Parcă mergând de-a bușilea, cu icnete și oftaturi de om aflat la capătul puterilor. De o parte și de alta a liniei ferate, singura care fusese deszăpezită în acel orășel de provincie, nămeții străluceau sub cerul de onix. Gara era ticsită de lume, așa cum se întâmplă în preajma marilor sărbători. Trenurile întârziaseră cu orele, din cauza viscolului care le blocase în câmp. Chipurile oamenilor aveau pielea întinsă de ger. Aerul înghețat amenința să se spargă într-o ploaie de sticlă pisată, la primul strigăt care ar fi izbucnit dintr-un piept mai puțin răbdător.
Deși așteptasem trenul cu înfrigurare, am făcut câțiva pași într-o parte, privind forfota pestriță a gării, înainte de a mă lăsa absorbit de ea. Și-atunci, în înghesuiala de paltoane și geci cenușii, ochii mi s-au oprit asupra unor mănuși roșii care încercau să-și croiască drum prin mulțime cu o delicatețe nepotrivită în acea îmbulzeală. Erau ale unei femei tinere, cu părul aproape la fel de roșu, care îi încadra fața mică și albă, cu ochi de un albastru pătrunzător. O figură fascinantă, care apăruse de nicăieri. Stătusem câteva ore în gara aceea. Era imposibil să fi fost acolo până atunci și să nu o fi remarcat. Valul de oameni o purta într-o aparentă derivă, dar ea reușea, cumva, să se apropie, îndepărtându-se tot mai tare de mine, de vagonul pe care îl căuta. Fluierul șefului de tren a tăiat larma în două: o secundă s-a făcut tăcere, pentru ca apoi strigătele, tropăiturile, sunetul bagajelor izbite între ele să irumpă cu mai multă intensitate. Tras și împins de puhoi, am găsit, pipăind cu piciorul, scara unui vagon și m-am săltat în el. Înăuntru, un miros greu, cald și umed, m-a izbit până în vintre. M-am uitat deasupra ușii primului compartiment și mi-am dat seama că am greșit vagonul. Înapoi nu mai era drum deschis. Am mers mai departe, printre calabalâcuri și oameni care nu mai prinseseră bilete decât "în picioare", trăgându-mi geamantanul după mine. Locomotiva a șuierat scurt, iar trenul s-a smuls din gară. Am continuat să merg spre capătul lui și, după un timp, am dat de vagonul, compartimentul și scaunul indicate pe biletul meu. Am deschis ușa, am salutat și mi-am ridicat valiza în plasa de deasupra canapelei din dreapta. Fotoliul meu, de lângă fereastră, era liber, deși culoarul gemea de oameni fără loc. M-am așezat și mi-am aruncat un ochi, în sfârșit, către ceilalți pasageri. Toți erau preocupați de câte ceva. Unii citeau, alții se pregăteau să mănânce și unul încerca să adoarmă. În fața mea, fata cu părul roșu privea absentă pe geam. Am tresărit uluit. Și-a întors ochii spre mine, cu o familiaritate de parcă m-ar fi așteptat, și mi-a zâmbit larg. I-am răspuns cu un zâmbet stânjenit, în timp ce mă întrebam dacă nu mă văzuse urmărind-o în mulțime. Dar am alungat acest gând, care mă făcea deodată să mă simt caraghios. Mi-am scos repede o carte din geantă și mi-am coborât ochii în ea. Simțeam că femeia continuă să mă privească. Și mă străduiam să mă afund în lectură, citind cu maximă atenție prima frază din pagina la care îmi lăsasem semn. Nu înțelegeam nimic. Citeam din nou și din nou. Pricepeam cuvintele, dar înșiruirea lor se scufunda ca un convoi într-o junglă cu nisipuri mișcătoare. Deasupra sensului acelor câtorva rânduri rămânea numai vegetația luxuriantă a gândurilor mele. De unde apăruse femeia aceea? Și cum m-am nimerit chiar lângă ea? Ce mă captiva: frumusețea ei aparte sau felul straniu în care am întâlnit-o?
Mi-am îndreptat ochii spre fereastră, ocolindu-i privirea. Atunci și-a reluat și ea poziția de mai înainte, cu bărbia în mâna stângă, privind în gol. O studiam pe furiș, având aerul că meditez la ce citisem. Dar n-am păcălit-o. Întâi i-a răsărit pe chip un zâmbet mic. Pe urmă, cu degetul arătător de la mâna dreaptă, a desenat pe geamul aburit un brad, cu o stea mare în vârf. Apoi a întors repede capul și mi-a surprins privirea. Am zâmbit încurcat și, ca să scap de stinghereală, am schițat, stângaci, o semilună disproporționată deasupra bradului ei, făcând-o să râdă. Ne-am apropiat ca să privim luna care se zărea prin felia limpede de geam în formă de "C". Cerul se înseninase și devenise sticlos, sub puterea aștrilor nopții. Cred că de pe bolta lui, capetele noastre, cuprinse în "luna" în descreștere închipuită de mine pe sticla ferestrei, păreau prinse într-un medalion din altă epocă. Sau poate că se vedeau ca printr-un ochean întors, prin care, cu cât privești mai mult, imaginile se tot micșorează, până se topesc în substanța unei povești mai mult bănuite decât clare, a unei alte realități.
***
Prin ochiul lunii, trenul se făcea din ce în ce mai mic, până nu mai rămânea decât o linie luminoasă, în noaptea deplină, pe zăpada imaculată. De sus, atât de sus, încercam să distingem bradul și luna desenate pe o fereastră aburită. Dar privirea ne-a descoperit o sală maiestuoasă de bal, înălțată în întregime din gheață, în mijlocul unui lac uriaș. Pe pereții rotunzi și pe coloanele care sprijineau tavanul boltit erau sculptate fabuloase dantelării. Sute de lumânări albe și roșii ardeau într-un candelabru de gheață și în suporturile de pe lângă mesele îmbelșugate. Lumina lor pâlpâitoare răsucea caleidoscopic desenele de pe globurile de gheață ce înveseleau zidurile. Lumina străvezie făcea ca ghirlandele din crengi de brad și de vâsc care atârnau deasupra ferestrelor să pară luate în stăpânire de un foc interior. În câteva locuri, copci mari, tăiate în pardoseala de gheață, lăsau să se vadă pești albaștri, verzi și aurii, înotând dintr-o parte în alta. Când îți mutai ochii de la fosforescența lor înapoi, spre lumina difuză a încăperii, sala parcă se dilata tot mai mult, până când întinderea ei devenea nesfârșită, iar ghirlandele, globurile, lumânările și bunătățile de pe mese - amintiri. În decorul de gheață, nu era nici frig, nici cald, ci precum este primăvara timpurie, într-o amiază însorită, fără vânt. Poate pentru că atmosfera era încălzită de muzica mereu în schimbare, de la vals la tango, care făcea să foșnească, în ritmuri diferite, rochiile lungi și decoltate ale doamnelor. Sau poate că aerul rece fusese risipit de parfumul tare al trabucurilor pe care le fumau domnii. Ori poate că simpla bucurie a Crăciunului ardea în noi, cu flacără mare. Observasem toate acestea în vârtejul dansului din care nu ne puteam opri. Eu și femeia cu părul roșu, pe care îmi aminteam că o cunoscusem într-un tren, ne roteam elegant și abil printre nenumărate perechi, fiecare cuprinsă în dansul său. Dansam veseli, puțin emoționați, dar încrezători - ca atunci când pleci într-o călătorie pe care ți-ai dorit-o foarte mult. Fiecare rotire a noastră era ca un tur complet al limbii mari a unui ceas care se întindea pe orizontul acestei lumi. Și fiecare învârtire a limbii de ceas ne aducea dinaintea ochilor un episod dintr-o viață care putea fi a noastră. Un bărbat și o femeie mergând de mână, spre asfințit, pe malul unei mări învolburate. Un câmp cu iarbă înaltă, mirosind a sunătoare și mentă, pe care ea și el stau lungiți pe spate, privind cerul până se scufundă în el. O petrecere într-un palat de gheață, dintr-un Ajun de Crăciun, la care doi tineri au ajuns dintr-un tren înzăpezit pe-o câmpie pustie.
Cu fiecare mișcare a limbii mari a ceasului, dansul nostru devenea tot mai asemănător unui turbion. Cercurile descrise de trupurile noastre erau mai mici și mai rapide, ridicându-ne de la pământ. Rochiile femeilor din jurul nostru se decolorau, treptat, până la albul cel mai pur, înghițind și negrul costumelor bărbaților, și apoi desfăcându-se, în necontenita lor rotire, ca petalele unor flori, care ningeau viscolit peste sala de bal. Iar palatul de gheață își pierdea contururile în această ninsoare, până când se prefăcea într-o câmpie fără margini, pe care un tren era îngropat încet, încet în zăpadă.
***
Locomotiva a șuierat lung, a victorie, iar trenul s-a pus în mișcare. Brațele și picioarele îmi înțepeniseră de frig. Am rămas în aceeași poziție, deși mii de ace îmi înțepau mușchii și pielea. Femeia cu părul roșu dormea cu un obraz așezat pe pieptul meu și cu celălalt pe trei sferturi acoperit de plete.
De la un timp, a început să se încălzească vagonul, iar fereastra să-și plângă florile de gheață. Câmpia ieșea tot mai mult din noapte, colorându-se în gri și alb, pe măsură ce trenul înghițea kilometru după kilometru. Înainte de a trece de halta cea mai apropiată de locul în care "rapidul" fusese blocat, pielița cerului ni s-a dezvăluit scrijelită de crengile negre a doi copaci subțiri și înalți. În fiecare, câte o pasăre înghețase pe creanga sa. Într-un târziu, fata a clipit de câteva ori, ca și cum nu și-ar fi putut deschide ochii. Apoi m-a inundat cu lumina lor albastră, care oscila de la bleu-vert până la bleumarin. S-a desprins încet din brațele mele, mișcând ghiduș din buze, ca și cum ar fi făcut o poznă, și-a aranjat părul și hainele și a continuat să mă privească în tăcere, cu un zâmbet întins pe toată fața.
Până la capătul drumului am mai vorbit destul de puțin. Despre cărțile pe care voiserăm să le terminăm de citit în această călătorie, despre bradul pe care nici unul din noi nu apucase să-l împodobească și despre serviciul care ne chema din a doua zi de Crăciun. Ne purtam de parcă am fi avut același vis și ne temeam să nu ne scoată din el vreun cuvânt nepotrivit sau în plus. La un moment dat, lumea a început să se foiască mai mult pe culoar, iar cei cu care călătorisem în compartiment să-și pregătească bagajele. Ne apropiam de destinație.
Dintr-o dată, a crescut în mine o disperare ca o apă înghețată, de la glezne până la gât. Secunde bune n-am mai putut respira și nici scoate vreo vorbă. Până mi-a venit ideea salvatoare. Aveam la mine un mic aparat de fotografiat. Am rugat-o să mă lase să-i fac o fotografie.
- De ce?, a întrebat amuzată.
- Ca să te mai pot vedea, i-am răspuns.
A râs și a fost de acord.
- Vrei și tu o copie?, am întrebat-o.
- Da, aș vrea. O să-mi dai?
- Bineînțeles. Dar numai dacă vii, de Anul Nou, la miezul nopții, în piața mare a orașului, la fântână.
A dat din cap și-a zâmbit.
Trenul a oprit, cu țiuitul cunoscut, de fier pe fier. Ne-am luat gențile repede, cu o bucurie care anula oboseala unei nopți petrecute într-un tren înghețat pe un câmp. Am ajutat-o să coboare și ne-am îndreptat spre ieșire. Când am trecut dincolo de ușile gării, ne-am întors unul spre celălalt. Ea a deschis gura, dar a tăcut, ca să pot vorbi eu.
- Cum te cheamă?, i-am strigat.
- Sofia!
- Sofia, te voi aștepta!
- Vom dansa până vom ridica piruete de zăpadă - a spus, învârtindu-se pe călcâie, cu brațele deschise larg și râzând.
- Așa cum am mai dansat.