbii de lemn, cu teacă de carton. Și puneam săbiile pe Irod și ziceam: «Și foc și piatră și pucioasă pe-a tale oasă!». No, când am început să fiu flăcău, am pornit cu Călușerii. De-amu, puteau să fie troienele cât casa, că zburam peste ele și cu gându' tăt la câte o drăguță eram. Mergeam și jucam în curțile fetelor și aveam strigături de-ale noastre... «Trece-mă bade valea, să nu mă vadă maica, să nu știe un' m-am dus, numa' să vadă că nu-s, să nu știe unde mer, numa' să vadă ca pier! Haide bade și mă fură, că io dorm în pat la șură, și-i poarta de pipirig, nu scârțâie niciun pic! Maica doarme în casă-n pat, nu știe că m-ai furat. Hai mândruță la părău, să-ți arăt năravu meu!». Era Crăciun, da' nu ziceam cu păcat, numa să-nveselim lumea. Mergeam cu călușarii la Bozeș, unde erau casele dease. Eram tineri, zburam ca păsările peste haturi, măcar că era zăpada cât un stat de om. Valea era înghețată și se auzeau lupii peste ea, da' nu ne era frică. Luna, drăguța mea, lumina și strălucea tăt ca ziua. Câte 30 de fete erau în Bozeș, ne așteptau să le jucăm hore învârtite și hațegane. A doua zi meream pe-aici, pe la Homorod și Văleni, la Mermezeu, și abia a treia zi ne opream. Chemam fetele de aici din sat și mâncam, jucam și beam țuică crampă tăt în curte la uncheșu Aurel. Deci o fo altfel de lume, altfel de viață ca acum". Apoi Moș Vălean s-a căsătorit și a început el să primească în curte și în casă colindători. În ajun de Crăciun, pleca tot pe jos, prin nămeți, însă la Orăștie, cu desagi de bunătăți pentru domnii de la oraș. Umbla din poartă în poartă: "Nu cumperi țuică? Nu cumperi nuci? Nu cumperi mere?". Dormea acolo, la vreun neam, și venea înapoi în altă zi, că nu era casa singură și avea cine să se îngrijească de ea și de animale. Acum? Acum e un altfel de Crăciun. Crăciunul bătrâneților însingurate. Satul s-a risipit. Colindătorii au dispărut. Viforul răscolește zăpada gol, fără să mai ducă cu el glasurile copiilor sau strigăturile călușarilor.
Darurile pământești
În mijlocul unei felii rotunde și albe de fag era pus bradul de Crăciun. Copiii îl împodobeau cu ce aveau la îndemână. La lumina lămpii cu gaz, aninată de grindă, legau mere de codiță sau îmbrăcau nuci în hârtie colorată și trăgeau cu acul o ață prin mijlocul lor. Astea erau globurile și cu ele bradul părea o ființă mare și verde, împodobită vesel, cu mici planete colorate. Dar abia la final, bradul își arăta adevărata măreție: aduse de la oraș, pe crengile lui se prindeau pișcători (suporturi din metal) în care erau puse lumini. Adică lumânărele. Părinții și copiii așteptau Crăciunul ascultând cum trosnetul domol al focului din sobă descânta și liniștea furia viforului de afară, în timp ce lumina caldă a lumânărilor din brad prevestea bucuria nașterii lui Hristos.
"În Postul Crăciunului, noi nu mâncam de frupt. Mămica mea avea blide de post și blide de frupt. Când venea Postu, le spăla pe cele de frupt, le punea în pod și gata cu ele. Cine te lăsa să mănânci lapte sau smântână? Nici poveste! Mâncam mazăre, poame, fasole, varză, sarmale de post. Mâncam numa' mălai, că nu era pită. Ne dădea o felie de mălai cald și abia așteptam să se termine Postul, să o putem mânca cu lapte cald. Și numa ce o vedeam pe mama în Ajun, că începe să coboare blidele de frupt din pod! În aceeași zi, ne dădea câte un castron mare de lemn să pisăm nucă în el, pentru cozonac. Era Crăciunu'... era ceva... săreau copchiii în sus, că ziceam că mâncăm pită și carne și cozonac cu nucă. Nu primeam cadouri sub brad ca amu, da' simțeam că e sărbătoare mare. Ne dădea haine noi, cămeșe țesute și ne îmbrăcam în nou. În seara de ajun, după ce trecea de 12 noaptea, puneau muierile cozonacul pe masă. Făceau plăcintă cu caș și cu smântână. Puneau în ea și lapte închegat, ouă și apoi o împătureau frumos și o băgau la cuptor. Mirosea de amețeai, când o scotea aburind pe ștergar. A doua zi era masa cu sarmale, carne friptă, cârnați și maioș. Și țuică fiartă, cu zahăr și cu piper. Ne puneam tăți în jurul mesei încărcate cu bunătățile astea. Copiii spuneau primii rugăciunea. Ziceam Tatăl Nostru, Credeu' și Îngerelu'. Și când noi, copiii, îmbrăcați în cămeși albe, terminam cu «Doamne, îngerii tăi fie păzitorii mei, din zi până în noapte, până-n șeasu cel de moarte!», abia atunci spunea tata rugăciunea mesei de Crăciun".
De unde venea, totuși, fericirea Crăciunului, într-o căsuță din lemn, ascunsă departe, într-un munte alb și neștiut? Poate din cântecul colindelor, poate din zilele cu derdeluș, când săniile făcute din lemn de măr alunecau cel mai tare, poate din serile cu șezătoare sau din cele în care un tată cioplea roți de car îngânând cântece bisericești. Sau poate din toate aceste bucurii ce se adunau și culminau în jurul mesei, când câțiva copii stăteau îmbrăcați în alb, alături de părinții lor, spunând o rugăciune. "Mulțumim ție, Dumnezeule al nostru, pentru bunătățile tale cele pământești", spunea tatăl la finalul mesei, și copiii fugeau afară îmbujorați, cu o felie mare de cozonac în mână.
Strigoaia
- Vinea haia de la Homorod. A Sâvulinii.
Atât a trebuit să îi spună vecina lui Vălean, într-una dintre iernile oțeloase din munte. El era în curte, tocmai ce dăduse de mâncare la animale și se apucase de crăpat lemne. Nu era o iarnă mai grea ca altele, dar zăpada era cât gardurile, acoperise crucile din cimitir și viscolul sufla a rău pe Coastă. În iarna aceea ceva se întâmplase în sat și toți știau. Vălean a înțeles imediat cine e "haia de la Homorod". Nimeni nu avea curajul să-i spună numele întreg. Era vorba de o femeie ce murise pe la sfârșitul lui noiembrie, în urmă cu vreo trei săptămâni. Prin sat oamenii au început să povestească cum au văzut o lupoaică mare umblând prin grădini. Și cam tot de atunci, câinii aveau momente din noapte și chiar din zi când lătrau turbat sau urlau a moarte. Încetul cu încetul, sătenii au înțeles că lupoaica aceea uriașă, după unii neagră, cu ochi de foc, după alții sură, cu ochi negri ca tăciunele, nu mergea oriunde prin sat, ci doar la două case: la casa părintească a femeii ce murise, unde mai trăia doar mama ei, Sâvulina, și la casa verilor ei. Mulți au zis că e poveste, că e doar un lup rătăcit și înfometat și că ar trebui prins înainte de a face pagubă prin gospodării. Printre ei era și Vălean. Așa că la vorbele vecinei a tresărit. A întrebat-o doar atât:
- Une? Pe la părău?
- Ie.
Și-a aplecat privirea către lama toporului. Un topor mare, greu, cu coada maronie, lucioasă. Apoi privirea i-a alunecat către grajd, unde stătea rezemată de zid sapa. Nu a știut de ce, dar sapa i s-a părut atunci o armă mai bună. Așa a simțit. A înfipt toporul în butuc, a luat sapa și a mers să dezlege câinele, ca să îl ia cu el. Atunci l-a văzut mama sa. Și când a înțeles ce vrea să facă i-a spus doar:
"Bă, să nu te duci, că p-aia n-o poți omorî".
A râs Vălean și a pornit către pârâu cu sapa în mână și câinele după el. Spre pârâu, pe Coastă, zăpada era tot mai neumblată și se afunda tot mai mult în ea. Gerul îi ardea fața și mâna încleștată pe sapă. Aproape că ajunsese. Nu vedea pârâul, dar îi auzea clipocitul și îl ghicea cum se scurge repede pe sub pojghițele de gheață. Ca din senin, dincolo de apă s-au pornit vârtejuri ce spulberau zăpada. Ca o ceață, ca un fum prin care nu puteai vedea nimic. Câinele a scheunat și a rupt-o la fugă înapoi, spre casă. Atunci a simțit cum tăcerea muntelui se prăvălește în valuri peste el și s-a oprit în loc. Clinchetul apei. Coada caldă a sapei. Zăpada rece până la genunchi. Nu îi era frică de lup. Vălean a înaintat până la pârâu. Simțea cum i se topesc pe față acele de gheață aruncate de vârtejuri. S-a gândit că familia lui slujește de o sută de ani în biserică. Moșul lui fusese cantor șaizeci de ani, tatăl lui patruzeci. Cu siguranță, va urma el. Era în Postul Crăciunului și îl ținea așa cum țineau toți ai lui - cu strictețe. A vrut să facă pasul peste pârâu. Dumnezeu trebuia să îl apere. Să își trimită îngerii și să îl țină. A închis ochii și a spus în gând o rugăciune. Și-atunci, deodată, a înțeles. Întors acasă, a crăpat lemne până târziu, în noapte, când luna s-a arătat uriașă, albă, dincolo de Coastă. Se încheia ziua în care Haia încercase să-l pună pe el, Vălean, să-l ispitească pe Dumnezeu. După șase săptămâni de la moartea fetei Sâvulinii, nimeni nu a mai văzut lupoaica cea mare în sat. Peste case a rămas doar iarna și liniștea strălucitoare a zăpezilor.
Crăciun fericit!
Moș Vălean intră în casă învăluit în frig, cu un braț mare de lemne. "Hai Iancule, intră și tu!", spune, și închide ușa în urma câinelui, singurul său prieten, bătrân și aproape orb. Cu el o să petreacă Crăciunul. Copiii sunt pe la oraș, în străinătate, soția a murit. O să meargă la biserică, unde acum e cantor de mai bine de zece ani. Acolo e bucuria adevărată și sărbătoarea coborârii Lui Dumnezeu printre noi. Apoi o să vină acasă. O să aibă o țâră de brad. Nu i-a cerut nimic lui Moș Crăciun. Ce ar putea să îi aducă din ceea ce își dorește? Poate să îi aducă înapoi satul așa cum era cândva? Poate să îi mai dea măcar o seară de șezătoare cu fetișcanele și feciorii sau o felie de cozonac cu nucă făcut de mama lui? Măcar niște călușeri dacă i-ar aduce, să îi mai audă strigând și jucând în curte... O să pună pe plită o oală cu țuică la fiert. Și, oricât de ger ar fi afară și oricât ar troieni, în parfumul dulce-piperat va visa la zborul său către lună, agățat de ghiuleaua unui tun.